Art. 163 cod procedura civila Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat Judecata

JURISPRUDENŢĂ

I. Excepţia de litispendenţă

1. Pendente la instanţe de fond.

1) Nu există litispendenţă atunci când una dintre cauze se găseşte în recurs, iar cealaltă în fond, în acest caz urmând să fie aplicat principiul puterii lucrului judecat. Faptul că art. 163 C. proc. civ. se referă totuşi la situaţia când cauzele se găsesc la instanţe cu grade diferite, se explică prin împrejurarea că, în februarie 1948, când s-a elaborat textul, cu ocazia modificării Codului de procedură civilă, exista apelul, ca al doilea grad de jurisdicţie de fond, cu efect devolutiv, ipoteză în care se putea

Citește mai mult

constata litispendenţ a între o cauză ce se găsea în apel şi alta în primă instanţă (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 237/1959, în Legalitatea populară nr. 9/1959, p. 101).

Notă: Jurisprudenţa mai veche era în sensul că, în cazul în care pricinile sunt în faţa unor instanţe de grad diferit, nu va opera litispendenţă, ci în faţa instanţei de grad inferior se va invoca autoritatea de lucru judecat dedusă din hotărârea atacată (apelată), hotărâre care, până la înlocuirea ei, este încă în fiinţă. însă, în principiu, hotărârea judecătorească îşi produce efectele, inclusiv autoritatea de lucru judecat, de la data rămânerii ei definitive.

Din actuala redactare a art. 163 alin. (3) C. proc. civ. rezultă clar că litis-pendenfa se poate invoca şi în situaţia în care pricinile se află înaintea unor instanţe de grad diferit, urmând a se face următoarele distincţii:

a) o pricină se află în apel, iar cealaltă în judecata în primă instanţă - operează litispendenţă, întrunirea făcându-se la instanţa de apel, chiar dacă aceasta a fost învestită după învestirea celeilalte instanţe;

b) ambele pricini se află în faza judecăţii în primă instanţă, respectiv ambele se află în apel - întrunirea se face la instanţa mai întâi învestită;

c) o pricină se află în recurs, iar cealaltă în apel sau la judecata în primă instanţă - nu se poate invoca litispendenţă, ci autoritatea de lucru judecat a hotărârii (definitive) ce formează obiectul recursului;

d) o pricină se află la rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, iar cealaltă în apel sau la judecată în primă instanţă; nemaiputându-se invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârea recurată a fost desfiinţată - va opera litispendenţă, întrunirea făcân-du-se la instanfa de rejudecare a fondului după casare, întrucât, prin ipoteză, este instanfa cu grad mai înalt;

e) o pricină se află la rejudecarea fondului după casarea cu trimitere, iar cealaltă în faza judecăfii în primă instanţă - întrunirea dosarelor se va face
la instanţa care rejudecă fondul după casare, deoarece, prin definiţie, este superioară în grad (nu avem aici în vedere acele cazuri în care recursul s-a exercitat într-o materie în care dreptul de apel este suprimat de lege);

f) o pricină se află la rejudecarea fondului după casarea cu trimitere, iar cealaltă la judecata în apel (respectiv, pentru acele situaţii în care hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului, la judecata înaintea primei instanţe) ambele instanţe fiind de acelaşi grad -întrunirea dosarelor se va face la instanfa care rejudecă fondul după casare, aceasta fiind, de regulă, instanfa mai întâi învestită;

2) Deliberând asupra excepţiei litispendenţei, Curtea a constatat că este inadmisibilă în faza procesuală a recursului, nefiind întrunite condiţiile art. 163 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că această excepţie poate fi invocată numai în faţa instanţelor de fond (I.C.C.J., secfia civilă şi de proprietate intelectuală, încheierea din 6 octombrie 2006, nepublicată);

2. Condiţia triplei identităţi. 1) Pentru litispendenţă, ca şi pentru lucru judecat, se cere identitate de obiect, de cauză şi de persoane, lucrând în aceeaşi calitate (C.A. laşi II, 19 decizia 1901, Em. Dan, Codul adnotat, p. 187, nr. 8);

2) între o acţiune de împărţeală pendente la o secţie a tribunalului, având ca obiect să determine dreptul de proprietate al fiecărui moştenitor într-o succesiune, şi o contestaţie prin care se cere a se decide cui aparţine posesiunea unei cincimi din acea succesiune, legată de unul dintre moştenitorii defunctului, fratele său, nu există identitate de obiect şi cauză şi deci nu e loc de reunire (Cas. II, 28 decembrie 1920, P.R. 1924, Partea I, p. 168);

3) Art. 163 C. proc. civ. opreşte ca o persoană să fie chemată în judecată pentru acelaşi obiect şi cauză şi de aceeaşi parte la mai multe instanţe, nu însă şi în cazul când obiectul e cu totul diferit (Cas. II, 19 ianuarie 1905, Em. Dan, Codul adnotat, p. 187, nr. 11);

4) Obiectul unei acţiuni îl constituie însuşi dreptul dedus judecăţii, iar cauza este temeiul pe baza căruia se reclamă dreptul dedus în judecată.

Obiectul primei acţiuni intentată de intimat este stabilirea dreptului de proprietate şi folosinţă asupra imobilului în litigiu şi are drept consecinţă obligarea recurentului la predarea folosinţei imobilului şi la plata unei sume de bani, reprezentând echivalentul folosinţei imobilului cu începere de la data când trebuia predat autorului intimaţilor, iar obiectul celei de-a doua acţiuni, care a fost soluţionată prin decizia atacată cu recurs, este constatarea încetării raportului de închiriere dintre autorul intimaţilor şi recurent şi, drept consecinţă, evacuarea recurentului din imobilul în litigiu precum şi obligarea lor la plata unei sume de bani, reprezentând chiria şi echivalentul folosinţei
imobilului, cu începere de la data expirării sau rezilierii contractului de închiriere dintre autorul intimaţilor şi recurent. Obiectul acestei de-a doua acţiuni este cuprins în obiectul primei acţiuni fiindcă, pe de o parte, prin evacuarea imobilului în litigiu, intimaţii tind tot la predarea folosinţei imobilului ca în prima acţiune, iar, pe de altă parte, prin prima acţiune intimaţii, cerând predarea imediată a posesiunii imobilului şi plata unei sume de bani reprezentând echivalentul folosinţei de la o dată anterioară aceleia fixate prin cea de-a doua acţiune, pun implicit în discuţie încetarea oricărui raport de locaţiune în puterea căruia recursul să aibă dreptul a păstra folosinţa imobilului şi a se opune la predarea lui.

Pe de altă parte, între cele două acţiuni există în parte identitatea de cauză, căci, deşi a doua acţiune, prin care se cere evacuarea imobilului, are drept cauză un contract de închiriere, pe când prima acţiune, privitoare la predarea folosinţei imobilului, are drept cauză titlul translativ de proprietate pe baza căruia intimaţii pretind că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, totuşi, în fapt, acţiunea de a doua se sprijină şi ea pe titlul translativ de proprietate ca şi prima acţiune, întrucât intimaţii invocă un contract de închiriere încheiat nu de ei, ci de autorul lor şi transmis lor pe baza titlului de proprietate. Deci, deoarece obiectul celei de-a doua acţiuni este cuprins în obiectul primei acţiuni - titlul translativ de proprietate invocat de intimaţi -fiind pus în discuţie şi prin cea de-a doua acţiune şi întrucât este de necontestat că ambele acţiuni sunt introduse de intimaţi contra aceleiaşi persoane, anume contra recurentului, urmează că, privitor la acţiunea rezolvată de instanţele de fond, tinzând la evacuarea recurentului din imobilul în litigiu, există litispendenţă faţă de prima acţiune, care tinde la obligarea recurentului la predarea folosinţei imobilului. (Cas. I, decizia nr. 2538din 19noiembrie 1929, C.Cr.C. Zotta, Codul adnotat, p. 224, nr. 35);

3. Constatarea litispendenţei. Fiind definitiv că între două acţiuni există litispendenţă, întrucât decizia care o constată a rămas definitivă, instanţa de fond chemată a le judeca nu are în realitate să judece decât una şi aceeaşi acţiune şi, prin urmare, e în drept să pună temei pe o expertiză ce s-a efectuat înainte de a se constata această litispendenţă (Cas. I, 30 ianuarie 1906, Em. Dan, Codul adnotat, p. 187, nr. 10);

4. Litispendenţă/conexitate. 1) Criteriul deosebirii între litispendenţă şi conexitate constă în caracterele acestor două situaţiuni juridice: este litispendenţă atunci când prima acţiune ar comporta faţă cu cea de-a doua autoritate de lucru judecat dacă ar fi judecată definitiv; iar conexitatea, atunci când este necesar ca ambele acţiuni să se judece împreună, spre a se face posibilă executarea sentinţelor ce ar interveni asupra ambelor procese, executarea separată fiind imposibilă (Trib. Ilfov,
secţia comercială, decizia din 3 martie 1908, Em. Dan, Codul adnotat, p. 188, nr. 14);

2) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe şi partea în drept va putea cere trimiterea pricinii la instanţa care a fost mai întâi învestită cu cererea de judecată sau va putea cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe sau la instanţe diferite de acelaşi grad, după cum va fi vorba de litispendenţă sau de conexitate (Trib. Ilfov, secţia comercială, decizia din 3 martie 1908, Em. Dan, Codul adnotat, p. 187, nr. 9);

5. Litispendenţă/Conflict de competenţă. Dezînvestindu-se, judecătoria nu şi-a declinat competenţa, în accepţiunea prevederilor art. 158-159 C. proc. civ., ci a trimis dosarul instanţei cu grad mai înalt, conform dispoziţiilor art. 163 alin. (3) C. proc. civ., pentru ca aceasta să aprecieze asupra litispendenţei.

Declinându-şi competenţa soluţionării pricinii în primă instanţă în favoarea judecătoriei, tribunalul nu a provocat un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 20 pct. 2 C. proc. civ., care să reclame procedura regulatorului, pentru că, în realitate, nu competenţa celor două instanţe face obiectul disputei, ci litispendenţă.

Instanţele sunt în „conflict" sub motivul litispendenţei, şi nu al necompetenţei, fiind necesar a distinge între cele două incidente procedurale, ambele cu efect dilatoriu, consecinţa respingerii excepţiei de litispendenţă reprezentân-d-o însă judecarea separată a pricinilor (C.A. Cluj, secţia civilă, sentinţa nr. 18/2002, în B.J. 2002, p. 152);
6. Renunţare la una din judecăţi. Nu

există litispendenţă între două procese, când unul nu a luat fiinţă fiindcă partea a declarat că renunţă la el (Trib. Ilfov III, decizia din 13 aprilie 1926, P.R. 1928, partea a ll-a, p. 75);
II. Aplicaţii
7. Acţiuni în reziliere. Nu poate exista litispendenţă când e vorba de două acţiuni de reziliere care au cauze diferite şi când sunt intentate la aceeaşi instanţă. Acţiunea nu poate anticipa dreptul; a decide altfel ar însemna să punem interesul unei acţiuni în afară şi înainte de naşterea dreptului, ceea ce ar fi contrar principiilor, dreptul fiind însuşi justificarea interesului pentru partea care înţelege să-l apere prin intermediul justiţiei (Trib. Dorohoi, ordonanţa nr. 250 din 24 septembrie 1920, C.Cr.C. Zotta, op. cit., voi. I, p. 218, nr. 6);
8. Moştenire. Drept de proprietate. Posesiunea unui legat. Nu a mai existat identitate de obiect şi de cauză şi deci nu poate fi vorba de litispendenţă între două acţiuni, din care una tinde să determine, pe cale principală, dreptul de proprietate al moştenitorilor într-o succesiune, iar cealaltă, printr-o contestaţie la punerea în posesiune, tinde să dovedească cui aparţine posesiunea unui legat (Cas. II, 21 decembrie 1929, în P.R. 1921, p. 3);

1. Litispendenţa presupune:

a) două cereri identice prin părţi, obiect şi cauză, anticipând autoritatea de lucru judecat. Cererile trebuie să fie în curs de judecată, pentru că dacă una a fost suspendată, ea nu mai există în ceea ce interesează litispendenţă;
b) pricinile identice trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente, lucru posibil în caz de competenţă teritorială alternativ.

Dacă una dintre instanţe nu este competentă, se va invoca excepţia de necompetenţă, care are prioritate faţă de excepţia de litispendenţă.

Tocmai pentru că litispendenţă apare atunci când pricinile

Citește mai mult

sunt pe rolul unor instanţe competente, în cazul ei nu este vorba de o prorogare de competenţă care, prin definiţie, presupune extinderea competenţei asupra unor cereri care nu intră în competenţa obişnuită a instanţei;

c) pricinile să se afle înaintea instanţelor de fond (prima instanţă şi instanţa de apel).

2. Nu există litispendenţă dacă una djntre cereri se află în faţa tribunalului arbitrai iar alta în faţa instanţei. în acest caz urmează să se procedeze potrivit art. 3435-3434.

3. Litispendenţă se invocă pe cale de excepţie.

Excepţia litispendenţei este o excepţie de procedură, având în vedere chiar denumirea secţiunii în care este tratată -„Excepţiile de procedură şi excepţia puterii de lucru judecat"-; este dilatorie, întrucât are drept efect amânarea judecăţii; este o excepţie absolută, pentru că normele care o reglementează au caracter imperativ, de vreme ce această instituţie procesuală este menită să asigure o bună administrare a justiţiei.

4. Dacă excepţia este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită, ceea ce înseamnă că în acest caz, spre deosebire de conexitate, părţile nu mai pot alege instanţa la care să se facă întrunirea pricinilor. în cazul în care pricinile sunt pe rolul unor instanţe de grad diferit, întrunirea se va face la instanţa de grad mai înalt, adică la instanţa de apel. în acest caz nu se pierde un grad de jurisdicţie pentru că, prin definiţie, litispendenţă presupune pricini identice, ceea ce înseamnă că pricina care se află în apel a fost judecată în primă instanţă.

5. Art. 163 nu arată care este instanţa înaintea căreia se invocă excepţia litispendenţei.

Totuşi, întrucât prima dintre instanţe a fost legal sesizată iar neregularitatea s-a ivit din momentul în care reclamantul s-a adresat şi celei de-a doua instanţe, înseamnă că excepţia de litispendenţă se propune înaintea instanţei sesizată mai pe urmă. Aceasta deoarece în condiţiile art. 163 alin. (3) dacă excepţia este primită, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi învestită.

Dacă pricinile identice se află înaintea unor instanţe de grad diferit, excepţia se invocă la instanţa de grad inferior, întrucât în acest caz întrunirea pricinilor se face la instanţa cu grad mai înalt (art. 163 alin. final).

Ce se întâmplă dacă totuşi, părţile sau procurorul, din greşeală, ridică excepţia în faţa primei instanţe sesizate, respectiv a celei cu grad mai înalt? De vreme ce întrunirea pricinilor se face în mod obligatoriu (redactarea textului nelăsând nicio îndoială asupra acestui aspect) la prima instanţă sesizată sau, când este cazul, la instanţa de grad superior, excepţia va fi respinsă dar, în exerciţiul rolului activ, instanţa va îndruma părţile să invoce excepţia în condiţii de legalitate.

în determinarea instanţei care a fost mai întâi învestită se va verifica data înregistrării cererii, iar dacă pricinile au fost înregistrate în aceeaşi zi, se va acorda preferinţă instanţei înaintea căreia judecata este mai avansată."

6. Considerăm că şi atunci când este admisă excepţia, deşi instanţa se dezînvesteşte, trebuie să pronunţe o încheiere, ca una din hotărârile date de instanţă în cursul judecăţii [art. 255 alin. (2)].

Aceasta deoarece întrunirea pricinilor se face, înainte de toate, pentru asigurarea unei bune administrări a justiţiei. Dacă am admite că şi în acest caz dezînvestirea trebuie să se facă printr-o sentinţă, s-ar ajunge ca în acelaşi dosar să se pronunţe două sentinţe, deşi niciuna nu a fost desfiinţată sau casată, astfel încât să se impună rejudecarea.

Legalitatea întrunirii pricinilor va fi examinată o dată cu atacarea fondului.

1. „în prezent, când instanţă de fond este şi instanţa de apel (deoarece apelul are caracter devolutiv şi provoacă o judecată de fond) art. 163 alin. (2) şi-a recăpătat deplinul înţeles şi deci litispendenţa poate fi invocată chiar dacă o cerere se află în faţa primei instanţe şi alta în faţa instanţei de apel. Numai dacă
una din cereri a ajuns în faţa instanţei de recurs se va invoca excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive ce a fost atacată cu recurs.” -V.M. Ciobanu, Unele probleme de drept procesual civil ce pot surveni în litigiile privind divorţul, ca urmare a

Citește mai mult

reintroducerii căii de atac a apelului, Dreptul nr. 9/1995, p. 40-42.

2. „între litispendenţă şi lucru judecat există o mare afinitate: litis-pendenţa este pentru instanţă ceea ce res judicato este pentru acţiune.” - Gh. Tocilescu, Curs de procedură civilă, III, p. 200, apud N. Georgean, Studii juridice, voi. I, Tipografia „Cartea Medicală”, 1926, p. 272.

3. „Trebuie să existe două cereri deosebite ambele în curs de judecată căci dacă de exemplu una dintre cereri a fost declarată perimată sau a fost retrasă de partea în drept, ea nu mai există şi în acest caz nu este loc la ridicarea excepţiei de litispendenţă deoarece rămâne o singură cerere în curs de judecată.” - N. Georgean, Studii juridice, voi. I, Tipografia „Cartea Medicală”, 1926, p. 273.

4. „Ambele tribunale trebuie să fie competente, deoarece, dacă numai unul dintre tribunale este competent şi celălalt tribunal incompetent nu a statuat încă asupra competenţei sale, se va ridica înaintea acestui ultim tribunal excepţia de incompetenţă şi numai după ce se va fi respins această excepţiune, va fi locul a se ridica excepţia de litispendenţă. La această din urmă situaţiune se poate adăuga şi cazul când unul din tribunale, deşi incompetent din punct de vedere relativ, excepţia de incompetenţă nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege şi atunci incompetenţa fiind acoperită, partea în drept nu mai poate ridica decât excepţia de litispendenţă.” - N. Georgean, Studii juridice, voi. I, Tipografia „Cartea Medicală”, 1926, p. 279.