Art. 292 cod procedura civila Termenul şi formele apelului

Art. 292

(1)Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

(2)În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;

Comentarii despre Art. 292 cod procedura civila Termenul şi formele apelului

andac 4.01.2013

Practică juridică Art. 292

I. Procedură

1. Efect devolutiv. 1) Apelul fiind devolutiv de instanţă, reclamantul care
a câştigat la prima instanţă pe unul din motivele invocate în petiţia introductivă de instanţă, cu toate că n-a făcut apel, este în drept să-şi dezvolte, în apelul făcut de pârâţi, toate motivele invocate, şi tribunalul care refuză să intre în cercetarea şi a celorlalte motive săvârşeşte prin aceasta un adevărat exces de putere (Cas. I, 25 iunie 1908, Em. Dan, Codul adnotat, p. 510, nr. 7);

2) Prin efectul devolutiv al apelului o parte care a câştigat la prima instanţă poate opune

Citește mai mult

în apel toate mijloacele de apărare prin care poate tinde la obţinerea dreptului său faţă de partea adversă sau prin care poate respinge pretenţia îndreptată împotriva sa, deoarece, având câştig de cauză la prima instanţă, nu are interes să facă apel şi nu poate să-l facă în contra motivelor pe care s-au întemeiat primii judecători la pronunţarea hotărârilor (Cas. I, 11 octombrie 1904, Em. Dan, Codul adnotat, p. 511, nr. 16);

2. Motive noi. Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând din nou în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, partea pârâtă este în drept să se apere în apel cu motivele propuse la prima instanţă, chiar dacă acele motive au fost respinse şi nu a apelat pentru aceste motive, după cum este în drept de a invoca şi alte motive noi (C.A. Calaţi I, 15 iunie 1990, Em. Dan, Codul adnotat, p. 510, nr. 8);

3. Motivarea apelului. Obligaţia impusă apelantului de a indica motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul nu este satisfăcută prin simpla
afirmaţie făcută de apelant în petiţia de apel că acţiunea în daune ce se intentase în contra sa şi fusese admisă de prima instanţă nu era întemeiată în drept sau nu este dovedită în fapt, nefiind stabilită culpa sa, pentru că atari susţineri pot constitui numai o concluzie trasă din motivele de apel, dar nu înseşi motivele apelului. Atunci când acestor simple afirmaţii li se mai adaugă prin petiţia de apel şi arătarea că partea se referă şi la motive cuprinse în întâmpinarea pe care, ca pârât, a depus-o la prima instanţă, acest adaos de asemenea nu suplineşte motivele apelului pe care partea era obligată a le indica, deoarece întâmpinarea nu reprezintă o combatere şi discuţie a soluţiei pe care prima instanţă a dat-o în litigiu şi care formează obiectul nemulţumirii apelantului, ci ea reprezintă o combatere a acţiunii, aşa cum a fost introdusă de reclamant şi, deci, se referă şi corespunde unui stadiu anterior al procesului, în care soluţia primei instanţe, în contra căreia partea trebuie a se plânge şi a o critica prin apel, nici nu există (Cas. I, decizia nr. 769 din 17 ianuarie 1930, C.Cr.C. Zotta, Codul adnotat, p. 138-139, nr. 11);

4. Invocarea unei excepţii.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că, pentru valorificarea excepţiei, pârâta ar fi trebuit să atace hotărârea primei instanţe.

Cum prima instanţă respinsese acţiunea reclamantei, pârâta nu avea interes să declare apel, însă avea interesul să invoce, cum de altfel a şi făcut-o, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie care, fiind de ordine publică, putea fi, de altfel, invocată şi direct în căile de atac (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8885/2006);

5. Cerere de chemare în garanţie.

Prin efectul devolutiv al apelului, procesul fiind adus în întregul său în faţa instanţei de apel, această din urmă instanţă poate cerceta şi judeca toate mijloacele de apărare invocate de părţi, din care evident că face parte şi cererea de chemare în garanţie care fusese formulată la prima instanţă şi care formează împreună cu cererea principală un singur proces, neputându-se pune îndatorire pârâtului principal care a
obţinut respingerea acţiunii la prima instanţă să facă un apel în ce priveşte chemarea în garanţie pentru cazul eventual când cererea principală ar fi admisă de a doua instanţă, deoarece dreptul de apel nu este acordat de legiuitor decât părţii nemulţumite, iar nu şi părţii care a câştigat procesul la prima instanţă (Cas. III, 20 aprilie 1916, Em. Dan, Codul adnotat, p. 492, nr. 66).

Notă: Ce-a de-a doua parte a motivării, referitoare la recunoaşterea dreptului de a face apel doar părţii nemulţumite, trebuie reconsiderată prin prisma actualelor dispoziţii din art. 293', privind la apelul incident (care ar fi aplicabile în speţă), precum şi a celor din art. 293, referitoare la posibilitatea aderării la apel.
II. Constituţionalitate
6. Accesul liber la justiţie. Dreptul la apărare. Restrângerea exerciţiului unor drepturi. Art. 292 C. proc. civ. este constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21, art. 24 şi art. 49 [art. 53 în urma republicării - n.a] din Constituţie. Limitarea instituită de legiuitor, prin dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la motivele, mijloacele de apărare şi dovezile pe care părţile le pot utiliza înaintea instanţei de apel nu contravine art. 21 din legea fundamentală, deoarece, ca orice alt drept, şi accesul liber la justiţie poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în aşa fel încât prin
valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturi lor altor titulari, în aceeaşi măsură ocrotite prin lege. în absenţa acestei limitări s-ar oferi câmp liber arbitrariului şi abuzului în exercitarea dreptului, dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv şicanatoriu, a unor cereri lipsite de relevanţă. în ceea ce priveşte reglementarea cuprinsă în alin. (2) al art. 292 C. proc. civ., aceasta nu face decât să sancţioneze lipsa de diligenţă a părţii care nu şi-a motivat apelul sau a făcut-o necorespunzător ori incomplet. Prevederea ce obligă instanţa să se pronunţe, totuşi, în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă constituie o garanţie suplimentară.

în ceea ce priveşte art. 24 alin. (1) din Constituţie, exigenţele instituite de legiuitor nu fac decât să asigure un cadru optim derulării procesului, fără a se aduce atingere dreptului la apărare. Textul nu contravine nici prevederilor
art. 49 din Constituţie, deoarece limitarea prevăzută la art. 292 C. proc. civ. este determinată tocmai de preocuparea ca valorificarea dreptului la calea de atac a apelului, ca expresie a liberului acces la justiţie, să nu aducă atingere drepturilor altor persoane (C.C., Decizia nr. 169/2002, M. Of. nr. 559 din 30 iulie 2002).

Răspunde