Art. 171 cod procedura civila Administrarea dovezilor Judecata
| Comentarii |
|
Capitolul III
Judecata
Secţiunea III
Administrarea dovezilor
Judecata
Secţiunea III
Administrarea dovezilor
Art. 171
Partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii potrivnice.
Art. 1711
În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în condiţiile art. 45 alin. (2), instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
| ← Art. 170 cod procedura civila Administrarea dovezilor Judecata | Art. 172 cod procedura civila Administrarea dovezilor Judecata → |
|---|
I. Administrarea probei
1. Principiul contradictorialităţii.
1) Hotărârea nu se poate baza pe un înscris depus de parte, după închiderea dezbaterilor, fără a fi fost pus în discuţia părţilor (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 130/1995, în Dreptul nr. 3/1996,
p. 103). în acelaşi sens: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1371/1969, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 165;
2) Instanţa nu poate să îşi întemeieze soluţia pe un înscris depus înainte de pronunţarea hotărârii, dar după dezbaterea cauzei în fond, întrucât partea adversă trebuie să aibă posibilitatea de a-l examina şi de a-şi
Citește mai mult
expune punctul de vedere asupra cuprinsului şi semnificaţiei lui în cauză; în caz contrar, s-ar nesocoti principiile dreptului deapărare, contradictorialităţii şi oralităţii (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 787/1996, în C.P.J. 1996, p. 99).
Notă: Instanţa ar putea, în temeiul art. 151 C. proc. civ., să repună pricina pe rol, fără însă a fi obligată la aceasta.
II. Act autentic
2. Noţiune. Definiţia dată de art. 117^1 C. civ. cuprinde toate înscrisurile întocmite de funcţionarii de stat în sfera competenţei lor, de exemplu actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procese-le-verbale de îndeplinire a actelor de procedură (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2013/1956, în C.D. 1956, p. 34);
3. Forţă probantă. 1) Fac dovadă până la înscrierea în fals doar menţiunile din actul autentic privind constatările pe care funcţionarul de stat (funcţionarul public), acţionând în cadrul competenţei sale, le-a făcut propriis sensibus, în timp ce menţiunile privitoare la declaraţiile părţilor fac dovadă până la proba contrară, deoarece agentul instrumen-tator nu a avut posibilitatea să controleze dacă aceste declaraţii corespund realităţii (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 222/1994, în B.J. 1994, p. 97);
2) Fac probă până la înscrierea în fals consemnarea corectă a declaraţiilor făcute (de exemplu, renunţarea la succesiune), precum şi constatarea unui fapt petrecut în faţa notarului (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2468/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 117);
3) Menţiunea notarului, în sensul că părţi le au semnat după ce I i s-a citit conţi-nutul actului, face parte din categoria constatărilor personale ale agentului instrumentator şi poate fi combătută numai prin înscrierea în fals (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1618/1998, în C.P.J. 1998, p. 212);
4. Consimţământ.
1) Constatările personale ale notarului, menţionate într-un înscris autentic, cum sunt cele referitoare la prezenţa părţilor, modul de identificare a lor sau luarea consimţământului, nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals. Privitor la valabilitatea consimţământului însă se poate face proba contrară, deoarece notarul ia act de voinţa părţilor fără să aibă posibilitatea de a controla în ce măsură acea voinţă a fost sau nu afectată de vreo cauză de nulitate absolută sau relativă. Prin urmare, împrejurarea că un înscris a fost autentificat nu pune actul juridic la adăpost de acţiunile în anulare pentru vicii de consimţământ (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2413/1980, în R.R.D. nr. 7/1981, p. 57);
2) în cazul unor acte pentru care legea cere formă autentică, valabilitatea autentificării este condiţionată de existenţa consimţământului părţilor chiar la data autentificării. Existenţa consimţământului nu poate fi dedusă din alte împrejurări anterioare, ci numai din declaraţia făcută de părţi în momentul autentificării actului (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2237/1956, în C.D. 1956, p. 147);
3) Existenţa unui act juridic, încheiat în formă autentică, nu exclude posibilitatea atacării lui pentru vicii de consimţământ; lipsa consimţământului sau frauda la lege sunt împrejurări care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 713/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 161);
5. Dovadă. Autentificarea nu poate fi dovedită cu martori (Trib. Jud. Timiş, secţia civilă, decizia nr. 950/1973, în R.R.D. nr. 10/1973, p. 169);
6. înscris sub semnătură privată.
Dacă nu există încheiere de autentificare, actul nu valorează decât înscris sub semnătură privată (Trib. Reg. Oradea, colegiul civil, decizia nr. 137/1957, în Legalitatea populară nr. 7/1957, p. 856);
7. Titlu executoriu. Faptul că există un act autentic, pe care creditorul îl poate învesti şi pune direct în executare, nu este de natură a împiedica pe creditor să renunţe la acest avantaj şi să introducă o acţiune de drept comun pentru valorificarea creanţei sale, în care să folosească actul autentic numai ca pe un înscris probator (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 382/1961, în C.D. 1961, p. 329).
Notă: Raportată la data pronunţării ei, soluţia era corectă, deoarece nu exista niciun text de lege care să îngrădească dreptul creditorului, aflat în posesia unui înscris autentic ce constată o obligaţie ajunsă la scadenţă, de a alege calea pe care va obţine titlul executoriu. Dacă însă înscrisul autentic era învestit cu formulă executorie, atunci o eventuală cerere de chemare în judecată, în care înscrisul să fie folosit ca mijloc de probă, ar fi fost lipsită de interes, deoarece creditorul avea deja un titlu executoriu. în actuala reglementare, dacă ar fi vorba de un act autentic notarial ce constată o creanţă certă şi lichidă, atunci, la data când creanţa devine exigibilă, actul dobândeşte putere executorie (deci constituie titlu executoriu), astfel încât o eventuală cerere de chemare în judecată prin care creditorul ar pretinde obligarea debitorului la plata creanţei ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes;
III. înscrisul sub semnătură privată
8. început de probă scrisă. în cazul în care înscrisul sub semnătură privată nu are putere probatorie (nu este semnat, lipseşte formalitatea multiplului exemplar sau menţiunea bun şi aprobat), actul juridic pe care îl constată va putea fi dovedit cu alte mijloace de probă, chiar înscrisul respectiv constituind un început de probă scrisă (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2561/1987, în R.R.D. nr. 7/1988, p. 55);
9. Menţiunea multiplului exemplar.
1) Terţii nu se pot prevala de lipsa menţiunii multiplului exemplar (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 119/1957, în C.D. 1957, p. 322);
2) Potrivit art. 1179 alin. (3) C. civ., lipsa menţiunii referitoare la numărul
exemplarelor nu poate fi opusă de partea care a executat convenţia în mod voluntar. Deşi textul nu face referire decât la lipsa menţiunii privitoare la dublul exemplar, el urmează să se aplice şi-în caz de nerespectare a formalităţii privind întocmirea actului în mai multe exemplare, deoarece executarea voluntară a convenţiei constituie o recunoaştere a exactităţii cuprinsului ei şi un mod de confirmare a acesteia, efecte ce urmează să opereze deopotrivă în ambele situaţii. în acelaşi sens pot fi invocate şi prevederile art. 1167 C. civ. (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 696/1973, în C.D. 1973, p. 124);
IV. Aplicaţii
10. Depunere la C.E.C. în lipsa unei recunoaşteri, proba certă a existenţei depuneri lor la C.E.C. se face cu înscrisuri emanate de la această instituţie bancară, ca: libret, extras de cont sau relaţii date, dacă titularul contului consimte. în caz de refuz din partea titularului de a prezenta asemenea relaţii de la C.E.C. sau de a consimţi la efectuarea unei expertize, de către un expert din rândul personalului băncii, în măsură a păstra secretul operaţiunilor, pentru a se identifica eventualele depuneri, instanţa va trebui să soluţioneze litigiul pe baza probelor propuse de părţi, a căror apreciere se va face ţinându-se seama şi de refuzul nejustificat al pârâtului de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul lui (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 322/1979, în C.D. 1979, p. 264);
11. Depozit voluntar. Potrivit art. 1597 C. civ., dovada depozitului voluntar nu se poate face decât prin înscris. Prin urmare, în situaţia în care actul juridic de depozit nu a fost întocmit în scris, deponentul se află în imposibilitatea de a dovedi actul juridic prin alte mijloace de probă, aspect care conduce la respingerea acţiunii în restituirea bunului, ca nefondată (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 393/1995, înC.P.J.C. 1993-1998, p. 13);
12. Legea nr. 10/2001. Proces echitabil. Chiar dacă Legea nr. 10/2001 a prevăzut un termen pentru depunerea actelor la entitatea sesizată cu notificare, acest termen priveşte exclusiv procedura administrativă şi a fost prevăzut în scopul asigurării celerităţii acestei proceduri.
Aceasta nu înseamnă că, în cadrul contestaţiei şi, eventual, al căilor de atac adresate instanţelor judecătoreşti, persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii nu ar mai putea administra probe în dovedirea pretenţiilor, ceea ce ar conferi un caracter pur formal accesului la justiţie şi ar priva partea de un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2616/2006).
1. „Cum însă, potrivit art. 45 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., titularul dreptului la care se referă acţiunea, introdus în proces, poate, în condiţiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ., să renunţe la judecată, considerăm că, atunci când renunţarea se face la primul termen după
introducerea lui în proces, el nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de administrare a probei cerută de procuror, neputându-i-se reţine absolut nicio culpă procesuală şi niciun beneficiu din administrarea acelei probe.” - I. Deleanu, Modificări şi completări, implicite sau explicite,
Citește mai mult
ale Codului de procedură civilă, Curierul judiciar nr. 9/2005, p. 109. _2. „în mod obişnuit, stabilirea cheltuielilor în sarcina ambelor părţi va fi făcută la termenul la care se dispune proba. Nu vedem însă niciun impediment pentru ca instanţa să
procedeze în acest mod şi ulterior, pe parcursul procesului, în funcţie de situaţia concretă din proces.” - VM. Ciobanu, M. Tăbârcă, C.T. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, Dreptul nr. 12/2005, p. 26.
Totuşi, dacă proba este dispusă din oficiu sau este cerută de procurorul care a pornit acţiunea, cheltuielile ar putea fi puse în sarcina părţii căreia îi profită administrarea probei, putând fi puse şi în sarcina ambelor părţi.
2. Referirea pe care textul o face la art. 45 alin. (2), deşi procurorul introduce acţiunea în condiţiile art. 45 alin. (1), a fost de natură să atragă atenţia titularului dreptului introdus în proces, asupra faptului că el va suporta cheltuielile legate de
Citește mai mult
administrarea probei cerută de procuror.3. Dacă partea căreia îi profită proba şi refuză plata cheltuielilor este reclamantul, instanţa ar putea dispune suspendarea judecăţii potrivit art. 155^1.
4. Dacă proba dispusă din oficiu sau la cererea procurorului este o cercetare locală, expertiză sau dovadă cu martori care ar profita unei alte părţi decât reclamantului, şi nu se consemnează onorariul, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 170 alin. (3), constatând că a intervenit decăderea.
Pe de altă parte, decăderea operează numai înaintea instanţei care a constatat-o, în apel putând fi propuse probe noi [art. 295 alin. (2)].