Art. 109 cod procedura civila Dispoziţii generale Procedura înainte de judecată
| Comentarii |
|
Procedura înainte de judecată
Secţiunea I
Dispoziţii generale
Art. 109
(1)Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.
(2)Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
(3)Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
(4)La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil şi de lege. În acest caz neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată nu numai de către pârât, ci şi de către instanţă, din oficiu.
codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
Art. 1091
Abrogat.
(Introdus prin Decretul nr. 52/1969 - B. Of. 16 - 31. I. 1969).
Codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 104/1992 - pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977 din 22 septembrie 1992, Monitorul Oficial 244/1992;
| ← Art. 108 cod procedura civila Nulitatea actelor de procedură | Art. 110 cod procedura civila Dispoziţii generale Procedura... → |
|---|
2. în cursul judecăţii, lipsa procedurii prealabile se invocă pe cale de excepţie.
Pentru că priveşte o cerinţă pentru declanşarea procedurii judiciare, deci pentru sesizarea instanţei, excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie de fond. Ea se adaugă celorlalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii, ca o condiţie specială, suplimentară.
Din punct de vedere al efectului pe care îl produce, excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie peremptorie, dirimantă, pentru că tinde la respingerea acţiunii.
Este o excepţie
Citește mai mult
absolută, pentru că norma care reglementează procedura prealabilă este imperativă.Caracterul normei rezultă, pe de o parte, din formularea folosită de legiuitor în diferite acte normative, dar decurge şi din interesul ocrotit -acela de a evita încărcarea rolului instanţelor cu cereri care pot fi rezolvate pe cale amiabilă.
3. Dacă acţiunea a fost formulată înainte de soluţionarea plângerii prealabile ar putea fi respinsă ca prematură, pentru că nu s-a născut încă dreptul la acţiune.
Dacă însă nu a fost declanşată această procedură, lipseşte o condiţie de exerciţiu a acţiunii şi atunci soluţia care se impune este de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
4. Dacă instanţa respinge excepţia, va pronunţa o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Dacă excepţia este admisă, se pronunţă o hotărâre.
5. în litigiile în care sesizarea instanţei este condiţionată de îndeplinirea procedurii prealabile, trebuie să se ceară şi intervenientului principal -care, prin definiţie tinde să câştige pentru sine obiectul procesului- dovada parcurgerii procedurii prealabile, ca o condiţie de admisibilitate a cererii sale?
Apreciem că răspunsul este negativ.
în doctrină s-a statuat că cererea de intervenţie principală este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces (reclamant - pârât). Ar însemna, prin urmare, să se ceară intervenientului să îndeplinească procedura prealabilă în contradictoriu nu numai cu pârâtul dar şi cu reclamantul. Or, de vreme ce între reclamant şi terţ nu există niciun raport juridic (pentru că, de pildă, reclamantul nu este emitentul actului administrativ; reclamantul nu este furnizor de servicii poştale) nu i se poate cere terţului să solicite reclamantului să se pronunţe în legătură cu dreptul, pretins vătămat, al terţului.
Pe de altă parte, dacă formularea cererii de intervenţie ar fi condiţionată de îndeplinirea procedurii prealabile, ar exista riscul ca, până la finalizarea acesteia (iar terţul ar urma să înceapă procedura prealabilă numai după ce a aflat de existenţa litigiului, pentru că dacă ar face-o anterior înseamnă că este interesat să acţioneze el pe cale principală) judecata în primă instanţă să se termine, astfel încât să nu mai poată interveni, ceea ce ar duce, implicit -şi în lipsa unei prevederi legale în acest sens la o inadmisibilitate a intervenţiei principale în asemenea litigii.
Sintagma „sesizarea instanţei competente" din alin. (2) trebuie înţeleasă în sensul că vizează numai cererea principală, nu şi cererea incidentală, aşa cum este intervenţia.
Pentru argumente suplimentare în privinţa litigiilor în materie comercială, a se vedea comentariul 10 de la art. 720^1.
îndeplinirea
Citește mai mult
în prealabil a procedurii administrative este o condiţie pentru declanşarea procedurii judiciare. Preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu nu poate primi cererea de chemare în judecată fără dovada îndeplinirii acestei proceduri prealabile, ci vor îndruma reclamantul să se adreseze autorităţii publice emitente şi apoi să sesizeze instanţa. Dacă totuşi, din eroare, cererea a fost primită şi instanţa constată că procedura prealabilă nu a fost îndeplinită, cererea urmează să fie respinsă. Deoarece este însă vorba de o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune sau, în alţi termeni, de un fine de nepri-mire, cererea trebuie respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca prematură. Problema prematurităţii se pune în ipoteza în care reclamantul s-a adresat instanţei înainte de a se naşte dreptul la acţiune ... După îndeplinirea procedurii administrative prealabile, instanţa poate fi sesizată în termen de 30 de zile, care curge fie de la data comunicării soluţiei de către autoritatea emitentă sau cea superioară, fie de la expirarea termenului de 30 de zile în care aceste autorităţi trebuie să rezolve reclamaţia. Dacă sesizarea se face înainte de aceste momente, cererea urmează să fie respinsă ca prematură, deoarece încă nu s-a născut dreptul la acţiune.” - V.M. Ciobanu, nota (II) la decizia nr. 416/1995, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, Dreptul nr. 10/1997, p. 106-110.2. „ ... pentru rezolvarea cererilor de restituire a imobilelor -în natură sau prin echivalent-, legea impune urmarea în prealabil a unei proceduri.
Niciun fel de procedură sau de jurisdicţie prealabilă nu poate împiedica însă pe titularul dreptului sau al interesului legitim ca, în cele din urmă, să se adreseze instanţei judecătoreşti, orice prevedere care ar avea înţelesul excluderii litigiului din competenţa instanţelor de
judecată urmând a fi considerată ca neconştituţională.
... în materia Legii nr. 10/2001, instituirea unei proceduri prealabile -desfăşurată prin implicarea persoanei îndreptăţite şi a unităţii deţinătoare a bunului, fără reglementarea altor comisii speciale-, a avut în vedere o rezolvare rapidă şi cât mai simplă a problemei restituirii imobilelor preluate în mod abuziv.
... dată fiind natura de acte juridice de drept privat a deciziilor sau dispoziţiilor emise de deţinător, pentru declanşarea controlului judecătoresc împotriva acestora nu se exercită propriu-zis o cale de atac, atât timp cât nu a fost urmată o procedură prealabilă administrativ-jurisdicţio-nală. Contestarea în justiţie a deciziei (dispoziţiei) îmbracă forma unei acţiuni în anularea actului respectiv.” -A. Nicolae, M. Nicolae, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti dacă subsecvent formulării acţiunii în anulare în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 se solicită, pe cale incidentală, şi declararea nulităţii absolute a actului juridic de înstrăinare a imobilului în litigiu, (II), Dreptul nr. 9/2003, p. 105-114.
1. Prin Decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1063 din 16 noiembrie 2004, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a susţinut că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece instituie obligativitatea unei proceduri prealabile administrative, încălcându-se în felul acesta dispoziţiile constituţionale prin care se prevede caracterul facultativ al
Citește mai mult
jurisdicţiilor speciale administrative.Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte atât condiţiile intrinseci, cât şi pe cele extrinseci, impuse de lege. Din dispoziţia criticată rezultă că este vorba de o condiţie extrinsecă ce trebuie respectată, şi anume că sesizarea instanţei competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri în care legea prevede
obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile, fără a fi vorba însă de o jurisdicţie specială administrativă. Astfel, nu se poate reţine nici în acest caz o încălcare a art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată.
Sub aspectul criticat, nici dispoziţiile din Codul de procedură fiscală nu instituie, aşa cum fără temei susţine autorul excepţiei, jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată. Textele din Codul de procedură fiscală reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate, sau organelor superioare acestora, de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.
Asemenea proceduri, în care soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită însuşi organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie-caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcţiei administrative.
Actele de soluţionare de către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, nu sunt, aşadar, acte de jurisdicţie, ci acte administrative supuse cenzurii instanţei de judecată.
2. Prin Decizia nr. 609 din 15 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1114 din 9 decembrie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi art. 111 teza întâi C. proc. civ.
în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul a arătat că, întrucât art. 813 din Codul civil prevede că donaţia se face prin act autentic, în mod cert sancţiunea ce intervine ca urmare a nerespectării acestei condiţii legale este nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat. într-o atare împrejurare, deşi textul de lege nu prevede in terminis, calitate procesuală activă de a formula acţiune în constatarea nulităţii absolute poate avea orice persoană care justifică un anume interes. Or, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (1) şi ale art. 111 teza întâi C. proc. civ., acţiunea în justiţie poate fi pornită numai de persoana care pretinde un drept, formulare care restrânge aplicabilitatea art. 21 alin. (1) din Constituţie, în ai cărui termeni este garantată inclusiv protecţia libertăţilor şi intereselor legitime.
Normele deduse controlului de constituţionalitate aduc atingere şi dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, în măsura în care împiedică proprietarul să obţină recunoaşterea şi ocrotirea dreptului său.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi ale art. 111 teza întâi C. proc. civ., Curtea a constatat că pretinsa contradicţie dintre aceste texte legale şi prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie se întemeiază pe o viziune strict formală a noţiunii de drept, considerată distinctă de noţiunile de libertate şi interes. Tributar acestei viziuni, autorul excepţiei susţine că, prin condiţionarea cererii adresate instanţei judecătoreşti de invocare în mod exclusiv a unui drept care se cere a fi recunoscut, are loc o restrângere nepermisă a accesului liber la justiţie, care, în accepţiunea sa constituţională, are ca finalitate nu doar apărarea drepturilor, ci şi a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei.
Or, Curtea a observat că, potrivit opiniei unanim acceptate, noţiunea de drept subiectiv -în opoziţie cu cea de drept obiectiv, înţeleasă ca ansamblu de reguli obligatorii care reglementează relaţiile sociale-, este definită ca un interes legitim, material sau moral, care conferă titularului posibilitatea de a adopta conduita necesară pentru realizarea interesului urmărit. Aşadar, dreptul şi interesul nu constituie două concepte distincte, ci primul îl implică în mod necesar pe al doilea, iar acesta din urmă îşi găseşte expresie juridică în primul. De altfel, această întrepătrundere conceptuală rezultă din chiar textul art. 111 teza întâi C. proc. civ., a cărui formulă redacţională contrazice de plano teza autorului excepţiei, întrucât promovarea acţiunii în constatare este subsecventă existenţei unui interes.
în ceea ce priveşte noţiunea de libertate, Curtea a reţinut că aceasta este definită ca posibilitatea de a face tot ceea ce nu aduce atingere dreptului altei persoane. Prin urmare, libertatea constituie cadrul în care un drept poate fi exercitat în mod legitim şi în afara căruia valorificarea acestuia devine abuzivă şi, ca atare, prohibită. Altfel spus, conceptul de libertate se suprapune cu acela de drept valorificat legitim.
Faţă de argumentele prezentate în prealabil, apare ca fiind evident faptul că termenii de drept (subiectiv), libertate şi interes nu desemnează concepte autonome, ipoteză în care referirea exclusivă la drept în cuprinsul textelor de lege criticate ar fi putut fi considerată ca o restrângere a accesului liber la justiţie, ci, dimpotrivă, noţiuni ale căror sfere se întrepătrund. Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că legea procesuală civilă, utilizând termenul de drept, a înţeles prin acesta atât calitatea sa de a fi exercitat în mod legitim, aşadar libertatea, cât şi suportul a cărui expresie juridică o constituie, şi anume interesul legitim.
I. Acţiune în realizare
1. Nulitatea absolută a unui act juridic. 1) Nulitatea absolută este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate cu încălcarea normelor legale imperative, pe când acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar şi tinde la consolidarea dreptului proprietarului aflat în posesia bunului, fie pentru că a fost contestat, fie pentru a-l face opozabil terţilor. în sistemul nostru de drept, nulităţile absolute nu operează fără intervenţia justiţiei, astfel că trebuie constatate de instanţă, dar
Citește mai mult
acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic nupoate fi privită ca o acţiune în constatare în înţelesul art. 111 C. proc. civ.; ea este o acţiune în realizare, efectul ei fiind desfiinţarea actului juridic, deci schimbarea unei situaţii juridice, fapt care nu se întâmplă în cazul acţiunii în constatare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 414/2000);
2) Faţă de obiectul raportului juridic litigios, în mod corect tribunalul a apreciat că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui contract este, din punct de vedere procedural, o acţiune în realizarea dreptului, potrivit art. 109 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 2372/2000);
II. Calitate procesuală activă
2. Legatar. Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului său numai în limitele legatului transmis, în raport de care poate promova acţiuni personale, reale etc. Prin urmare, legatarul unei sume de bani nu poate avea calitate procesuală activă într-o acţiune în revendicare care are ca obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa succesorală priveşte strict suma de bani (C.A.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 923/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 87);
3. Erede renunţător la succesiune.
Eredele renunţător la succesiune nu are interesul şi nici calitatea procesuală de a cere în justiţie anularea titlului de proprietate deţinut de un terţ în legătură cu un bun succesoral înstrăinat de moştenitorii acceptanţi (C.A. Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 558/1998, în C.P.J. 1998, p. 13);
4. Coproprietar. 1) Regula unanimităţii impune ca, în cazul proprietăţii comune, niciunul dintre titularii dreptului de proprietate să nu afecteze prin acte de administrare sau de dispoziţie obiectul asupra căruia poartă dreptul de proprietate. Această regulă explică, din punct de vedere juridic, interesul şi calitatea procesuală ale coproprietarului care nu şi-a exprimat consimţământul la înstrăinarea bunului, de a cere anularea actului (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1446/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 156);
2) Acţiunea în revendicare a unui bun proprietate comună este admisibilă numai dacă este formulată de către toţi titularii dreptului de proprietate comună, iar acţiunea în revendicarea unei cote ideale din bun este inadmisibilă (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 172). în acelaşi sens, a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 295/1993, în
B.J. 1993, p. 131;
Notă: Soluţia respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare introduse chiar de o parte/de unul din coproprietari, consacrată pe cale jurisprudenţială, va trebui reconsiderată în lumina celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupaş şi alţii contra României: „Regula unanimităţii nu numai ca i-a împiedicat pe
reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe. în realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize (...).
Aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.
Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 paragr. 1 din Convenţie, (hotărârea din 14 decembrie 2006 publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007).
5. Coproprietate forţată. Acţiunea în evacuarea unei persoane din spaţiile comune, obiect al coproprietăţii forţate, poate fi formulată de unul dintre coproprietari, întrucât are caracterul unui act de administrare (C.A. Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, decizia nr. 1173/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 168);
6. Legea nr. 18/1991. Terţele persoane în raport cu procedura admi-nistrativ-jurisdicţională de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 nu au calitatea procesuală de a cere anularea actelor emise ca atare, ci au posibilitatea de a-şi valorifica
drepturile proprii pe calea unei acţiuni petitorii (C.A. Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 1238/1998, în C.P.J. 1998, p. 9).
III. Calitate procesuală pasivă
7. Principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înţelege să îşi dispute obiectul procesului. în acest context, introducerea în cauză a altor persoane din iniţiativa instanţei este nelegală şi nu poate fi explicată în baza principiului rolului activ al judecătorului, deoarece acesta se referă la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului. în speţă, instanţa nu trebuia să dispună, din oficiu, introducerea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în calitate de pârât, ci trebuia să se pronunţe asupra lipsei calităţii procesuale pasive a persoanei chemate în judecată de reclamant (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 794/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 262);
8. Statul român. Dacă în raportul juridic dedus judecăţii (raport având ca obiect vânzarea unui autoturism) statul român nu participă ca subiect de drepturi şi obligaţii, atunci Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului român, nu are calitate procesuală pasivă
(C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1513/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 67);
9. Uzucapiune. întrucât uzucapiunea apare ca o sancţiune îndreptată împotriva proprietarului nediligent, acesta, iar nu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, are calitate procesuală pasivă (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1528/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 95);
10. Autorizaţie de construcţie.
Obligaţia de a desfiinţa construcţia ridicată fără autorizaţie revine beneficiarului lucrării, căruia îi incumbă şi obligaţia prevăzută de art. 3 din Legea nr. 50/1991 (de a solicita eliberarea autorizaţiei), astfel că persoana care a executat imobilul în baza unui contract nu poate fi obligată la desfiinţarea construcţiei, fiind un terţ faţă de raportul juridic creat între beneficiarul lucrării şi autoritatea administrativă. în acest context, instanţa trebuia să respingă cererea, constatând lipsa calităţii procesuale pasive (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 226/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 187);
IV. Procedură prealabilă
11. Contencios administrativ.
1) Legea nr. 29/1990 nu instituie cerinţe speciale, de fond sau de formă, pentru validitatea acţiunii administrative prealabile; prin dispoziţiile art. 5 ea condiţionează admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ de un demers al reclamantului la autoritatea emitentă sau la cea ierarhic superioară pentru apărarea dreptului său subiectiv (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 3301/1999, în Juridica nr. 8/2000, p. 317).
Notă: Legea nr. 29/1990 a fost abrogată prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;
2) In cazul în care este sesizată instanţa de contencios administrativ fără a se parcurge procedura prealabilă şi obligatorie a reclamaţiei administrative, cererea se va respinge ca inadmisibilă (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 134/1991, în Probleme de drept 1990-1992, p. 645; decizia nr. 416/1995, în B.J. 1995, p. 588);
3) Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea •nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului, în limitele termenului de pres-
cripţie de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de alin. (7).
Procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, a cărei neîndeplinire este sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., or recurenta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, pentru anularea autorizaţiei de construire, fără ca anterior acestei date să formuleze o reclamaţie administrativă prin care să solicite autorităţii emitente revocarea în tot sau în parte a actului administrativ atacat, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 (C.A. Bucureşti, secţia a Vlll-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1445/2005, în C.P.J. în materia contenciosului administrativ şi fiscal pe 2005, p. 58).
Notă: Pentru soluţia potrivit căreia cererea s-ar respinge ca prematură, a se vedea C.A. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 30/1996, în Dreptul nr. 11/1996, p. 121. în ce ne priveşte, suntem de acord cu soluţia din decizia rezumată.
Prematuritatea presupune că dreptul pretins nu este actual la data sesizării instanţei (fiind supus unui termen, unei condiţii etc.), în vreme ce îndeplinirea unei proceduri prealabile şi obligatorii constituie o condiţie specială de exercitare a dreptului la acţiune, a cărei nerespectare atrage inadmisibilitatea acţiunii.
12. Legea nr. 10/2001.1) Procedura soluţionării notificării pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinătorului imobilului, prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 ", este subsumată exercitării unui drept subiectiv, are caracter necon-tencios, dar obligatoriu potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., astfel că, în cazul în care este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă, pentru a impune finalizarea ei (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1219/2005, în B.J. - Bază de date);
2) Admiţând recursul în interesul legii, Secţiile Unite ale înaltei Curţi au stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de des-
păgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
In motivare se arată că, din moment ce obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neconten-cioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluţionare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competenţa instanţei care judecă acţiunea principală, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 şi 27 din această lege (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. IX/2006, M. Of. nr. 653 din 28 iulie 2006).
V. Constituţionalitate
13. Accesul liber la justiţie. Art. 109 alin. (2) este constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Constituirea unei proceduri administrativ-juris-dicţionale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, cât timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti.
Accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv la
căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedura de judecată stabilite de lege.
Liberul acces la justiţie se realizează numai în respectarea egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, astfel încât orice excludere care ar avea semnificaţia încălcării egalităţii de tratament juridic este neconstituţională (C.C., Decizia nr. 1/1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).
Am o astfel de situatie, dos. 6046/299/2010*-rejudecare
Greu, dar eficient acest articol.
Acţiunea civilă prin care reclamantul solicită constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare este o acţiune în realizare conform art. 109 C. proc. civ., întrucât scopul material urmărit de reclamant este realizarea dreptului său, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară. - C.A. Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 2372/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, p. 220.
Reclamaţia administrativă prealabilă
1. Prin lege specială -Ordonanţa Guvernului nr. 26/1990- s-a instituit o
Citește mai mult
procedură administrativ-jurisdic-ţională obligatorie pentru soluţionarea contestaţiilor cu privire la aplicarea tarifului vamal de import, la stabilirea valorii în vamă şi a încadrării tarifare, procedură pe care reclamanta nu a urmat-o, astfel încât în mod corect a fost respinsă acţiunea acesteia. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 528/1998, Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie - set 3/1999, p. 13.2. Rezultă deci că prin lege specială-Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic s-a instituit o procedură administrativ-jurisdicţională pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor de sancţionare disciplinară a personalului didactic. Această procedură nu este facultativă, ci obligatorie, iar neefec-tuarea ei, ori efectuarea după expirarea termenului arătat sunt de natură a duce la respingerea contestaţiei. -Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 823/2000, Dreptul nr. 6/2001, p. 148.
3. Reclamaţia administrativă formulată de reclamantă nu a fost înregistrată şi la pârâtă, conform art. 87.3 din Regulamentul de Transport pe Căile Ferate Române, nefiind în evidenţele sale şi nepurtând ştampila acesteia. Această situaţie echivalează, din punct de vedere juridic, cu lipsa reclamaţiei administrative, condiţie prealabilă şi obligatorie pentru promovarea unei acţiuni în pretenţii împotriva pârâtei. - C.A. Bucureşti, Secţia comercială,
decizia nr. 362/2000, Culegere de practică judiciară în materie comercială pe anii 2000-2001, p. 27.
4. Textul constituţional care se referă la caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative -art. 21 alin. (4) din Constituţia României- nu este aplicabil prevederilor legale care instituie obligaţia persoanei vătămate de a se adresa cu reclamaţie autorităţii emitente, mai înainte de sesizarea instanţei de judecată cu acţiunea pentru anularea actului administrativ considerat nelegal.
Nicio normă constituţională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, aşa cum este procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic. -înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 2804/2005, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ-practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 7.
5. Prin îndeplinirea procedurii prealabile administrative nu se încalcă accesul liber la justiţie, ci se respectă o condiţie impusă de legea specială în materie pentru exercitarea dreptului la acţiune în contenciosul administrativ. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3527/2005, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 10.
6. Neîndeplinirea procedurii prealabile administrative este o excepţie peremptorie, care atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă, chiar dacă reclamantul s-a adresat iniţial unei instanţe necompetente, iar instanţa de contencios administrativ a fost învestită printr-o sentinţă de declinare a competenţei. -C.A. Bucureşti, Secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 743/2005, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 20.
7. Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă în momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului, în limitele termenului de prescripţie de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de alin. (7).
Procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, a cărei neîndeplinire este sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ. -C.A. Bucureşti, Secţia a VIH-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1445/2006, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 1.
Reclamaţia administrativă prealabilă. Excepţii
1. în cazul eliberării sau destituirii din funcţie, funcţionarul public poate cere instanţei de contencios administrativ anularea ordinului sau
dispoziţiei de eliberare sau destituire din funcţie, în termen de 30 de zile de la comunicare. Obligativitatea sesizării instanţei de contencios administrativ în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 95 din Legea nr. 188/1999 exclude posibilitatea îndeplinirii procedurii reglementate şi respectarea termenelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
- Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 930/2002, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 207.
2. Termenul imperativ de 30 de zile de la data comunicării deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, în care străinul poate contesta decizia, exclude posibilitatea revocării hotărârii de către autoritatea emitentă şi implicit obligativitatea efectuării procedurii prealabile. - C.A. Bucureşti, Secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 123/2005, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 204.
3. Recursul administrativ prealabil, respectiv procedura prealabilă este impusă numai în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, nu şi în cazul acţiunilor întemeiate pe tăcerea administraţiei sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii, când acţiunea poate fi intentată direct în faţa instanţei de contencios administrativ. - C.A. Bucureşti, Secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 187/2006, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 194.
4. Procedura administrativă prealabilă este facultativă în materia reglementată de Legea nr. 544/2001. Nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ referitoare la obligativitatea plângerii administrative prealabile înainte de sesizarea instanţei de judecată, deoarece Legea nr. 554/
2004 constituie legea cu caracter general, iar Legea nr. 544/2001 are un caracter special, aplicându-se, prin urmare, principiul specialia generalibus derogant. - C.A. Bucureşti, Secţia a VlII-a de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 203/2006, apud G. Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 196.