Art. 282 cod procedura civila Termenul şi formele apelului
| Comentarii |
|
Termenul şi formele apelului
Art. 282
(1)Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
(2)Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 58/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 25 iunie 2003, Monitorul Oficial 460/2003;
OUG 58/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 25 iunie 2003, Monitorul Oficial 460/2003;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
Art. 2821
(1)Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, asupra acţiunilor posesorii, acţiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2)Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel.
Codul de procedură civilă actualizat prin:Legea 71/2011 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil din 3 iunie 2011, Monitorul Oficial 409/2011;
Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 58/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 25 iunie 2003, Monitorul Oficial 460/2003;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
| ← Art. 281 cod procedura civila Îndreptarea, lămurirea şi... | Art. 283 cod procedura civila Termenul şi formele apelului → |
|---|
I. Obiect evaluabil în bani
1. Plafonul valoric. Pretenţii.
Art. 282^1 C. proc. civ. nu face distincţie asupra naturii contractuale sau delictuale a obligaţiei având ca obiect plata unei sume de bani în valoare de până la 200.000.000 lei inclusiv, atunci când stabileşte că nu sunt supuse apelului hotărârile date în primă instanţă, în cererile introduse pe cale principală cu privire la un astfel de obiect (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 124/2002).
Notă: Plafonul valoric este un miliard lei (100.000 lei noi) în actuala reglementare;
2. Constatarea
Citește mai mult
nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare. Având în vedere că litigiul are un obiect evaluabil în bani - constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi revendicarea imobilului -, că valoarea obiectului pricinii este sub un miliard de lei (100.000 lei noi - n.a), instanţa constată că, potrivit art. 282^1 C. proc. civ., calea de atac ce se poate exercita împotrivasentinţei este numai recursul, sentinţa fiind pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 195/2004 (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 69/2005);
În sens contrar: Obiectul acţiunii privea constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în frauda legii.
Prin urmare, în mod judicios instanţa de control judiciar a apreciat asupra caracterului neevaluabil în bani al cererii (C.A. Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 13/C/2004, în C.P.j. 2005, p. 49);
Notă: Acţiunea în constatarea nulităţii (ca şi anularea, rezoluţiunea etc.) unui contract de vânzare-cumpărare are întotdeauna un obiect patrimonial, evaluabil în bani, chiar şi atunci când nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Aceasta deoarece efectul produs prin admiterea unei asemenea acţiuni este eaducerea în patrimoniului vânzătorului a dreptului de proprietate asupra bunului vândut, care este un drept patrimonial, susceptibil de a fi evaluat în bani.
3. Constatarea accesiunii. Potrivit art. 282^1 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin art. I pct. 4 din Legea nr. 195/2004, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală în litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard de lei inclusiv (100.000 lei noi - n.a.). Această dispoziţie legală a intratîn vigoare la data de 29 mai 2004, iar sentinţa atacată a fost pronunţată la data de 9 noiembrie 2004, fiind supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării, conform art. 725 C. proc. civ. în speţă, litigiul are ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune cu privire la un imobil în valoare de 398.984.622 lei, iar hotărârea pronunţată este supusă numai recursului (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 12/2005);
4. Hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. Cererea de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare este una evaluabilă în bani, constitutivă de drepturi, astfel încât, având în vedere că imobilul ce face obiectul antecontractului are o valoare sub un miliard de lei (100.000 lei noi -n.a.), în baza art. 282^1 alin. (1)C. proc. civ.,
instanţa va recalifica calea de atac împotriva sentinţei primei instanţe drept recurs (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2889/2004);
5. Obligarea pârâtului la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.
1) Capătul principal al cererii de chemare în judecată, în raport de care se stabileşte instanţa competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă, îl reprezintă nu o obligaţie de a face neeva-luabilă în bani, ci obligarea pârâtului la a consimţi să transmită dreptul său de proprietate asupra apartamentului, deoarece prin cerere nu se solicită obligarea pârâtului la perfectarea în formă autentică a contractului, ca instrument probator al unei convenţii deja încheiate, ci chiar obligarea pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată a fost indicată în cerere la 11.000 dolari SUA, ca fiind preţul la care, odată comunicat de către pârât şi acceptat de reclamant, în baza dreptului său de preemţiune, reclamantul este îndrituit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, sumă care se situează sub un miliard de lei (100.000 lei noi - n.a.). Prin urmare, calea de atac exercitată este recalificată drept recurs (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 95/2005);
2) Sub rezerva existenţei unor dispoziţii legale speciale şi derogatorii în cazuri date, intră sub incidenţa art. 2821 C. proc. civ. toate categoriile de litigii, indiferent dacă privesc constatarea sau realizarea unui drept sau executarea unei obligaţii de a da ori de a face, atâta vreme cât obiectul litigiului este susceptibil de evaluare patrimonială, iar aceasta nu întrece nivelul de 1 miliard lei vechi.
Cum preţul pe care reclamanta ar fi ţinută să îl plătească în cazul admiterii acţiunii este mai mic de 1 miliard lei vechi, prezentul litigiu se supune dispoziţiilor art. 282^1 alin. (1) C. proc. civ. (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 985/R/2005, în B.j. 2005, p. 253. în acelaşi sens: C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 203/A/2005, în C.P.J. în materie civilă pe 2005, p. 200);
6. Litigiu comercial. Reziliere contract de închiriere. Litigiul având ca obiect rezilierea contractului de închiriere, evacuarea pârâtului, obligarea acestuia la plata chiriei şi a penalităţilor este evaluabil în bani şi, conform art. 720^1 C. proc. civ., trebuie încercată concilierea directă înainte de introducerea cererii de chemare în judecată (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 2619/2004, în Buletinul Casaţiei nr. 1/2005, p. 58);
7. Litigiu comercial. Pretenţii. Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată sub incidenţa art. 7208 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 58/2003, care a restabilit în materie comercială regula de drept comun în ce priveşte sistemul căilor de atac, anume că hotărârile date în primă instanţă sunt supuse apelului, regulă consacrată legislativ de art. 282^1 C. proc. civ. Apelul comercial, în lipsa unor norme speciale în această materie, este guvernat de normele de drept comun, cuprinse în Titlul IV din Codul de procedură civilă, fiind aplicabil, astfel, şi art. 282^1 C. proc. civ., potrivit căruia, în anumite situaţii, prin excepţie, împotriva hotărârilor pronunţate în aceste cauze calea de atac este doar recursul.
Prin urmare, în cauza de faţă, Curtea de apel era obligată, în raport cu valoarea obiectului litigiului, să constate incidenţa art. 282^1 C. proc. civ., să califice calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel şi să-şi verifice competenţa materială.
Neprocedând astfel, instanţa a încălcat atât normele sus evocate, cât şi competenţa materială, care revenea la acea dată unei instanţe inferioare în grad, decizia fiind astfel afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 C. proc. civ.
Aşa fiind, în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul a fost admis pentru motivele de ordine publică invocate din oficiu, decizia instanţei de apel casată şi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ. cauza a fost trimisă Tribunalului pentru soluţionarea căii de atac, conform art. 282^1 C. proc. civ. după regulile prevăzute de art. 299-316 C. proc. civ. (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 5354/2004, în B.J. - Bază de date).
II. Obiect neevaluabil în bani
8. Constatarea nulităţii unui antecontract. Acţiunea în anularea unui antecontract este o acţiune patrimonială neevaluabilă în bani. Ca atare, competenţa de a o soluţiona aparţine judecătoriei care, potrivit art. 1 C. proc. civ., are, ca primă instanţă, competenţa generală de judecare a tuturor acţiunilor care nu sunt date, dintr-o dispoziţie expresă a legii, în competenţa altor instanţe sau organe de jurisdicţie (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1558/1972, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 360);
Notă: Dacă în cazul anulării unui contract de vânzare-cumpărare - indiferent dacă se dispune sau nu repunerea părţilor în situaţia anterioară - are loc reîntoarcerea dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorului, în cazul anulării unui antecontract de vânzare-cumpărare un asemenea efect nu se mai produce; antecontractul nu transferă un drept de proprietate - patrimonial şi evaluabil în bani -, ci doar dă naştere dreptului şi, respectiv, obligaţiei de a încheia în viitor contractul.
9. Constatarea dreptului de proprietate. Reclamantul a învestit judecătoria cu o cerere în constatarea dreptului de proprietate, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi evaluând obiectul pricinii la suma de 8.000.000 lei.
Contrar celor reţinute de Tribunal, valoarea obiectului cererii de constatare
a dreptului de proprietate este relevantă în determinarea instanţei competente, aşa după cum prevăd dispoziţiile art. 18 C. proc. civ., conform cărora, în cererile pentru constatarea existenţei sau neexis-tenţei vreunui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea prestaţiei.
Cum cererea cu care a fost învestită instanţa are un caracter patrimonial, iar obiectul cererii este evaluabil în bani -şi a şi fost evaluat ca atare - această evaluare prezintă interes şi din punctul de vedere al calificării căii de atac care se poate exercita împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat cererea, deoarece legea nu distinge după cum obiectul cererii îl constituie un drept real sau un drept de creanţă.
Din acest punct de vedere, corect a sesizat Curtea de Apel că sentinţa atacată a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 195/2004 şi că, obiectul pricinii având o valoare sub 1 miliard lei, calea de atac ce se poate exercita este numai recursul, conform art. 282^1 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin actul normativ anterior menţionat, iar competenţa soluţionării recursului revine tribunalului, ca instanţă imediat superioară celei care a pronunţat sentinţa, conform art. 299 alin. (3)C. proc. civ. în redactarea în vigoare la acea dată.
Şi în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 3 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005, competenţa revine tot tribunalului, ca instanţă de recurs, fiind vorba despre atacarea unei hotărâri pronunţate de judecătorie şi care, potrivit legii, nu este supusă apelului.
Pentru aceste considerente, în baza art. 20 alin. (2) şi art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi justiţie va stabili competenţa judecării recursului declarat împotriva sentinţei Judecătoriei în favoarea Tribunalului {I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 315/2005).
III. Constituţionalitate
10. Egalitatea în faţa legii. Accesul liber la justiţie. 1) Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282^1 C. proc. civ., Curtea Constituţională a constatat că, în condiţiile în care nu există un drept al părţilor de a beneficia de acces la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, iar, în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, acesta are în vedere doar dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, nu se poate reţine încălcarea art. 15 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Constituţie.
De asemenea, reglementarea dedusă controlului, departe de a contraveni art. 21 alin. (3) din Constituţie, nu face decât să-i dea expresie, instituirea unei singure căi de atac fiind menită să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. în sfârşit, criteriul valoric adăugat celui al naturii cauzei, în funcţie de care se determină regimul căilor de atac aplicabil, având
caracter obiectiv şi găsindu-şi aplicare în cazul oricărui subiect de drept, în măsura în care raportul juridic procesual în care este parte îşi relevă apartenenţa la una sau alta dintre categoriile delimitate potrivit criteriilor menţionate, nu oferă temei de discriminare şi, ca atare, nu justifică critica adusă reglementării legale în cauză, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie (C.C., Decizia nr. 366/2005, M. Of. nr. 844 din 19 septembrie 2005. în acelaşi sens: Decizia nr. 572/2005, M. Of. nr. 1144 din 19 decembrie 2005; Decizia nr. 99/2006, M. Of. nr. 260 din 23 martie 2006; Decizia nr. 380/2006, M. Of. nr. 491 din 7 iunie 2006; Decizia nr. 678/2006, M. Of. nr. 939 din 21 noiembrie 2006; Decizia nr. 744/2006, M. Of. nr. 957 din 28 noiembrie 2006; Decizia nr. 873/2006, M. Of. nr. 32 din 17 ianuarie 2007; Decizia nr. 947/2006, M. Of. nr. 75 din 31 ianuarie 2007);
2) Dispoziţiile art. 282^1 C. proc. civ. constituie norme de procedură, care stabilesc categoriile de hotărâri judecătoreşti care nu pot fi supuse apelului în cadrul procesului civil. Conform prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" şi, ca atare, legiuitorul este suveran în adoptarea regulilor de procedură, însă, evident, respectând şi celelalte principii şi dispoziţii constituţionale.
în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea a observat că diferenţierea hotărârilor care pot fi sau nu pot fi supuse apelului se face pe criteriul valorii obiectului litigiului, iar nu pe cel al averii sau al categoriei sociale şi, prin urmare, textul legal atacat nu instituie discriminări pe criteriile prevăzute de art. 4 din Constituţie, de natură să aducă atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Regimul juridic diferit-constând în aceea că hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard de lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege nu pot fi atacate cu apel, ci numai cu recurs - este determinat de deosebirea de situaţii care impune soluţi i legislative diferite în vederea asigurării celerităţii soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor.
Referitor la prevederile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 (M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994) că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nicio categorie sau grup social, însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.
Totodată Curtea a observat că din dispoziţiile şi principiile Legii fundamentale nu reiese obligativitatea existenţei triplului grad de jurisdicţie şi, de asemenea, că reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurispru-denţa sa a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi că, fiind vorba despre un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept - Cauza „Golder împotriva Regatului Unit", 1975 (C.C., Decizia nr. 440/2005, M. Of. nr. 938 din 20 octombrie 2005. în acelaşi
sens: Decizia nr. 522/2005, M. Of. nr. 993 din 9 noiembrie 2005, precum şi deciziile citate supra, la speţa anterioară).
2. Constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare
Pana la urma care varianta 1 sau 2?
I. Hotărâri supuse apelului
1. Legea nr. 112/1995. Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv apelul şi recursul (C.S.J., Secţiile Unite, decizia nr. V/l 998);
2. Legea nr. 18/1991. Având în vedere că art. 59 din Legea nr. 18/1991, republicată, prevede că sentinţa
Citește mai mult
este supusă „căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie", concluzia ce se impune este aceea că sentinţele civile pronunţate de judecătorii în temeiul art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, sunt supuse atât apelului, cât şi recursului. Dacă legiuitorul ar fi urmărit să limiteze numărul căilor de atac la una singură, respectiv cea a recursului, ar fi prevăzut-o în mod expres şi nu s-ar fi referit la „căile de atac" prevăzute de Codul de procedură civilă (C.S.J., Secţiile Unite, decizia nr. 1/2000).Notă: Actualmente Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prevede în art. 5 al Titlului XIII că hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului. Această prevedere se aplică însă numai hotărârilor pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005;
3. încheieri interlocutorii. 1) împrejurarea că instanţa a rezolvat printr-o încheiere premergătoare sentinţei una sau mai multe excepţii, continuând judecata cu referire la celelalte aspecte ale litigiului, nu înseamnă că s-a dezînvestit sau că a întrerupt cursul judecăţii. Prin urmare, apelul declarat împotriva respectivei încheieri este inadmisibil (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1208/2000);
2) încheierile prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor sunt, în orice caz, susceptibile de a fi atacate cu apel numai odată cu hotărârea, câtă vreme sunt încheieri care nu întrerup cursul judecăţii, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ. Nu este posibil din punct de vedere procedural ca în cazul fiecărei excepţii admise instanţa să pronunţe o hotărâre, supusă căilor de atac, şi să disjungă restul cauzei, fragmentând în mod nejustificat judecata, prin pronunţarea mai multor hotărâri succesive, fiecare supusă căilor de atac prevăzute de lege (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 502/2004);
3) Fiind varietăţi de încheieri premergătoare, încheierile interlocutorii sunt supuse, cu privire la căile de atac, regimului prevăzut de art. 282 alin. (2) C. proc. civ., putând fi atacate cu apel numai în cazul în care s-a produs o suspendare sau o întrerupere a cursului judecăţii ori dacă există o prevedere legală în acest sens (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 631/1994).
Notă: Se are în vedere redactarea textului art. 282 C. proc. civ. anterioară modificării prin O.U.G. nr. 138/2000. în urma modificării, posibilitatea atacării separate, dar numai cu recurs, a încheierilor de suspendare este prevăzută de art. 244' C. proc. civ.;
4) încheierea judecătoriei este supusă cenzurii, prin exercitarea căilor de atac, numai sub aspectul suspendării judecăţii, nu şi în ce priveşte soluţionarea cererii de înscriere în fals, a cărei verificare sub aspectul legalităţii poate fi făcută în apelul exercitat odată cu fondul (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 455/2002);
5) Hotărârea premergătoare prin care se constată că acţiunea reconvenţională formulată de pârât este tardiv depusă nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea asupra fondului acţiunii reclamantului (Cas. I, decizia nr. 110 din 22 ianuarie 1937, în Jurisprudenţa Generală 1937, p. 611, nr. 714);
6) Prin încheierea atacată cu apel a fost considerată tardiv depusă, refuzân-du-se primirea în judecată şi învestirea instanţei cu soluţionarea ei, cererea numită de reclamant „cerere de chemare în judecată a titularului dreptului şi precizare de acţiune".
O încheiere prin care s-a dispus precum în sensul de mai sus nu este însă susceptibilă de atacare separată cu apel sau recurs, câtă vreme ea se situează sub incidenţa dispoziţiilor art. 282 alin. (2)C. proc. civ., nebeneficiind de o dispoziţie legală care să îngăduie atacarea ei distinctă.
Prin urmare, apelul declarat este, într-adevăr, inadmisibil, aşa cum pârâtul a învederat, încheierea litigioasă urmând a se absorbi în hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză, cu posibilitatea atacării ei doar împreună cu aceasta (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1919A/2004, în B.J. 2004, p. 281);
7) Amânarea unei pricini, acordată chiar în vederea modificării acţiunii, implică necontestat continuarea instanţei în forma în care se găseşte legată şi nicidecum desesizarea instanţei de acţiunea ce urmează a se modifica. Astfel fiind, jurnalul prin care recurenţii au fost scoşi din proces în calitatea lor personală n-a soluţionat în mod definitiv o chestiune de fond, ca să poată fi considerată o carte de judecată de sine stătătoare, căci nicio încheiere de orice fel nu se va putea apela decât odată cu cartea de judecată. Prin urmare, reclamantul apelant a putut, prin apelul său făcut contra cărţii de judecată în discuţie, care confirmă implicit încheierile din timpul procesului în faţa primei instanţe, să pună în discuţie chiar aceste încheieri (Cas. I, decizia nr. 793 din 4 martie 1930, C.Gr.C. Zotta, Codul adnotat, p. 166, nr. 11);
4. Suspendare. Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierea primei instanţe de respingere a cererii de suspendare a judecăţii poate fi atacată cu apel doar odată cu fondul, spre deosebire de încheierea de admitere a unei asemenea cereri, care poate fi apelată separat (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 2671/1998, în B.J. - Bază de date).
Notă: în prezent, calea de atac împotriva încheierii de suspendare este recursul;
5. Terţ.
1) Apelul făcut de către o persoană care n-a figurat nici ca parte, nici ca intervenient înaintea primei instanţe este inadmisibil, oricât de însemnat ar fi interesul acelei persoane de a exercita această cale de atac (C.A. Craiova, 3 decembrie 1928, C.Cr.C. Zotta, Codul adnotat, p. 140, nr. 19);
2) Apelul este inadmisibil când este făcut de o persoană care n-a figurat ca parte, la prima instanţă (Cas. I, 9 iunie 1897, Em. Dan, Codul adnotat, p. 453, nr. 5);
6. Acţiune respinsă. în mod greşit instanţa de apel a considerat că, pentru valorificarea excepţiei, pârâta ar fi trebuit să atace hotărârea primei instanţe.
Cum prima instanţă respinsese acţiunea reclamantei, pârâta nu avea interes să declare apel, însă avea interesul să invoce, cum de altfel a şi făcut-o, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie care, fiind de ordine publică, putea fi, invocată şi direct în căile de atac (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8885/2006);
7. Parte căzută în pretenţii. Excepţia lipsei de interes a apelantului în exercitarea căii de atac este nefondată deoarece, în fond după casarea parţială, s-a pronunţat o hotărâre prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în care apelantul este parte contractantă. Prin urmare, această parte a căzut în pretenţii şi justifică un interes legitim şi actual în a ataca respectiva hotărâre, fiind fără relevanţă că într-un ciclu procesual anterior nu a înţeles să exercite căile de atac {C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 308/A/2005, în C. Negrilă, Apelul în procesul civil, p. 343).
8. Accesul liber la justiţie. Dreptul la apărare. Folosirea căilor de atac. Dreptul la un proces echitabil. Art. 282 alin. (2) şi art. 299 C. proc. civ. sunt constituţionale în raport cu dispoziţiile art. 20, art. 21 alin. (2), art. 24 şi 128 [art. 129 în urma republicării - n.a.] din Constituţie şi art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (în acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 92/1996, M. Of. nr. 297 din
20 noiembrie 1996).
Cu privire la exercitarea căilor de atac şi la concordanţa legii procesuale româneşti cu dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73/1996 (M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996), statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de „proces echitabil" nu implică în mod necesar „existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac a hotărârilor judecătoreşti, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces". Curtea constată de asemenea că stabilirea regulii conform căreia încheierile
premergătoare - cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii - nu pot fi atacate cu apel, decât odată cu fondul, împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului şi contribuie, prin aceasta, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Din interpretarea art. 144 lit. c) [art. 146 lit. d) în urma republicării - n.a.] din Constituţie şi art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992 rezultă că instanţa judecătorească poate aprecia dacă este cazul să sesizeze Curtea Constituţională, fără ca soluţia pronunţată de ea, în sensul admiterii sau al respingerii cererii formulate de partea care a ridicat excepţia, să poată fi atacată separat de hotărârea prin care se soluţionează fondul procesului (C.C., Decizia nr. 201/2002, M. Of. nr. 806 din 6 noiembrie 2002).