ARTICOLUL 154 Conflictul temporal de legi Consiliul Superior al Magistraturii Autoritatea judecătorească

I. Generalităţi. Titlul modest al acestui articol ascunde în fapt importanţa sa reală, covârşitoare în adaptarea sistemului normativ românesc la valorile şi exigenţele noi introduse prin Legea fundamentală; aplicarea sa în concret a contribuit în mod decisiv la asanarea legislaţiei de acte normative sau dispoziţii desuete, caduce sau inspirate de o filozofie juridică lipsită de actualitate. Pe parcursul aplicării sale, filtrul Legii fundamentale a trebuit să fie aplicat nu doar la un nivel pur formal, al constatării unei eventuale contradicţii vădite dintre două acte normative cu forţă

Citește mai mult

juridică diferită, ci, mai ales, la un nivel material, al existenţei unei reale incompatibilităţi între raţiunea de a fi a unor norme juridice infraconstituţionale şi noile principii fondatoare şi fundamentale pentru Constituţia intrată în vigoare la 8 decembrie 1989. Din acest punct de vedere, intitule-ul poate chiar induce în eroare, căci nu e vorba aici doar de aplicarea legilor în timp; acest principiu are, prin excelenţă, ca ipoteză de lucru, situaţia unor acte normative cu forţă juridică egală, ori acest articol tratează despre raportul dintre Constituţie şi celelalte acte normative, adică despre raportul dintre Legea fundamentală cu forţa juridică supremă şi restul ordinii juridice interne. Ipoteza normativă la care face trimitere acest articol are legătură, însă, şi cu aplicarea legilor în timp, în măsura în care el se adresează doar aspectului temporal al conflictului dintre acte normative cu forţă juridică diferită, precizând că „actele normative rămân în vigoare" (s.n.) dacă nu contravin Constituţiei; cu alte cuvinte, acest articol se referă doar la actele normative infraconstituţionale adoptate înaintea intrării în vigoare a Legii fundamentale şi la modalitatea concretă în care ele pot fi receptate în noua ordine juridică instaurată prin Constituţia de la 8 decembrie 1991.

II. Conţinutul normativ al acestui articol a rămas neatins de revizuirea constituţională din 2003, întrucât e de presupus că el va continua să aibă aceeaşi funcţie extrem de importantă, anume aceea de a asigura continuitatea normativă prin adaptarea „din mers" a sistemului juridic la exigenţele fundamentale ale cetăţenilor exprimate prin Constituţie, chiar dacă exprimarea acestor exigenţe s-a modificat din punct de vedere formal şi a condus la o schimbare în conţinutul normativ al înseşi Legii fundamentale. Revizuirea Constituţiei are totuşi o anumită influenţă asupra aplicării sale în concret. Astfel, raportul juridic de compatibilitate dintre actele normative infraconstituţionale şi normele constituţionale va trebui să fie observat de aici înainte prin raportare la noua formă a Legii fundamentale. Este, şi aceasta, o consecinţă a forţei juridice supreme a Constituţiei şi a fenomenului de constituţionalizare a dreptului (tot mai pregnant observat şi în sistemul juridic românesc) ce face imperativă o adaptare a întregii ordini juridice interne ulterior oricărei modificări din Legea fundamentală.

III. Finalitatea reglementării. Articolul 154 realizează o abrogare

particulară, indirectă şi oarecum implicită, întrucât nu precizează acţiunea de abrogare, ci contrariul său, adică sfera actelor normative care vor continua să rămână în vigoare. Din punctul de vedere al logicii formale aplicarea acestui articol corespunde principiului dublei negaţii care conduce întotdeauna la o valoare logică de adevăr, actul normativ fiind considerat ca rămânând în vigoare (valoare finală de adevăr) dacă el nu (negaţie) este contrar (a doua negaţie) noii Legi fundamentale.

Din punct de vedere al exprimării gramaticale, legiuitorul constituant a preferat să dea acţiunii de asanare a legislaţiei o conotaţie morală şi socială pozitivă, în măsura în care a evitat menţionarea expresă a acţiunii de abrogare şi a făcut referinţă doar la rezultatul acestei operaţiuni, acela de păstrare în vigoare a unor acte normative. Articolul cuprinde două alineate care vizează două ipoteze normative distincte priveşte două categorii de subiecte de drept diferite. Primul alineat vizează toate subiectele de drept, în măsura în care o eventuală contradicţie între Constituţie şi celelalte acte normative din ordinea juridică internă poate fi constatată nu doar de autorităţile statului, ci şi de orice subiect individual de drept, în acţiunea de aplicare şi realizare în concret a normelor juridice. Aceasta este consecinţa firească a principiului fundamental al obligativităţii pentru toate subiectele de drept de a respecta Constituţia şi supremaţia sa (art. 1 alin. final). Al doilea alineat se adresează unui subiect de drept identificat de textul constituţional, autoritate a statului (Consiliul Legislativ) care, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare şi funcţionare, trebuie să examineze conformitatea legislaţiei cu noua Constituţie şi să facă autorităţilor cu competenţe legislative primare sau secundare (Parlamentului sau, după caz, Guvernului) propuneri pentru a remedia eventualele contrarietăţi constatate.

în aplicarea art. 154, dar mai ales a primului alineat, trebuie făcută o distincţie importantă şi care are consecinţe asupra momentului în care se produc efectele juridice ale abrogării speciale, indirectă şi implicită. Chiar dacă nu a menţionat-o expres, constituantul a realizat o distincţie conceptuală între abrogarea propriu-zisă, care se produce la data intrării în vigoare a Legii fundamentale (eventual revizuite) şi constatarea acestei abrogări de către subiectele de drept, abilitate special sau nu. Această abrogare este rezultatul adoptării de către o autoritate competentă a unui act normativ ulterior, valid din punct de vedere juridic. Ea cunoaşte însă o particularitate, anume aceea că presupune şi un act de interpretare şi aplicare a actului normativ preconstituţional, în urma căruia abrogarea să poată fi constatată. Prin urmare, deşi abrogarea s-a realizat prin chiar intrarea în vigoare a Constituţiei (revizuite) şi şi-a produs efectele juridice încă de la acea dată, constatarea abrogării şi, implicit, a efectelor sale juridice (adică eliminarea normei juridice din sfera celor ce pot fi aplicate) se poate produce în practică şi la un moment ulterior, atunci când se aplică în concret actul normativ respectiv. Tocmai de aceea am arătat anterior că nu este vorba aici atât de mult de o aplicare a legilor în timp (căci nici o autoritate publică cu competenţe normative nu poate fi ţinută să cunoască şi să respecte reglementări ce vor apare în viitor), cât de un raport de constituţionalitate (abrogarea implicată de art. 154 operând nu datorită nerespectării unei norme juridice fundamentale ulterioare, ci ca urmare a schimbării temeiului, şi deci a legitimităţii constituţionale, a actelor normative respective, e drept, printr-un act de putere manifestat ulterior intrării lor în vigoare).
Ceea ce constituantul a urmărit să reglementeze prin acest articol a fost, în ultimă instanţă, nu o regulă generală de soluţionare a conflictului temporal de legi, ci o regulă pentru receptarea actelor normative preconstituţionale în noua ordine juridică instituită şi fundamentată pe o noua Constituţiei (eventual revizuită). Aceasta are implicaţii şi în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii unor astfel de acte normative preconstituţionale, ea trebuind să fie făcută prin raportare la Legea fundamentală în vigoare la data adoptării lor (respectându-se astfel şi principiul aplicării legilor în timp) şi nu prin comparaţie cu noua Constituţie, care nu putea produce nici un efect juridic la acel moment, neexistând. Prin urmare, există o diferenţă esenţială între instituţia juridică a controlului constituţionalităţii unor acte normative preconstituţionale (în măsura în care ordinea juridică valabilă la momentul intrării lor în vigoare reglementa această instituţie) şi aplicarea în timp a aceloraşi acte normative, eventual sub imperiul unor Legii fundamentale succesive, fapt ce conduce la necesara receptare a lor într-o nouă ordine juridică.

Această interpretare a art. 154 a fost confirmată printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale a României care, în timp, a stabilit mai multe considerente de principiu în legătură cu această problemă. Astfel, ea a precizat că „abrogarea unei dispoziţii legale anterioare Constituţiei presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adică este rezultatul neconstituţionalităţii ei; deci neconstituţionalitatea este cauza abrogării". Cu privire la legile preconstituţionale efectul abrogator se produce „de la data intrării în vigoare a Constituţiei". Judecătorul constituţional a înţeles să nu se raporteze doar în mod formal la raportul de constituţionalitate presupus de acest articol, ci să analizeze fondul reglementării în detaliu, afirmând că „până la punerea de acord a întregii legislaţii cu Constituţia, actele normative anterioare Constituţiei adoptate cu respectarea cerinţelor legale din acel moment şi care nu contravin pe fond Constituţiei, nu pot fi considerate ca abrogate". Acest lucru poate fi ilustrat şi prin amintirea, doar cu titlu de exemplu, a unei bogate şi constante jurisprudenţe, astăzi doar cu valoare istorică, prin care Curtea Constituţională a României a constatat abrogarea dispoziţiilor din Codul penal (în forma sa de la acea dată) prin care se prevedeau şi pedepseau infracţiunile contra avutului obştesc şi a indicat că ele mai puteau fi considerate în vigoare doar dacă ipoteza lor normativă era restrânsă la bunurile ce constituiau obiectul putut să se refere decât la cauzele deduse judecăţii sale, dar în această materie a stabilit câteva reguli cu valoare de principiu: a) „abrogarea unei legi în vigoare nu este de competenţa Curţii Constituţionale a României, ci a legiuitorului", dar b) .judecătorul este obligat, în vederea soluţionării unei cauze supuse competenţei sale, să constate dacă o prevedere legală de care depinde această soluţionare, este în vigoare sau nu", iar c) „în cazul aplicării unei legi anterioare Constituţiei la raporturi juridice stabilite după intrarea acesteia în vigoare, obligaţia de a stabili dacă legea contravine sau nu unei dispoziţii constituţionale şi, în consecinţă, dacă este abrogată sau nu, revine instanţei de judecată. Curtea decide numai în mod excepţional dacă instanţa şi-a încălcat obligaţia de a se pronunţa asupra unei asemenea legi sau dacă o consideră în vigoare şi se invocă excepţia de neconstituţionalitate, precum şi dacă instanţa consideră că legea este neconstitutională deşi ea nu se aplică unor raporturi juridice noi, constituite sub imperiul Constituţiei actuale, ci este vorba doar de efectele aplicării acelei legi preconstituţionale, deci de raporturi anterioare Constituţiei". In sfârşit, în ceea ce priveşte efectele juridice deja produse ale unui act preconstituţional, Curtea Constituţională a României a făcut trimitere la interpretarea clasică a principiului aplicării legilor în timp, precizând că „abrogarea unui act normativ lasă nestinse efectele acestuia produse cât era în vigoare".

IV. Consiliul Legislativ. Adoptarea sau modificarea unei constituţii reprezintă momente de mare importanţă pentru orice stat şi societate, însă ele nu schimbă eo ipso întreg edificiul juridic. Dreptul constituţional modem consideră drept un adevăr universal valabil principiul supremaţiei Constituţiei. Consecinţă firească a acestui principiu, necesitatea conformării întregului sistem de drept cu normele din Legea fundamentală, este, de asemenea, universal acceptată în teorie. Nu întotdeauna însă teoria corespunde realităţii şi/sau practicii. Gradul de realizare efectivă a normativităţii Constituţiei se poate evalua doar printr-o atentă observare a practicii acesteia. Măsura în care Legea fundamentală este respectată şi aplicată depinde şi de legislaţia subsecventă. Fie pe calea adoptării unor noi norme de aplicare a textelor constituţionale, fie prin impunerea supremaţiei acestora faţă de restul legislaţiei şi, pe cale de consecinţă, constatarea abrogării lor de către Curtea Constituţională, conceptul de realizare a dreptului presupune cu necesitate un cadru normativ infraconstituţional în concordanţă cu prevederile sale.

Acesta a fost scopul pentru care Legea fundamentală a stabilit în competenţa unei autorităţi statale expres identificată în chiar textul său (Consiliul Legislativ) atribuţia de examinare a conformităţii legislaţiei cu Constituţia. Respectiva instituţie a fost creată abia la aproape doi ani de la adoptarea Constituţiei, prin Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ Conform textului constituţional, ar fi trebuit să procedeze la o examinare a întregului sistem normativ şi să prezinte propuneri în consecinţă autorităţilor cu competenţe normative la nivel central cel târziu la sfârşitul anului 1994.

Intenţia puterii constituante originare era să ofere nu doar un instrument eficient pentru asigurarea continuităţii juridice [reglementat prin alin. (1) al acestui articol], ci şi un instrument normativ constructiv, prin care să poată fi completată şi desăvârşită ordinea juridică internă. Pentru atingerea acestui obiectiv, s-a considerat că nu este suficientă doar reglementarea competenţelor normative primare şi secundare, ci trebuie oferit şi un cadru juridic şi instituţional cu caracter tehnic, prin care să fie sprijinită şi chiar impulsionată activitatea de producţie normativă, în special prin identificarea acelor domenii ale relaţiilor sociale în care problemele legate de receptarea legislaţiei preconstituţionale şi de necesara respectare a raportului de constituţionalitate riscă să creeze adevărate viduri legislative.

La aproape zece ani de la realizarea ipotezei normative a alineatului al doilea al acestui articol, extrem de bogata activitate normativă a autorităţilor publice a eliminat în bună măsura problemele respective; totuşi, în sistemul normativ românesc mai subzistă încă unele „inadvertenţe" la care se adaugă cele inevitabil produse prin revizuirea Legii fundamentale în cursul anului 2003.