Art. 19 cod procedura civila
| Comentarii |
|
Art. 19
Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.
(Decretul nr. 649/1967 - B. Of. 60 - 5. VII. 1967).
| ← Art. 18 cod procedura civila | Art. 20 cod procedura civila → |
|---|
Contracte. Clauză atributivă de competenţă
în materia competenţei teritoriale reglementată de norme de ordine privată, menţionarea într-un contract a unei clauze atributive de competenţă are drept consecinţă
prorogarea voluntară de competenţă permisă de dispoziţiile art. 19 C. proc. civ. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3497/2005, Jurisprudenţă Secţiei civile pe anul 2005, p. 489.
Normele de competenţă teritorială au un asemenea caracter doar dacă litigiul se află în etapa judecăţii în primă instanţă, nu şi în căile de atac, acestea fiind de competenţa absolută a unei anumite instanţe.
Legea de organizare judiciară a prevăzut că în circumscripţia fiecărei curţi de apel
Citește mai mult
funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate [art. 35 alin. (1)], iar în circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti [art. 36 alin. (2)].în respectarea principiului organizării ierarhice a instanţelor, apelul şi recursul vor fi de „competenţa teritorială" a tribunalului/curţii de apel în circumscripţia cărora se află instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. La rândul său, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singura instanţă supremă din România [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară], judecă recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel.
După cum, contestaţia în anulare şi revizuirea se pot judeca doar la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, cu excepţia prevăzută de art. 323 alin. (2).
Aceste reguli nu-şi mai găsesc aplicare, şi calea de atac va fi judecată de o altă instanţă decât cele enunţate, în caz de delegare a instanţei (art. 23) sau strămutare a pricinilor (art. 37).
2. Pentru a exista o prorogare convenţională de competenţă, se cer a fi îndeplinite anumite condiţii:
- părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar consimţământul exprimat să fie liber şi neviciat;
- convenţia părţilor să fie expresă2'. Dacă pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie ori nu a fost asistat sau reprezentat de avocat [art. 118 alin. (3)], până la prima zi de înfăţişare, instanţa sesizată va rămâne competentă să judece pricina ca efect al decăderii sale din dreptul de a invoca o excepţie relativă, iar nu ca efect al prorogării de competenţă;
- în convenţie trebuie să se determine instanţa aleasă;
- instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.
3. Acordul de voinţă al părţilor poate să îmbrace forma unei clauze atributive de competenţă, înserată în contractul încheiat, sau într-o convenţie separată, ulterioară contractului, prin care convin ca diferendul ce se va ivi (sau care s-a ivit deja) între ele să fie judecat de o anumită instanţă, alta decât cea competentă în mod obişnuit.
4. înţelegerea părţilor poate fi exprimată şi verbal, dar numai în faţa instanţei sesizate, care va lua act de înţelegerea părţilor în încheierea de şedinţă. 5. Dacă părţile au încheiat o convenţie atributivă de competenţă iar reclamantul învesteşte instanţa prevăzută de lege să soluţioneze acea pricină, nesocotind înţelegerea menţionată, pârâtul va putea invoca excepţia de necom-petenţă în aceleaşi condiţii arătate anterior, pentru că părţile pot să convină numai în litigii în care competenţa este reglementată prin norme dispozitive.
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
Capitolul II - Competenţa Secţiunea 7 - Prorogare de competenţă
Art. 23. (1) Dacă prin convenţia părţilor, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competenţa în soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor
Citește mai mult
respective. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie:(a) în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau
(b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi sau
(c) în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.
(2) Orice comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenţiei este considerată ca fiind „în scris".
(3) Dacă o astfel de convenţie a fost încheiată între părţi, dintre care nici una nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, instanţele din alte state membre nu au competenţă în privinţa litigiilor lor dacă instanţa sau instanţele desemnate nu şi-au declinat competenţa.
(4) Instanţa sau instanţele dintr-un stat membru cărora printr-un act constitutiv al unui trust li s-a atribuit competenţă au competenţă exclusivă în orice acţiune introdusă împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust dacă în cauză sunt relaţiile dintre aceste persoane sau drepturile ori obligaţiile acestora în cadrul trustului.
(5) Convenţiile atributive de competenţă, precum şi stipulaţiile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispoziţiilor articolelor 13, 17 sau 21 ori dacă instanţele de la competenţa cărora acestea derogă au competenţă exclusivă în temeiul articolului 22.