Art. 17 cod procedura civila

Deşi art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) şi art. 39 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care stabilesc faptul că în cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel funcţionează secţii sau complete specializate, conţin norme de organizare judiciară, apreciem că pot fi folosite ca un criteriu de la care să se pornească pentru determinarea competenţei materiale de atribuţiune.

în doctrină" s-a arătat că pentru stabilirea competenţei instanţei criteriul obiectiv, determinant, îl constituie natura litigiului.

Coroborând criteriul oferit de legea de organizare judiciară cu

Citește mai mult

criteriul doctrinar, apreciem că în prezent, cererile accesorii şi incidentale, indiferent de valoarea lor, sunt de competenţa instanţei învestite cu cererea principală numai dacă, prin natura obiectului, aparţin aceleiaşi materii: civilă, comercială, minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, fluvială şi maritimă.

Caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar nicidecum de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii.

In vederea unei mai bune administrări a justiţiei, pentru a evita riscul unor soluţii contradictorii, ca şi pentru a preveni multiplicarea unor procese între aceleaşi părţi, legiuitorul a admis prorogarea competenţei materiale sau teritoriale în favoarea instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale cu privire la judecarea cererilor accesorii şi a cererilor incidentale. Prin cereri accesorii se înţeleg acele cereri a

Citește mai mult

căror
soluţionare depinde de soluţionarea altei cereri, numită principală. Spre deosebire de cererile accesorii, cererile incidentale sunt, în fond, cereri principale, dar care, fiind formulate într-un proces deja început, reprezintă incidente procedurale, de unde şi denumirea de cereri incidente. Toate aceste cereri vor fi soluţionate potrivit art. 17 C. proc. civ., care instituie un caz de prorogare legală de competenţă de către instanţa competentă să judece cererea principală.

JURISPRUDENŢĂ

1. Capăt de cerere principal. Reclamanţii au sesizat instanţa cu o cerere de chemare in judecată având drept obiect constatarea nulităţii absolute a unui act de dispoziţie oneroasă, precum şi recunoaşterea subsecventă a dreptului de proprietate asupra bunului litigios, bun ce a fost estimat valoric la suma de 27.000 euro.

Instanţa de fond nu avea puterea de a „ierarhiza" capetele de cerere ale recurenţilor şi să aprecieze că revendicarea avea un caracter accesoriu.

Nu stă în căderea instanţei să aprecieze că unele capete de cerere sunt principale şi altele subsecvente, câtă vreme

Citește mai mult

nici legiuitorul nu a înţeles să o facă (C.A. Constanţa, secţia civilă, decizia nr. 799/C/2004, în B.J. 2004, p. 437).

Notă: în speţă, prima instanţă stabilise care este capătul de cerere principal pentru a determina care este instanţa competentă.

O asemenea operaţiune este, contrar celor afirmate în hotărârea rezumată, necesară şi obligatorie atunci când se formulează o acţiune cu mai multe capete de cerere care ar atrage competenţa unor instanţe deosebite. Textul care se aplică într-o atare situaţie este art. 17 C. proc. civ.

2. Determinarea competenţei. Competenţa materială de soluţionare a cauzei
este atrasă de cererea principală. Indiferent de obiectul cererii reconvenţionale şi de valoarea acestuia, instanţa competentă va rămâne cea învestită cu soluţionarea cererii principale (C.A. Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, decizia nr. 2184/

2000);

3. Disjungere. 1) Chiar dacă instanţa a disjuns cererea accesorie de împărţire a bunurilor comune, această cerere urmează să fie soluţionată tot de judecătorie, care a judecat cererea principală de divorţ (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3717/2000);

2) Instanţa a fost învestită cu o acţiune de divorţ, ca acţiune principală, şi cu o acţiune accesorie de împărţire a bunurilor comune. Dacă se dispune disjungerea, cererea accesorie rămâne să fie soluţionată de aceeaşi instanţă care soluţionează acţiunea principală de divorţ (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3238/1999, în B.J., Bază de date);

4. Sisteme de jurisdicţie deosebite.

Principiul conexităţii şi al prorogării legale a competenţei poate funcţiona numai în cadrul aceluiaşi sistem de jurisdicţie, iar nu şi între sisteme de jurisdicţie deosebite - justiţie şi arbitraj (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1246/1958, în C.D. 1958, p. 256).

5. Evacuare. Lipsa folosinţei. 1) Cererea privind despăgubirile pentru lipsa folosinţei imobilului este accesorie celei privind evacuarea din imobil, deoarece soluţionarea ei depinde de modul de rezolvare a cererii de evacuare. Prin urmare, este aplicabil art. 1 7 C. proc. civ., care reglementează prorogarea de competenţă, deoarece această prevedere legală are un caracter de normă specială şi derogă de la dispoziţiile de drept comun privind competenţa materială. In consecinţă, cererea de evacuare fiind de competenţa judecătoriei, se va trimite acestei instanţe spre soluţionare litigiul în întregul său, întrucât pentru rezolvarea capetelor de cerere accesorii, chiar dacă obiectul lor depăşeşte valoarea prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa aparţine tot acestei instanţe, în baza art. 17 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, sentinţa nr. 27/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 214);

2) Instanţa învestită cu judecarea acţiunii principale poate să judece, în principiu, cererea reconvenţională, chiar dacă aceasta este de competenţa altei instanţe; prorogarea de competenţă nu poate să aibă însă loc împotriva regulilor imperative de competenţă; astfel este cazul în care judecarea cererii recon-venţionale intră în sfera de competenţă absolută a unei alte instanţe, când disjungerea cererii reconvenţionale de
acţiunea principală este obligatorie (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1439/1971, în Repertoriu II, p. 353, nr. 29).

Notă: în opinia noastră, soluţia este eronată. Art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii şi incidentale (deci şi cererea reconvenţională) sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, este aşezat de legiuitor sub Titlul III „Dispoziţii speciale", deci derogă de la dispoziţiile generale înscrise în art. 1 -4 C. proc. civ., care reglementează competenţa materială. Or, în ipoteza concursului dintre o normă generală şi o normă specială, se va aplica norma specială, în cazul de faţă art. 17 C. proc. civ.;

6. Restituirea sumei. Daune. împrejurarea că, în afară de restituirea sumei pe nedrept încasată, se mai cere şi o sumă cu titlu de daune nu este de natură să schimbe competenţa determinată de lege, deoarece, conform art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii se judecă de instanţa competentă să judece cererea principală (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1107/1957, în C.D. 1957, p. 299);

7. Partaj promovat separat de divorţ. în cazul în care cererea de partaj a fost promovată separat de procesul de divorţ, nu îşi găsesc aplicare dispoziţiile legale referitoare la prorogarea de competenţă (C.A. Calaţi, secţia civilă, decizia nr. 1616/1996, în C.P.J. 1996, p. 100);

8. Partaj în timpul căsătoriei. Competenţa de a soluţiona cererea de împărţeală a bunurilor comune aparţine instanţei care soluţionează şi acţiunea de divorţ, adică celei în a cărei rază teritorială se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Această soluţie răspunde şi cerinţei unei bune administrări a justiţiei, deoarece instanţa în a cărei rază teritorială se află bunurile are posibilităţi depline în ce priveşte administrarea dovezilor şi stabilirea în mod temeinic a drepturilor părţilor. Aceeaşi raţiune impune concluzia că şi în caz de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, competenţa de a soluţiona o atare acţiune aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soţilor, unde se găsesc şi bunurile supuse împărţelii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1608/1979, în C.D. 1979, p. 243).

Notă: O asemenea soluţie este greşită, deoarece, în materia competenţei teritoriale, art. 607C. proc. civ. reprezintă o normă specială în raport cu dispoziţiile de drept comun, înscrise în art. 5 şi urm. C. proc. civ., şi, ca orice normă specială, nu se aplică la alte situaţii decât cele la care se referă expres, în consecinţă, trebuie făcută următoarea distincţie: a) dacă partajul este cerut pe cale accesorie, odată cu divorţul, competenţa teritorială se determină
potrivit art. 607 C. proc. civ. Această soluţie se sprijină pe argumentul că art. 17 C. proc. civ. reprezintă o normă derogatorie de la prevederile art. 5-16 C. proc. civ., aplicându-se deci cu prioritate; b) dacă partajul este cerut pe cale principală, fie în timpul căsătoriei (pentru motive temeinice), fie după desfacerea căsătoriei prin divorţ, competenţa teritorială se stabileşte potrivit art. 5 sau art. 13 C. proc. civ., după cum în masa partajabilă se găsesc numai bunuri mobile sau se găsesc şi imobile;

9. Revendicare. Rectificarea intabu-lării. Raportul dintre revendicare şi rectificarea intabulării se rezolvă în favoarea revendicării, ca fiind cererea principală în proces, rectificarea tabulară rămânând accesorie şi subsecventă revendicării (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1337/2000);

10. Acţiune în rectificare tabulară. Anularea certificatului de moştenitor.

în aplicarea art. 17 C. proc. civ., este unanim admis că, dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, trebuie să opereze prorogarea în favoarea instanţei competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau exclusivă, deoarece există un temei juridic, şi anume art. 17 C. proc. civ.

în speţă, cererea principală, fiind o acţiune în rectificare tabulară, are ca scop restabilirea stării tabulare anterioare schimbării ilegale invocate (restitutio in integrum) şi, corelativ, dar accesoriu, anularea certificatului de moştenitor emis pe numele pârâtului, persoană fizică.

întrucât o asemenea cerere reprezintă o acţiune reală imobiliară, cade, exclusiv (excepţional) şi imperativ, potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ., în competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilele, nu în aceea în a cărei rază s-a aflat ultimul domiciliu al defunctului, conform art. 14 C. proc. civ. (C.S.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3685/2003, în B.J. - Bază de date);

11. Convenţie arbitrală. Acţiune principală şi cerere reconvenţională.

Este incontestabil că, potrivit art. 17
C. proc. civ., cererea reconvenţională având caracter incidental, este de competenţa aceleiaşi instanţe învestite cu soluţionarea cererii principale, dar, în arbitraj, limitele competenţei instanţei arbitrale sunt trasate numai de convenţia arbitrală, ca reflex al voinţei părţilor semnatare a acesteia.

Desigur, în măsura în care acţiunea arbitrală şi cererea reconvenţională au acelaşi izvor juridic, guvernat de convenţia arbitrală cât priveşte soluţionarea litigiilor, nu poate fi pusă sub semnul întrebării corecta învestire a tribunalului arbitrai cu judecarea ambelor cereri (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 2910/2003, în B.J. - Bază de date).

12. Egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie. înfăptuirea justiţiei. Instanţele judecătoreşti. Art. 1 7 şi

art. 158 alin. (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 51 [abrogat în urma revizuirii - n.a.], art. 123 şi art. 125 [art. 124 şi art. 126 în urma republicării - n.a.] din Constituţie. Potrivit art. 125 şi art. 128 [art. 126 şi art. 129 în urma republicării - n.a.] din Constituţie, numai legiuitorul este în măsură să reglementeze competenţa instanţelor de judecată. în virtutea acestei prerogative, legiuitorul stabileşte
hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac şi condiţiile în care pot fi folosite aceste căi. Stabilind, prin art. 158 alin. (2) C. proc. civ., că încheierile prin care instanţa judecătorească se declară competentă să soluţioneze cererile accesorii şi incidentale pot fi atacate cu apel sau recurs numai odată cu hotărârea asupra fondului, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale prevăzute prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus (C.C., Decizia nr. 39/2003, M. Of. nr. 173 din 19 martie 2003).