Art. 274 cod procedura civila Cheltuielile de judecată Hotărîrile
| Comentarii |
|
Capitolul IV
Hotărîrile
Secţiunea IV
Cheltuielile de judecată
Hotărîrile
Secţiunea IV
Cheltuielile de judecată
Art. 274
(1)Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
(2)Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
(3)Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
| ← Art. 273 cod procedura civila Hotărîrile care consfinţesc... | Art. 275 cod procedura civila Cheltuielile de judecată... → |
|---|
I. Culpă procesuală
1. Parte căzută în pretenţii. Dacă un copărtaş a formulat cereri care s-au dovedit a fi nefondate, cheltuielile ocazionate de acestea vor fi suportate exclusiv de acea parte (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1410/1976, în C.D. 1976, p. 242);
2. Netimbrare. 1) Faptul că acţiunea nu a fost soluţionată pe fond, ci a fost anulată ca netimbrată nu poate să justifice respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată făcute de pârât (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 22/1998);
2) Există culpă procesuală şi în cazul în care cererea a fost anulată
Citește mai mult
ca netimbrată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 539/1970, în R.R.D. nr. 9/1970, p. 162);3. Desfiinţarea titlului executoriu. Pe
parcursul judecăţii în fond, titlul executoriu s-a desfiinţat, ceea ce a condus la respingerea cererii de poprire; soluţia a fost menţinută şi în apel, astfel că reclamanta este obligată la plata cheltuielilor de judecată. Susţinerea acesteia în sensul că, urmare a punerii în executare a sentinţei civile care a constituit titlu executoriu, intimatele
debitoare s-au conformat obligaţiilor stabilite prin această hotărâre şi că problema culpei se va stabili în mod definitiv în procesul de fond dintre părţi nu este de natură să înlăture obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3287/2000);
4. Consemnaţiune. Dacă debitorul a consemnat suma de bani fără a face şi comunicarea creditorului, conform art. 1116 pct. 1 C. civ., iar creditorul l-a acţionat în judecată pentru plata datoriei, instanţa, reţinând culpa procesuală a pârâtului, va trebui să îl oblige la restituirea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant (Trib. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 556/1990, în C.P.J. 1990, p. 131, nr. 170);
5. Validare poprire. în situaţia în care debitorul, în faza executării silite indirecte (validare poprire), a achitat debitul consfinţit prin titlul executoriu, va fi obligat la cheltuieli de judecată, întrucât este în culpă procesuală (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1786/1994, în C.P.J. 1993-1997, p. 313, nr. 44);
6. Perimare. Există culpă procesuală şi atunci când cererea s-a perimat (Trib. Reg. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 372/1965, în Justiţia Nouă nr. 11/165, p. 134);
7. Executare silită. Art. 274 alin. (1)
C. proc. civ. se aplică şi în faza executării silite (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 315/1983, în R.R.D. nr. 2/1984, p. 105);
8. Chemarea în judecată. Din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în judecată a unor persoane, reclamantul este obligat să indice în mod corect şi complet pe toţi cei între care trebuie să se lege procesul. Dacă nu procedează în acest mod, reclamantul creează posibilitatea să fie chemată în judecată o persoană străină de proces, care a fost pusă în situaţia de a face cheltuieli de judecată nedatorate, aşa că, fiind în culpă, reclamantul trebuie să îi plătească acele cheltuieli (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1358/1990, în C.P.J. 1990, p. 129, nr. 166);
9. Lipsa obiectului. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală. Dacă la momentul introducerii cererii de chemare în judecată debitul era achitat integral la casieria persoanei juridice reclamante, nu se poate reţine nicio culpă în sarcina pârâtei (Trib. Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, decizia nr. 280/1993, în C.P.J. 1993-1997, p. 312, nr. 42);
10. Conciliere directă. Pârâtul nu se află în culpă procesuală dacă reclamantul a introdus acţiune în justiţie fără să urmărească modul în care acesta îşi îndeplineşte obligaţia luată cu ocazia concilierii directe (Trib.Jud. Constanţa, secţia civilă, decizia nr. 62/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 123);
11. îndeplinirea obligaţiilor de către pârât. 1) Reclamantul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată chiar dacă i s-a respins acţiunea, în cazul în care pârâtul îşi aduce la îndeplinire obligaţiile care formau obiectul litigiului abia după ce fusese, în mod justificat, chemat în judecată. într-o asemenea situaţie nu se poate imputa reclamantului o culpă procesuală în intentarea acţiunii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 610/1977, în C.D. 1977, p. 21);
2) Pârâtul care, ca beneficiar al lucrărilor executate de reclamant, cu ocazia concilierii efectuate, a recunoscut că datorează suma pretinsă prin acţiune, dar a făcut dovada că a achitat-o abia după introducerea acţiunii, se află în culpă procesuală (C.S.J., secţia economică, decizia nr. 277/1991, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 125);
3) întrucât sumele pretinse prin acţiune au fost achitate de pârât în cursul procesului, acesta datorează cheltuielile de judecată, chiar dacă cererea reclamantului a fost respinsă, culpa procesuală aparţinând pârâtului (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 112/1997, în
B.J. 1997, p. 101). în acelaşi sens: Trib. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 1215/1993, în C.P.J. 1993-1997, p. 313, nr. 43;
4) Plata parţială a sumei datorate, efectuată după introducerea acţiunii, dar până la primul termen de judecată, nu are relevanţă asupra cheltuielilor de judecată, din moment ce creanţa devenise exigibilă, iar debitoarea a fost somată să achite sumele datorate anterior sesizării instanţei (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 503/1994, în B.J. 1994, p. 305);
5) Dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., privitoare la faptul că pârâtul care recunoaşte la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată, nu fac distincţie în privinţa modului în care pot fi dovedite pretenţiile reclamantului, fiind deci fără relevanţă susţinerea pârâtului că, la data notificării primite, reclamantul nu îşi putea dovedi pretenţiile, contractul de împrumut fiind încheiat doar verbal (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1480/1999, în Juridica nr. 3/2000, p. 125);
6) Pârâta se află în culpă procesuală dacă a ridicat bunurile pe care le deţinea în spaţiul în litigiu, dar după introducerea cererii de chemare în judecată. Prin urmare, deşi acţiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată (Trib. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 280/1993). în acelaşi sens: Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1786/1994;
7) Reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată şi în cazul în care pârâtul a executat, în cursul procesului, prestaţia ce i s-a cerut prin acţiune, căci, prin comportarea sa, pârâtul l-a pus pe reclamant în situaţia de a sesiza instanţa de judecată (Trib. Jud. Braşov, decizia nr. 828/1972, în R.R.D. nr. 6/1973, p. 156);
II. Cheltuielile de judecată
12. Acţiune separată.
1) Dacă nu s-au cerut cheltuielile de judecată acestea pot fi solicitate printr-o cerere separată, care este de competenţa judecătoriei, chiar dacă procesul care a ocazionat aceste cheltuieli a fost soluţionat de o instanţă superioară (C.A. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 1982/2000);
2) In cazul în care s-au cerut cheltuieili de judecată, dar instanţa a omis să se pronunţe, partea le poate solicita pe calea unei cereri separate (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 735/1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 61);
3) Dacă nu s-au cerut cheltuieli de judecată, ele pot fi solicitate printr-o cerere separată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 311/1969, în C.D. 1969, p. 250). în acelaşi sens: Trib. Reg. laşi, secţia civilă, decizia nr. 752/1964, în Justiţia Nouă nr. 8/1965, p. 152;
4) Cheltuielile de judecată pot fi solicitate printr-o cerere separată chiar şi atunci când procesul care le-a ocazionat a fost rezolvat de către o instanţă superioară, deoarece rezolvarea cererii referitoare la cheltuielile de judecată nu reprezintă o cenzurare a hotărârii pronunţate în acel proces (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1835/1985, în R.R.D.nr. 6/1986, p. 67).
Notă: Aşadar, reţinem că, în cazul în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o cerere separată (fie că nu au fost solicitate în procesul care le-a prilejuit, fie că, deşi au fost solicitate, instanţa a omis să se pronunţe asupra lor), atunci, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, astfel încât cererea se judecă în primă instanţă de judecătorie [afară de cazul în care ar deveni incidente prevederile înscrise în art. 2 pct. 1 Ut. b) C. proc. civ., când competenţa de primă instanţă va aparţine tribunalului];
13. Dovada cheltuielilor. Cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimat va fi respinsă ca neîntemeiată dacă acesta nu a făcut dovada cheltuie-
lilor suportate în faza procesuală a recursului (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 522/2002);
14. Elemente. Cheltuielile de judecată cuprind taxele de timbru şi de procedură, plata expertizelor şi despăgubirea martorilor. Totodată, ele cuprind orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat procesul va dovedi că le-a făcut, cum sunt onorariile de avocat, plata memoriilor prin care se solicită declararea unui recurs extraordinar, costul dactilografierii actelor depuse la dosar etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 735/1983, în C.D. 1983, p. 161).
Notă: In actuala reglementare recursul extraordinar nu mai există;
15. Cheltuieli de deplasare. Partea nu poate fi obligată să îşi angajeze avocatul numai din localitatea în care se dezbate procesul. Aşa fiind, ea este îndreptăţită la cheltuieli de judecată care să reprezinte şi cheltuielile ocazionate de deplasarea apărătorului său la sediul instanţei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 220/1975, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 65);
16. Admitere în parte a acţiunii.
Faptul că acţiunea a fost admisă în parte nu justifică reducerea cheltuielilor corespunzătoare onorariului plătit (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 539/1970, în C.D. 1970, p. 246);
17. Reducerea onorariului de avocat. Procedând la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin reducerea onorariului de avocat instanţa nu a intervenit în convenţia încheiată de recurenţi, în calitate de clienţi, şi avocatul lor, pentru ca în acest fel să fie încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ. De asemenea, nu au fost încălcate nici dispoziţiile invocate ale art. 57 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora „avocaţii sunt liberi ca prin înţelegere cu clienţii lor să stabilească onorarii superioare"; instanţa nu a făcut decât să stabilească, în cadrul raportului juridic procesual civil, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenţii. Aplicând dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu cenzurează contractul de asistenţă juridică, ci doar stabileşte în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2280/2000).
în sens contrar: Potrivit art. 30 din Legea nr. 5 7/7 995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 94 alin. (2) şi (3) din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabileşte prin negociere. în consecinţă, instanţa nu este îndreptăţită să reducă cuantumul onorariului, stabilit de avocat cu clientul său (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1479/1996, în BJ. 1996, p. 369);
Art. 34 din Legea nr. 51/1995 prevede expres: contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, astfel că instanţele nu mai pot să majoreze sau să micşoreze onorariile avocaţilor (C.A. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 1982/2000).
Notă: Ne exprimăm dezacordul faţă de aceste ultime două soluţii. Desigur că, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune din partea vreunui organ al statului este inadmisibilă, astfel cum rezultă cu claritate din dispoziţia legală menţionată în decizia de mai sus. Insă, dacă nu ar fi existat art. 274 C. proc. civ., contractul încheiat de avocat şi clientul său, ca orice act juridic, şi-ar fi produs efectele (drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din contractul respectiv) numai între părţi, iar nu şi faţă de terţe persoane, inclusiv faţă de adversarul din proces -res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest. Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract, încheiat de partea care a câştigat procesul cu avocatul său, îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul (aceasta din urmă se vede obligată în temeiul voinţei exprimate de persoanele care au negociat onorariul de avocat, deşi ea, evident, nu a participat nici personal şi nici prin reprezentare la încheierea contractului respectiv) în baza unuia dintre principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.
Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv. în sistemul nostru de drept, sancţiunea (cu caracter general) care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale. Aşadar, în funcţie de situaţia concretă din speţă, instanţa ar avea posibilitatea să îl oblige pe cel care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul, apreciind că aceasta din urmă a săvârşit un abuz de drept, deci o faptă ilicită şi prejudici-abilă, care angajează răspunderea civilă delictuală a acesteia (diferenţa dintre onorariul convenit şi suma pe care o va plăti partea care a pierdut procesul ar reprezenta tocmai prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a abuzului de drept săvârşit de adversarul din proces).
Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel care a câştigat procesul are dreptul de a obţine de la
adversar sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită a fost săvârşită de cel care a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv), dar, tot pe temeiul răspunderii civile delictuale, cel care a câştigat procesul nu ar putea obţine de la adversar decât o parte din sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (de data aceasta, fapta ilicită a fost săvârşită de cel care a câştigat procesul, constând în exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri).
De asemenea, aceste soluţii contravin art. 274 alin. ultim C. proc. civ. deoarece, prin aplicarea acestui text de lege, nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei;
18. Micşorarea onorariului de expert. înţeles. Expertul a criticat decizia pe motiv că instanţa nu i-a acordat suma de 4.000.000 lei onorariu de expert, care reprezintă diferenţa din decontul final şi suma acordată, deşi raportul de expertiză pe care l-a întocmit sprijină în totalitate hotărârea judecătorească pronunţată în cauză. In acest fel s-au încălcat dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. care stabilesc că judecătorii nu pot micşora plata experţilor.
Înalta Curte constată că recursul, care este admisibil în condiţiile în care se invocă încălcarea drepturilor şi intereselor unei persoane implicate în soluţionarea cauzei şi care reprezintă singura cale de contestare a unei decizii de apel, este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Verificarea şi justificarea cuantumului onorariului solicitat ţin de aprecierea probei, respectiv concludenţa raportului de expertiză, aspect ce nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Se constată totodată că cererea formulată de recurent pentru diferenţa onorariului de expert nu se încadrează în dispoziţiile art. 274 alin. (2)C. proc. civ. Textul procedural arătat prevede că judecătorii nu pot micşora taxa de timbru, onorariul experţilor, despăgubirile martorilor şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi căle-a făcut.
Altfel spus, art. 274 alin. (2) C. proc. civ. îşi găseşte aplicarea dacă cererea a fost admisă iar partea care câştigă procesul dovedeşte efectuarea cheltuielilor respective, situaţie inexistentă în cauză (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 9375/2006).
Notă: După cum se observă, instanţa a considerat admisibil recursul expertului, deşi acesta nu este parte în proces.
Soluţia îşi are raţiunea în aceea că nu s-a putut identifica o altă cale procedurală prin care expertul, nemulţumit de refuzul instanţei de a-i majora onorariul,
să se plângă împotriva încheierii de şedinţă care a dezlegat această chestiune.
Astfel, ar fi de neconceput ca, într-o acţiune separată, o altă instanţă decât cea care s-a pronunţat asupra onorariului (eventual inferioară în grad) să cenzureze legalitatea sau temeinicia măsurii dispuse.
De aici, reiese că numai instanţele de control judiciar pot să efectueze o asemenea cenzură, cu menţiunea că, în recurs, trebuie îndeplinită şi condiţia încadrării criticii într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Credem însă că ar fi necesară intervenţia legiuitorului pentru reglementarea expresă a modului de soluţionare a unor astfel de cereri formulate de alţi participanţi la procesul civil decât părţile litigante.
19. Formularea cererii. Potrivit art. 274 C. proc. civ., instanţa acordă cheltuieli de judecată numai la cerere, deci nu le poate acorda din oficiu, dar, în virtutea rolului ei activ, va atrage atenţia părţilor, la sfârşitul dezbaterilor, că au dreptul să le ceară (Trib. Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr. 11/1959, în C.D. 1959, p. 33);
20. Momentul cererii. în măsura în care nu s-a renunţat la dreptul de a le pretinde, cheltuielile de judecată pot fi cerute, iar instanţa trebuie să le acorde, în orice fază a procesului, fără a se putea spune că ar fi vorba despre o încălcare a principiului parcurgerii tuturor gradelor de jurisdicţie (C.A. Bacău, secţia civilă, decizia nr. 340/1994, în Jurisprudenţa 1993-1994, p. 128);
21. Termenul formulării cererii separate. Cererea prin care se solicită, separat, cheltuielile de judecată, poate fi formulată în termenul de prescripţie de drept comun, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care cel în cauză a câştigat procesul (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 328/1984, în R.R.D. nr. 2/1985, p. 66);
22. Omisiunea instanţei. 1) în cazul în care nu s-au acordat cheltuielile de judecată, deşi partea le solicitase, nu se poate folosi pentru remedierea acestei greşeli procedura îndreptării hotărârilor, reglementată de art. 281 C. proc. civ. (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 873/1963, în Justiţia Nouă nr. 6/1964, p. 165).
Notă: Corespunzător actualei reglementări, anume art. 2812 C. proc. civ., dacă au fost solicitate cheltuieli de judecată, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere accesoriu, partea interesată poate solicita completarea hotărârii;
2) Omisiunea instanţei de recurs de a acorda intimatului cheltuielile de judecată la care era îndreptăţit nu se încadrează în dispoziţiile art. 318
C. proc. civ., soluţia pronunţată în recurs nefiind rezultatul unei greşeli materiale şi nici nu este vorba de omisiunea cercetării unui motiv de casare. Desigur că nimic nu împiedică partea îndreptăţită să solicite suma ce reprezintă cheltuieli de judecată pe calea unei acţiuni separate (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2086/1995, în B.J. 1995, p. 121).
23. Dreptul la apărare. Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc civ. sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 24 alin. (2) din Legea fundamentală. Nimic nu interzice, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute
în limita unui cuantum rezonabil fC.C., Decizia nr. 401/2005, M. Of. nr. 848 din 20 septembrie 2005. în acelaşi sens: Decizia nr. 184/2006, M. Of. nr. 281 din 29 martie 2006; Decizia nr. 492/2006, M. Of. nr. 583 din 5 iulie 2006; Decizia nr. 746/2006, M. Of. nr. 961 din 29 noiembrie 2006).