Art. 271 cod procedura civila Hotărîrile care consfinţesc învoiala părţilor Hotărîrile

Jurisprudenţă

1. Prezenţa tuturor părţilor.

1) Instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile să fie prezente pentru a-şi da consimţământul (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1915/1989, în Dreptul nr. 5/1990, p. 72);

2) Potrivit art. 272 alin. (1)C. proc. civ., învoiala părţilor va fi înfăţişată în scris, ceea ce implică semnarea tranzacţiei judiciare prealabil prezentării ei în instanţă, în caz contrar neputând fi vorba despre o învoială.

Raportând aceste prevederi la cele ale art. 271 alin. (DC. proc. civ., rezultă că nu este obligatorie prezenţa ambelor părţi în faţa

Citește mai mult

instanţei pentru a înfăţişa învoiala semnată de către acestea, nefiind reglementată nici expres şi nici implicit o astfel de obligaţie procesuală.

Numai nereguli evidente legate de semnarea tranzacţiei ori necesitatea unor lămuriri sau punerea în discuţie a conţinutului tranzacţiei pot face necesară prezenţa în faţa instanţei a ambelor părţi, ce trebuie citate cu menţiune expresă în acest sens, care să justifice necesitatea prezenţei în instanţă a părţii citate cu această menţiune (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 55/A/2006, în C. Negrilă, Apelul în procesul civil, p. 409).

Notă: Opinia exprimată de instanţă nu poate fi împărtăşită.

Este adevărat că art. 272 prevede că învoiala va fi înfăţişată în scris, dar tocmai din coroborarea acestor dispoziţii cu
cele ale art. 271 reiese că cele care trebuie să se înfăţişeze pentru a solicita o hotărâre de expedient sunt părţile, şi nu doar una din ele.

Atunci când tranzacţia este consemnată într-un înscris sub semnătură privată, numai înfăţişarea tuturor părţilor înaintea unui judecător - fie personal, fie prin mandatar cu procură specială -pentru aplicarea ori recunoaşterea semnăturii conferă acesteia garanţia autenticităţii necesară producerii efectelor unui atare act de dispoziţie.

Lipsa uneia/unora din părţi ar putea fi acceptată numai în condiţiile în care tranzacţia a fost încheiată în faţa unui notar public.

2. Verificările instanţei. 1) Pentru a lua act de tranzacţie, instanţa nu trebuie să cenzureze voinţa părţilor de a stinge, chiar prin concesii reciproce, într-un anume mod, litigiul dintre ele, dar este datoare să verifice dacă tranzacţia, aşa cum este întocmită, exprimă voinţa părţilor şi pune, într-adevăr, capăt litigiului, fiind susceptibilă de a fi pusă în executare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1319/2000);

2) La prezentarea învoielii, instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei lor libere şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă o dispoziţie imperativă a legii. în cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, instanţa trebuie să respingă cererea de a pronunţa hotărârea de expedient şi să continue judecata (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1546/1981, în C.D. 1981, p. 230);

3) în cazul în care părţile doresc să pună capăt litigiului printr-o tranzacţie, instanţa judecătorească are îndatorirea să verifice dacă ele au capacitatea de a face acte de dispoziţie, dacă actul este expresia liberei lor voinţe, precum şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se urmăreşte, sub forma unui proces simulat, realizarea unor scopuri ilicite. Dacă, în urma verificării sale, constată existenţa unor asemenea situaţii, instanţa este obligată să înlăture actul de dispoziţie şi să continue judecata în fond a cauzei. Când printre părţile în litigiu figurează şi minori, tranzacţia nu poate fi confirmată decât dacă a fost încuviinţată de autoritatea tutelară (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2002/1975, în C.D. 1975, p. 238);

4) Dacă acordul soţilor a fost făcut în scopul fraudării creditorilor, instanţa trebuie să continue judecata şi să efectueze împărţeala bunurilor comune, în raport cu contribuţia reală a părţilor la dobândirea lor (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 552/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 70);

5) Instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărâre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o
învoială a părţilor, sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor ori nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ, în cazul în care constată o atare situaţie, instanţa va respinge cererea şi va trece mai departe la judecata cauzei (Trib. Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr. 12/1958, pct. 1, în C.D. 1952-1965, p. 315).

Notă: Apreciem că această practică judiciară constantă a instanţei supreme (aşa cum se vede din deciziile rezumate mai sus) trebuie reconsiderată, în corelaţia cu o posibilă şi necesară reevaluare a poziţiei procesuale a judecătorului, mai exact a sferei de aplicare a rolului activ al judecătorului. Astfel, instanţele judecătoreşti nu au niciun temei legal să refuze a primi un act de dispoziţie al părţilor care ar încălca o normă juridică de ordine privată, întrucât de încălcarea unei asemenea norme se poate prevala numai partea în favoarea căreia a fost edictată norma. De altfel, potrivit art. 45' C. proc. civ., tranzacţia judiciară făcută de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu împiedică judecata dacă instanţa apreciază că tranzacţia nu este în interesul acestor persoane. Per a contrario, în alte cazuri, instanţa nu ar putea să refuze a lua act de încheierea tranzacţiei judiciare ori de alte acte de dispoziţie;

6) în cazul în care părţile doresc să pună capăt litigiului printr-o tranzacţie, instanţa judecătorească este datoare să verifice dacă acestea au capacitatea de a tranzacţiona, dacă actul este expresia liberei lor voinţe, precum şi dacă, prin încheierea tranzacţiei, nu se urmăreşte realizarea unor scopuri ilicite. Dacă în urma verificării făcute, constată existenţa unei asemenea situaţii, instanţa este obligată să înlăture actul de dispoziţie şi să continue judecata în fond a cauzei (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 552/1990, în B.J. - Bază de date);

3. Explicarea consecinţelor. Pentru prevenirea oricărei greşeli, instanţele sunt obligate a lua act de cererea formulată şi a explica părţilor consecinţele juridice ce decurg din actul încheiat (Trib. Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr. 12/1958, pct. 2, în C.D. 1952-1965, p. 318; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1241/1962, în C.D. 1962, p. 298).

4. Jurisconsult, jurisconsultul nu poate tranzacţiona decât pe baza unei delegaţii speciale (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 813/1956, în C. D. 1956, p. 326);

5. Tranzacţie în apel. Cenzura instanţei. Curtea urmează să dea eficienţă convenţiei părţilor, dar nu în sensul solicitat de intimata-reclamantă, acela de a admite apelul şi de a lua act de tranzacţie, ceea ce ar presupune ca aceasta să înlocuiască hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus anularea mărcilor.
Aceasta deoarece titularul acţiunii introductive de instanţă nu a fost apelanta, pentru ca menţiunea privind renunţarea în mod expres la orice acţiune să producă vreun efect, iar, pe de altă parte, dispozitivul deciziei instanţei de apel ar conţine dispoziţii contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se admite apelul, iar, pe de altă parte, se ia act de renunţarea la acesta, convenită de părţi prin tranzacţie.

în plus, Curtea de Apel Bucureşti nu poate lua act şi consfinţi tranzacţia intervenită între părţi cu privire la litigii aflate pe rolul altor instanţe.

Ceea ce poate produce însă efecte juridice este declaraţia apelantei de renunţare la apelul declarat împotriva sentinţei, inserată în cuprinsul tranzacţiei şi autentificată de notarul public, care exprimă intenţia acestei părţi de a achiesa la hotărârea primei instanţe, prin care i-au fost anulate cele două mărci.

Prin urmare, având în vedere principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, Curtea urmează să ia act de retragerea apelului declarat împotriva sentinţei (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 340/A/2005, în C. Negrilă, Apelul în procesul civil, p. 404).

6. Tranzacţie în recurs. 1) Tranzacţia poate interveni în orice fază a procesului, deci şi în recurs (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 808/1978, în C.D. 1978, p. 267);

2) Deşi art. 304 C. proc. civ. nu cuprinde o dispoziţie care să permită desfiinţarea hotărârilor pronunţate în fond şi în apel, pentru ipoteza în care părţile au încheiat o tranzacţie, stingerea litigiului conform învoirii părţi lor trebuie recunoscută şi în faza procesuală a recursului, pentru a se da eficienţă principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil. Deoarece hotărârile pronunţate în fond şi în apel nu mai pot fi menţinute în situaţia stingerii litigiului prin învoiala părţilor, Curtea urmează să dispună anularea lor, aplicând prin analogie dispoziţiile art. 247 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora, în situaţia renunţării la drept, hotărârea primei instanţe va fi anulată, dispoziţii care, nefiind potrivnice judecăţii în recurs, îşi găsesc aplicabilitatea şi în această fază procesuală, potrivit art. 316 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 242/2001, în C.P.j.C. 2001-2002, p. 553);

7. Tranzacţie în revizuire. Tranzacţia poate interveni şi în calea de atac a revizuirii (Trib. Reg. Timişoara, decizia nr. 3/1955, în Justiţia Nouă nr. 2/1955, p. 236);

8. Atacarea tranzacţiei. Hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor, adică dispozitivul lor, reprezintă de fapt o transpunere a convenţiei părţilor, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei. Prin urmare, convenţia părţilor în sine, indiferent că este consacrată printr-o hotărâre judecătorească, este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare pentru motivele de nulitate prevăzute de lege (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1031/1992, în B.J. - Bază de date. în acelaşi sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1880/1992, în B.J. - Bază de date).