Art. 261 cod procedura civila Dispoziţii generale Hotărîrile
| Comentarii |
|
Hotărîrile
Secţiunea I
Dispoziţii generale
Art. 261
(1)Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde:
1.arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;
2.numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;
3.obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;
4.arătarea concluziilor procurorului;
5.motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
6.dispozitivul;
7.calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
8.menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.
(2)În cazul în care, după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, preşedintele instanţei o va semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul şef, făcându-se menţiune despre cauza care a împiedicat pe judecător sau pe grefier să semneze hotărârea.
(3)Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Comunicarea se va face în termen de 7 zile de la pronunţarea hotărârii.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OG 13/1998 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 29 ianuarie 1998, Monitorul Oficial 40/1998;
OG 13/1998 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 29 ianuarie 1998, Monitorul Oficial 40/1998;
Legea 59/1993 - pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi din 23 iulie 1993, Monitorul Oficial 177/1993;
| ← Art. 260 cod procedura civila Dispoziţii generale Hotărîrile | Art. 262 cod procedura civila Dispoziţii generale Hotărîrile → |
|---|
Astept urgent raspuns
Multumesc
Decizii
Dospozitii
Ordime
Multumesc
I. Numele judecătorilor
1. Numele altui judecător. 1) în cazul în care hotărârea este semnată de judecătorul care a pronunţat-o şi a semnat minuta, dar în practicaua hotărârii a fost menţionat, din greşeală, numele altui judecător, hotărârea nu va fi lovită de nulitate, ci se va recurge la procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ. pentru îndreptarea erorilor materiale (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1061/1966, în I.C. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu I, p. 812);
2) Nu operează nulitatea hotărârii atunci când menţionarea, în preambulul
hotărârii, a numelui unui alt
Citește mai mult
judecător este rezultatul unei erori materiale, care poate fi rectificată cu procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1061/1966, în I.C. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu I, p. 812);2. Prenumele judecătorilor. Netre-cerea prenumelui judecătorilor care au format completul nu constituie caz de nulitate dacă ei au semnat hotărârea (C.S.J., colegiul civil, decizia nr. 42/1949, în Justiţia Nouă nr. 5-6/1949, p. 613);
II. Motivarea hotărârii
3. Conţinut.
1) Motivarea deciziei nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 827/2001, în B.J. - Bază de date);
2) Dacă cererea de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, menţiunea din considerente, în sensul că un anume capăt de cerere a fost rezolvat implicit prin soluţia dată altui capăt de cerere, nu este suficientă, deoarece în dispozitiv trebuie să se regăsească soluţia pentru fiecare capăt de cerere (Trib. Jud. Brăila, secţia civilă, decizia nr. 256/1970, în R.R.D. nr. 12/1971, p. 107);
4. Lipsa motivelor.
1) Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor; nerespectarea acestora face ca hotărârea să fie nelegală şi trebuie desfiinţată (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 53/2000, în B.J. - Bază de date);
2) Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2079/2000, în B.J. - Bază de date);
3) O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. Aceste argumente (juridice) trebuie să se raporteze pe de o parte la susţinerile şi apărările făcute de părţi, iar pe de altă parte la dispoziţiile legale (cadrul legal) aplicabile (I.C.C.J., secţia de contencios administrativei fiscal, decizia nr. 3746/2005);
4) Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligaţie esenţială, a cărei încărcare duce la desfiinţarea hotărârii.
Motivarea se face în concret, simpla afirmaţie că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 2637/2005, în B.J. 2005, p. 262);
5. Lipsa motivelor. încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant. Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare ale căror hotărâri au fost rezumate de către curtea de apel ajunseseră la concluzii radical diferite.
Instanţa de recurs nu numai că a omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că şi-ar fi însuşit motivele prezentate de către instanţele inferioare. Nimic din hotărârea curţii de apel nu conduce la concluzia că aceasta şi-ar fi însuşit în mod real motivele pe care tribunalul şi-a întemeiat soluţia şi că nu ar fi identificat vreun argument nou pentru a respinge această motivare.
Reclamantul este îndreptăţit să susţină că hotărârea curţii de apel nu era suficient motivată şi că cererea sa, în procedura de revendicare finalizată prin această hotărâre, nu a fost examinată în mod echitabil (C.E.D.O., hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina împotriva României, M. Of. nr. 1049 din 25 noiembrie 2005);
6. Nemotivarea opiniei minoritare.
Instanţa de recurs, constatând că hotărârea pronunţată în majoritate nu cuprinde şi motivarea opiniei minoritare, apreciază că nulitatea actului procedural,
îndeplinit cu nerespectarea formelor legale, este de ordine publică şi, punând în discuţie din oficiu excepţia de nulitate, admite recursul şi trimite cauza spre rejudecare (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 197/1997, C.P.J.C. 1993-1998, p. 309).
Notă: Nerespectarea formei procedurale, constând în nemotivarea opiniei separate, ar putea fi sancţionată cu nulitatea numai dacă ar fi întrunite condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deci dacă s-ar face dovada unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel. De asemenea, este greşită soluţia instanţei de recurs şi în ceea ce priveşte casarea cu trimitere.
III. Dispozitivul
7. Dispozitiv incomplet. Pe baza dispozitivului hotărârii trebuie să se poată efectua executarea. Astfel, este incomplet dispozitivul prin care, deşi se admite acţiunea, se atribuie reclamantului „bunurile mobile identificate prin expertiză" (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 1208/2000);
8. Lipsa dispozitivului. 1) Lipsa dispozitivului atrage nulitatea hotărârii (Trib. Jud. Calaţi, secţia civilă, decizia nr. 550/1977, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 54).
Notă: O parte semnificativă a doctrinei consideră că lipsa dispozitivului în hotărârea redactată ulterior nu conduce la nulitate, deoarece soluţia
496
pronunţată de instanţă este cea trecută în minută, iar neregularitatea poate fi îndreptată prin completarea hotărârii cu dispozitivul conform minutei;
2) Lipsa dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti atrage nulitatea ei, chiar dacă soluţia este consemnată în minuta încheiată cu ocazia deliberării. Această lipsă constituie o cauză de nulitate în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi, fiind prevăzută de lege, presupune pricinuirea, pentru părţi, a unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelei hotărâri (Trib. Jud. Calaţi, secţia civilă, decizia nr. 550/16.06.1977, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 54).
Notă: în doctrină s-a exprimat şi opinia că nulitatea hotărârii se poate acoperi prin întocmirea ulterioară a dispozitivului conform minutei, deoarece minuta este aceea care cuprinde soluţia judecătorilor, iar dispozitivul nu face decât să o reproducă;
9. Neconcordanţa dispozitivului cu minuta. După întocmirea minutei, cu ocazia pronunţării hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra părerii sale, ea semnându-se, sub pedeapsa nulităţii, de judecători şi de grefier. Minuta astfel întocmită reprezintă pe scurt dispozitivul hotărârii şi trebuie să fie reprodusă în hotărâre, nemaiputând fi modificată. Aşa fiind, neconcordanţa dintre minuta întocmită cu ocazia pronunţării şi dispozitivul hotărârii atrage nulitatea (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 152/1981, în C.D. 1981, p. 225). în acelaşi sens: C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 81/1995, în C.P.j.C. 1993-1998, p. 246.
Notă: O parte semnificativă a doctrinei consideră că neconcordanţa dintre minută şi dispozitivul hotărârii ce se redactează ulterior nu conduce la nulitatea hotărârii, ci neregularitatea se va înlătura prin refacerea dispozitivului în sensul minutei;
în actuala reglementare, art. 258 alin. (1) C. proc. civ. nu mai prevede formalitatea referitoare la semnarea minutei de către grefier;
10. Data pronunţării. Potrivit legii, atât minuta hotărârii, cât şi dispozitivul ei trebuie să cuprindă, între altele, data la care s-au pronunţat şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, nerespectarea acestor condiţii fiind sancţionată cu nulitatea. Faptul că în minută s-a trecut data pronunţării, iar în dispozitiv s-a menţionat că hotărârea s-a pronunţat la o dată ce nu corespunde realităţii, întrucât în aceea zi nu funcţionau instanţele judecătoreşti, iar accesul justiţiabililor era interzis, este de natură să atragă casarea acelei hotărâri, cu trimitere spre rejudecare (Trib. Bucureşti, decizia nr. 603/1990, în C.P.J. 1990, p. 132, nr. 173).
Notă: Considerăm că soluţia este eronată, deoarece nulitatea se poate acoperi prin refacerea dispozitivului în sensul minutei, adică prin trecerea în dispozitiv a datei cuprinsă în minută. Menţionăm totuşi că practica instanţei supreme este în sensul că neconcordanţa dintre minută şi dispozitivul hotărârii, redactată ulterior pronunţării, atrage nulitatea.
IV. Calea de atac
11. Menţionare greşită.
1) Menţionarea, din eroare, în dispozitiv, a posibilităţii folosirii recursului, nu deschide părţii o cale pe care legea nu o acordă (Trib.
Suprem, colegiul civil, decizia nr. 552/1963, în C.D. 1963, p. 239);
2) Judecătorul nu poate răpi părţii o cale de atac pe care o acordă legea, astfel că recursul poate fi exercitat, chiar dacă în dispozitiv există menţiunea „definitivă" [„irevocabilă", în actuala reglementare- n.a.l. O astfel de menţiune greşită nu face să se proroge termenul de recurs până la îndreptarea hotărârii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 928/1976, în C.D. 1976, p. 251);
3) în ceea ce priveşte natura şi termenul de declarare ale căii de atac împotriva hotărârii primei instanţe în materia ordonanţei preşedinţiale, după cum au arătat recurentele, art. 582 alin. (1) C. proc. civ. prevede expres posibilitatea exercitării recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, când părţile au fost citate, ori de la comunicare, în caz contrar.
Contrar susţinerilor recurentelor, fiind vorba despre o reglementare explicită, este fără relevanţă menţionarea greşită a căii de atac atât în cuprinsul dispozitivului, cât şi al minutei întocmite în condiţiile art. 258 C. proc. civ.
De asemenea, nici contrarietatea menţiunilor din dispozitivul şi minuta aceleiaşi sentinţe privind termenul de exercitare a căii de atac nu conduce la nulitatea hotărârii, în contextul în care acest termen procedural este expres reglementat prin norma sus-arătată şi în condiţiile în care părţile nu se pot prevala de necunoaşterea legii ce prevede expres calea de atac în materia ordonanţei preşedinţiale şi termenul de exercitare a acesteia (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 44/R/2005, în A.-L. Constanda, Sancţiuni, p. 305).
Notă: Aceste soluţii reprezintă consecinţe ale aplicării principiului legalităţii căilor de atac. Posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare ale acesteia sunt date de lege, iar nu de judecători. Soluţiile se aplică nu numai în privinţa recursului, ci şi a apelului;
12. Lipsa menţiunii. Lipsa acestor menţiuni din hotărâre, ca şi din minută, nu atrage nulitatea hotărârii, deoarece calea de atac şi termenul în care se poate exercita sunt date de lege, şi nu de instanţă, iar omisiunea ori indicarea lor greşită nu lipsesc partea de dreptul de a exercita calea de atac, în termenul prevăzut de lege (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1133/2000);
13. Unicitatea căii de atac. Deoarece hotărârea judecătorească are un caracter unitar, termenele în care pot fi exercitate căile de atac ordinare şi extraordinare trebuie să fie aceleaşi, iar nu să difere în raport cu partea din hotărâre ce se tinde a se reforma sau, după caz, retracta (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1610 din 9 octombrie 1982, în R.R.D. nr. 10/1983, p. 68). în acelaşi sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 450/1991, nepublicată;
V. Semnăturile judecătorilor
14. Nesemnare. în cazul în care minuta este semnată de toţi judecătorii iar numai hotărârea a rămas nesemnată de unul dintre ei, se poate evita sancţiunea nulităţii prin semnarea ulterioară a hotărârii, împlinindu-se astfel lipsa constatată (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 676/1958, în Legalitatea populară nr. 3/1959, p. 114).
Notă: Soluţia a fost un timp consacrată legislativ, prin art. 261 alin. (Vpct. 8 teza a ll-a, care însă a fost din nou modificat prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O. U.C. nr. 138/2000;
15. Semnarea de către alţi judecători. Este nulă hotărârea care poartă numărul legal de semnături, dar ale altor judecători decât cei care au pronunţat hotărârea (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1846/1956, în Legalitatea populară nr. 3/1957, p. 361);
16. Imposibilitate de a semna. Semnarea hotărârii de către preşedintele completului de judecată pentru cel de al doilea membru al completului, în loc de preşedintele instanţei, nu constituie motiv de nulitate, neregularitatea putând fi înlăturată prin semnarea ulterioară (C.A. Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 23/1998, C.P.J. 1998, p. 58);
17. Absenţa tuturor semnăturilor.
1) Excepţia nu poate fi extinsă, prin interpretare, şi la situaţia în care preşedintele instanţei a semnat în locul tuturor membrilor completului, semnătura a cel puţin unuia dintre judecători fiind necesară pentru a oferi garanţia că hotărârea este rodul gândirii judecătorilor cauzei, absenţa tuturor semnăturilor impunând sancţiunea nulităţii (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 96/R/1993, în C.A. Braşov, C.P.J. 1994-1998, p. 114);
2) Nulitatea va interveni dacă pentru toţi judecătorii a semnat preşedintele instanţei, care nu a făcut parte din complet (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2006/1956, în C.D. 1956, vol. 2, p. 272).
Notă: în această interpretare, textul nu ar fi niciodată aplicabil în cazul judecăţii în primă instanţă, când completul este alcătuit - cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege - dintr-un singur judecător. Cum art. 261 face parte din titlul referitor la judecata în faţa primei instanţe, credem că intenţia legiuitorului a fost ca el să se aplice ori de câte ori judecătorul sau judecătorii nu pot semna hotărârea.
VI. Arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică
18. Efecte. Indiferent dacă şedinţele de judecată se dezbat public ori prin legi speciale sunt stabilite reguli ca aceste şedinţe să se dezbată în camera de consiliu, întotdeauna pronunţarea hotărârii trebuie să aibă loc, sub pedeapsa nulităţii, în şedinţă publică. întrucât pronunţarea hotărârii s-a făcut în camera de consiliu, aşa cum rezultă din minută şi din dispozitivul hotărârii, actul de procedură este nul absolut şi va fi desfiinţat, iar cauza va fi trimisă spre rejude-care instanţei care a pronunţat hotărârea (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 248).
Notă: Chiar în raport de reglementarea existentă la data pronunţării, partea finală a acestei soluţii (casarea cu trimitere) este greşită, deoarece nu este incident niciunul din cele trei cazuri în care, potrivit fostului art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel admitea apelul, desfiinţa sentinţa atacată şi trimitea cauza, spre judecare, primei instanţe sau instanţei competente. Nu s-ar putea susţine că, în speţă, prima instanţă a soluţionat
pricina, fără a intra în cercetarea fondului. Corespunzător actualei reglementări, instanţa de apel va evoca fondul şi va judeca procesul, iar dacă ar fi vorba de un tribunal sau de o curte de apel, ca instanţă de recurs, se va admite recursul şi se va casa cu reţinere;
19. Nulitatea relativă. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilorart. 121 alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 258 alin. (2) şi ale art. 261 alin. (1) pct. 8 teza I din acelaşi cod, a stabilit:
„Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă publică.
Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea relativă a hotărârii în condiţiile reglementate prin art. 105 alin. (2) din Codul de procedură civilă, numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act." (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIII/2006, pronunţată în şedinţa publică din 5 februarie 2007).