Art. 35 Noul Cod Penal Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

CAPITOLUL V
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

Art. 35

Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Comentarii despre Art. 35 Noul Cod Penal Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni




# Pantis Beatrice 20-Iunie-2016
Unitatea infracţională se poate prezenta sub forma unităţii naturale (infracţiune simplă, continuă; controverse în privinţa infracţiunii deviate) sau a unităţii legale (infracţiune continuată, infracţiune complexă, infracţiune de obicei, infracţiune progresivă). Infracţiunile din sfera unităţii naturale, precum şi infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei se regăsesc precizate în doctrina penală în raport de unele norme de incriminare şi se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, nefăcând obiectul unor reglementări exprese la nivelul părţii generale a noului Cod penal, cu unele excepţii incidentale [precum situaţia de la art. 154 alin. (2) şi (3) NCP.

Noul Cod penal a consacrat în partea generală două tipuri de unitate infracţională legală, în art. 35: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.

Reglementarea din art. 35 alin. (1) consacră definiţia infracţiunii continuate, găsindu-şi corespondent în dispoziţiile art. 41 alin. (2) CP 1969, faţă de care se diferenţiază prin instituirea unei condiţii suplimentare necesare pentru existenţa acesteia, şi anume unitatea de subiect pasiv, ce se adaugă unităţii pe latură obiectivă (pluralitate de acţiuni/inacţiuni, săvârşite la diferite intervale de timp şi care, întregite cu rezultatul, trebuie să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni), unităţii pe latură subiectivă (ansamblul faptic săvârşit în realizarea aceleiaşi rezoluţii) şi unităţii de subiect activ. Cu referire la acestea, dezvoltările teoretice emise în lumina Codului penal din 1969 îşi menţin valabilitatea, inclusiv sub aspectul importanţei delimitării faţă de unele forme ale infracţiunii simple (sub aspect obiectiv, delimitare de aşa-numita unitate naturală colectivă) sau a delimitării faţă de infracţiunea continuă succesivă, precum şi de infracţiunea de obicei, cât şi în raport de pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului (real, omogen, succesiv).

Problemele de delimitare în raport de concursul de infracţiuni se menţin şi prin instituirea condiţiei referitoare la unitatea subiectului pasiv în cazul infracţiunii continuate. Deşi, iniţial, s-a oferit soluţia legislativă a incompatibilităţii totale a infracţiunii continuate cu pluralitatea subiecţilor pasivi, prin Legea nr. 187/2012 s-a acceptat compatibilitatea limitată, în cazul anumitor categorii de infracţiuni, susceptibile de comitere în mod continuat, condiţia unităţii subiectului pasiv con-siderându-se îndeplinită şi atunci când „bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane" sau „infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic" (art. 238 din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal).

Doctrina majoritară (corespunzătoare reglementării din Codul penal din 1969), reflectată în soluţii jurisprudenţiale, admitea compatibilitatea infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, iar -de pe o poziţie minoritară - se accepta compatibilitatea infracţiunii continuate cu pluralitatea de subiecţi pasivi şi în cazul unor infracţiuni contra persoanei, opinie care şi-a găsit anumite expresii şi în practica judiciară. Tot în practica instanţei supreme s-a decis, în mod obligatoriu conform reglementării anterioare, că, „în cazul infracţiunii continuate, caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice şi juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii"121. Apreciem că această soluţie îşi va menţine parţial valabilitatea, în măsura în care, conform art. 238 din Legea nr. 187/2012, s-a diminuat caracterul absolut al condiţiei de existenţă a infracţiunii continuate, constând în unitatea de subiect pasiv, anume în considerarea ipotezei în care prin activităţile similare reiterate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale se aduce atingere patrimoniului comun al mai multor persoane (coproprietari) sau unui patrimoniu unic (valoare socială principală), dar prin vătămarea mai multor subiecţi pasivi secundari.

Compatibilitatea formei continuate de săvârşire a infracţiunii cu pluralitatea subiecţilor pasivi lezaţi, în cazul unor infracţiuni complexe (exempli gratia, tâlhărie, ultraj ş.a.), trebuie privită diferenţiat, având în vedere categoria infracţională la care fapta respectivă îşi găseşte apartenenţa (ţinând cont de controversa existentă, constant, în acest sens, în privinţa aptitudinii pluralităţii de subiecţi pasivi de a menţine sau rupe unitatea de infracţiune, în cazul anumitor categorii de infracţiuni). Astfel, apreciem, spre exemplu, că se menţine unitatea faptică continuată în cazul infracţiunii de tâlhărie, în condiţiile avute în vedere potrivit ipotezelor indicate în art. 238 din Legea nr. 187/2012 (dacă patrimoniul lezat este unic sau comun), dar s-ar putea susţine, mai degrabă, soluţia pluralităţii de infracţiuni (sub forma concursului) în situaţia similară vizând ultrajul exercitat asupra mai multor funcţionari diferiţi, în condiţiile legii.

Forma continuată de săvârşire a unei infracţiuni nu este susceptibilă de rămânere la stadiul tentativei (infracţiunea comisă fie este săvârşită în formă continuată, fie nu). Fiind o modalitate de durată de comitere a unei infracţiuni, forma continuată cunoaşte atât un moment al consumării (data săvârşirii celei de-a doua acţiuni sau inacţiuni în condiţiile art. 35 alin. (1) NCP], cât şi o dată a epuizării, ceea ce ridică problema fixării datei la care se consideră infracţiunea săvârşită, în întregul ei. Pentru a evita orice discuţie care ar fi putut avea loc în literatura de specialitate şi în practică, în acest sens, noul Cod penal, în art. 154 alin. (2) teza a II-a (corespunzător art. 122 alin. (2) teza a II-a CP 1969], stabileşte ca dată a săvârşirii infracţiunii continuate momentul comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni (data epuizării). Stabilirea momentului final al executării infracţiunii continuate prezintă un deosebit interes practic, în raport de: aplicarea legii penale în timp şi spaţiu; actele de clemenţă; prescripţia răspunderii penale; stabilirea răspunderii penale pentru o faptă incriminată începută în perioada minorităţii şi terminată după atingerea vârstei majoratului.

în ceea ce priveşte stabilirea existenţei infracţiunii continuate, se poate aprecia că noua lege penală generală este mai puţin favorabilă decât codificarea anterioară. Astfel, prin introducerea condiţiei suplimentare de existenţă a infracţiunii continuate, constând în unitatea subiectului pasiv (în sensul relevat prin prisma prevederilor art. 238 din Legea nr. 187/2012), se restrânge sfera de incidenţă a dispoziţiilor privind forma continuată în care se poate stabili că s-a săvârşit un ansamblu infracţional faptic, lărgindu-se corespunzător cazurile de reţinere a unui concurs real omogen şi succesiv de infracţiuni (situaţie, desigur, mai puţin favorabilă pentru persoana făptuitorului). Separat de această chestiune, urmează a se analiza problema caracterului mai favorabil al legii noi în privinţa regimului sancţionator al infracţiunii continuate (aspect abordat în dezvoltările subsecvente de la art. 36 NCP).

Reglementarea din art. 35 alin. (2) NCP consacră definiţia infracţiunii complexe, care îşi găseşte corespondent în prevederile art. 41 alin. (3) CP 1969, cu modificarea bine-venită a conţinutului normativ, prin conturarea cu precizie a locului ocupat de fapta relevantă penal absorbită, după caz, ca „element constitutiv sau element circumstanţial agravant", ce a înlocuit expresia element sau circumstanţa agravantă utilizată de legiuitorul penal anterior.

Construcţie a legiuitorului penal, infracţiunea complexă poartă denumirea de infracţiune absorbantă, în timp ce fapta incriminată de sine-stătător, inclusă în conţinutul acesteia, poartă denumirea de infracţiune absorbită. Pornind de la definiţia legală, având în vedere modul în care infracţiunea absorbită intră în

conţinutul infracţiunii complexe, se conturează două modalităţi normative sub care aceasta se înfăţişează, anume:

- infracţiunea complexă -formă de bază (tip) a faptei incriminate, care există când în conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2) teza I NCP]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează fie prin reunirea a două sau mai multor fapte incriminate de sine-stătător, în considerarea unei anumite legături expres indicate, etiologică sau consecvenţională (spre exemplu, tâlhăria - art. 233 NCP), fie prin absorbţie - când infracţiunea este creată cu ajutorul unei alte infracţiuni, căreia i se adaugă anumite condiţii speciale, elemente lipsite de valoare infracţională proprie (precum o anumită calitate a unui subiect), desemnând astfel un conţinut complex (spre exemplu, ultrajul - art. 257 NCP);

- infracţiunea complexă - formă calificată a faptei incriminate, care există când în conţinutul infracţiunii complexe absorbante intră ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală [art. 35 alin. (2) teza a II-a NCP]. Construcţia juridică a infracţiunii complexe în această modalitate normativă se realizează prin absorbţie, infracţiunea absorbantă putând fi, după caz, o infracţiune care nu este complexă pe conţinutul ei de bază, care, prin absorbţia unei alte fapte relevante penal prin ea însăşi, dobândeşte astfel un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex [spre exemplu, furtul calificat prin efracţie - art. 229 alin. (1) lit. d) teza I NCP), sau o infracţiune deja complexă pe conţinutul ei de bază, al cărei conţinut se agravează prin fapta relevantă penal prin ea însăşi, care este absorbită pe conţinutul calificat (spre exemplu, tâlhăria urmată de moartea victimei - art. 236 NCP).

Operă a legiuitorului penal, prin modul în care formulează acest conţinut unic infracţional, infracţiunea complexă are o fizionomie proprie, a cărei recunoaştere prin identificare corectă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate şi în afara oricăror confuzii atunci când activitatea infracţională care figurează ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant apare prin indicarea, de către legiuitor, a faptei absorbite, fie sub denumirea adoptată în legea penală sau prin expresii care nu lasă dubiu asupra sensului lor, iar gravitatea acestei activităţi, ţinând seama de pedeapsa ce îi corespunde când este incriminată separat, este inferioară în raport de pedeapsa abstractă prevăzută pentru infracţiunea absorbantă. „Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate. Interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol social propriu, care-şi găseşte expresie în fiecare text care prevede o infracţiune complexă. în doctrina penală, în mod constant şi pe drept cuvânt, s-a subliniat că infracţiunea complexă prezintă un număr de trăsături specifice care o particularizează în peisajul unităţii infracţionale, insistându-se asupra caracterului necesar al absorbţiei, caracterului determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite, precum şi asupra diferenţei de periculozitate între infracţiunea absorbită şi infracţiunea absorbantă.

Dezvoltările teoretice corespunzătoare Codului penal din 1969 privitoare la caracterizarea acestei forme a unităţii de infracţiune (obiect juridic special şi material, subiect activ, participaţie, particularităţile întâlnite la nivelul conţinutului constitutiv pe latură obiectivă şi subiectivă) îşi menţin valabilitatea în raport de textele corespondente din reglementarea actuală.

Fiind expresia unei necesităţi de politică penală în combaterea eficientă a infracţionalităţii, dar şi a unor raţiuni de tehnică legislativă, infracţiunea complexă răspunde cerinţelor principiului legalităţii incriminării, fiind inadmisibilă complexitatea judiciară. Numai legiuitorul poate construi o infracţiune complexă, după cum acest ansamblu unic infracţional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să îşi recapete autonomia infracţională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea soluţiei concursului de infracţiuni. Sub acest aspect, ne-am propus să ne oprim succint asupra unor dispoziţii înscrise în partea specială a noului Cod penal, semnalând următoarele:

- schimbări de optică privind conţinutul complex al unor infracţiuni. Spre exemplu, infracţiunea de ultraj (infracţiune contra autorităţii - art. 257 NCP), precum şi incriminarea distinctă a ultrajului judiciar (infracţiune contra înfăptuirii justiţiei - art. 279 NCP);

- consacrarea unor soluţii legislative noi [spre exemplu, incriminarea complexă, potrivit art. 196 alin. (4) NCP, a vătămării corporale din culpă asupra a două sau mai multor persoane], dar şi a unor soluţii care tranşează controversele teoretice şi soluţiile divergente din practica corespunzătoare Codului penal din 1969 [spre exemplu: raportul dintre infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de furt, prin incriminarea complexă din art. 229 alin. (2) lit. b) teza I NCP, inclusiv atunci când furtul se săvârşeşte prin violarea sediului profesional - aspect fără corespondent în Codul penal din 1969; reţinerea unei singure infracţiuni complexe de tâlhărie în ipoteza unui furt săvârşit prin întrebuinţare de violenţe asupra mai multor persoane, dar având ca obiect material bunuri dintr-un singur patrimo-nium, soluţie ce se impune indirect, în raport de prevederile art. 238 din Legea nr. 187/2012, etc.];

- diferenţe de reglementare a conţinutului unor fapte penale prin consacrarea unor soluţii legislative care vin să infirme ceea ce practica obligatorie a instanţei supreme a promovat în timpul activităţii Codului penal din 1969. Spre exemplu, avem în vedere: absorbirea violării de domiciliu (sau sediu profesional) în tâlhăria calificată [art. 234 alin. (1) lit. f) NCP]m; absorbţia incestului agresiv, neconsimţit, în forma agravată a violului [când victima este rudă în linie directă, frate sau soră cu agresorul - art. 218 alin. (3) lit. b) NCP); reţinerea soluţiei concursului de infracţiuni în ipoteza uciderii din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unor profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea anumitor activităţi, când asemenea încălcări au valoare infracţională de sine-stătătoare [art. 192 alin. (2) NCP).

în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, din perspectiva reglementărilor generale în materie de infracţiune complexă, nu tind a se contura probleme de delimitare între prevederile în materie ale Codului penal din 1969 [art. 41 alin. (3)] şi cele de lege lata [art. 35 alin. (2) NCP].
Răspunde
 
# Pantis Beatrice 20-Iunie-2016
Capitolul V este rezervat unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, găsindu-şi (parţial) corespondent în art. 32-43 CP 1969, şi conţine mai multe modificări, dintre care unele reflectă o schimbare majoră de optică din partea legiuitorului penal. într-o privire de ansamblu, remarcăm atribuirea unei denumiri corespunzătoare conţinutului normativ, în ordinea firească de reglementare a instituţiilor juridico-penale tratate, acordându-se prioritate formelor unităţii legale (infracţiune continuată şi infracţiune complexă) - definiţii, sancţionare, recalcularea pedepsei (art. 35-37 NCP) iar în continuare formelor sub care se înfăţişează pluralitatea de infracţiuni (concurs, art. 38-40 NCP; recidivă, art. 41-43 NCP; pluralitatea intermediară, art. 44 NCP) - definiţie şi regim de sancţionare -, sediul materiei încheindu-se prin art. 45 (pedepse complementare, pedepse accesorii şi măsuri de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni). Cadrul legal general astfel circumscris vizează preponderent infractorul persoană fizică majoră, dispoziţiile de ansamblu în materie completându-se cu prevederile corespunzătoare care vizează persoana fizică infractor minor, precum şi infractorul persoană juridică, dispoziţii cuprinse în Titlurile V şi VI ale părţii generale a noului Cod penal.
Răspunde
 
# Dana Toma 29-Noiembrie-2015
Definiţia infracţiunii continuate a fost modificată, NCP prevăzând pe lângă cerinţele unităţii de subiect activ, de conţinut şi rezoluţie infracţională şi o condiţie suplimentară pentru reţinerea formei continuate a infracţiunii, respectiv unitatea de subiect pasiv. în vederea realizării unei interpretări unitare a condiţiei unităţii subiectului pasiv, Legea de punere în aplicare a NCP precizează la art. 238 două situaţii în care este îndeplinită condiţia. Legiuitorul realizează o enumerare exemplificativă, nu limitativă, existând şi alte situaţii în care va exista subiect pasiv unic, astfel cum rezultă şi din folosirea sintagmei „şi atunci când". Astfel, va exista condiţia unităţii subiectului pasiv în cazul săvârşirii mai multor acţiuni de furt la intervale diferite de timp a unor bunuri comune coproprietatea mai multor părţi vătămate [lit. a)]. Va fi îndeplinită condiţia subiectului pasiv unic şi în cazul inculpatului care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte defectuos mai multe acte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care cauzează vătămarea drepturilor mai multor persoane [lit. b)].

Nu pot fi săvârşite în formă continuată: infracţiunile care au un rezultat ireversibil, infracţiunile din culpă, infracţiunile praeterintenţionate, infracţiunile de obicei.

referitor la infracţiunea complexă, definiţia a fost reformulată conform opiniilor existente în doctrină, NCP reglementând pe de o parte infracţiunea complexa (forma de baza) ce se poate realiza fie prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute de norma de incriminare (de exemplu, infracţiunea de tâlhărie în care sunt reunite furtul şi vătămarea corporală), fie prin absorbţie [de pildă, la infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 296 alin. (2) NCP, forma tip este lovirea sau alte acte de violenţă prevăzută în art. 193 NCP, iar condiţia suplimentară este ca făptuitorul să fie o persoană aflată în exerciţiul atribuţiilor de serviciu], iar pe de altă parte infracţiunea complexă (forma agravată) în conţinutul căreia intră ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune care reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni (de exemplu, în cazul furtului calificat săvârşit prin efracţie).

De asemenea, se remarcă modificarea titlului capitolului, care astfel reflectă în mod fidel conţinutul reglementării, acesta cuprinzând atât formele unităţii legale de infracţiuni (infracţiunea complexă şi continuată), cât şi formele de pluralitate de infracţiuni (concurs, recidivă, pluralitate intermediară).
Răspunde
 
# defara 03-Februarie-2014
Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal:

Art. 238. în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 41: „Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe.
(1) în cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni. (2) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (3) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.
Răspunde