Acţiunea în simulaţie
| Comentarii |
|
acţiunea în simulaţie, Noţiune, Titularii acţiunii în simulaţie, Natura juridică a acţiunii în simulaţie, Proba simulaţiei.
Noţiune.
Acţiunea în simulaţie este acea acţiune prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real.
Aşadar, în principiu, prin acţiunea în simulaţie nu se urmăreşte desfiinţarea actului secret, constatarea sau pronunţarea nulităţii simulaţiei. Simulaţia prin ea însăşi este valabilă; sancţiunea ei nu este nulitatea, ci inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret. Deci, actul secret va fi menţinut şi va produce efectele sale în toate acele situaţii când a fost încheiat valabil. Acţiunea în simulaţie poate fi dublată şi de acţiunea în nulitate când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri sau de o altă acţiune în executarea sau rezoluţiunea contractului secret pentru neexecutare.
Titularii acţiunii în simulaţie.
Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de orice persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret, dacă este valabil, sau să ceară constatarea nulităţii acelui act, cum sunt: o parte contractantă, succesorii în drepturi ai părţilor contractante sau terţii propriu-zişi. Cel mai adesea, această acţiune este introdusă de creditorul uneia din părţile simulaţiei pe care actul aparent îl prejudiciază şi are, astfel, interesul să invoce actul secret care îi este favorabil. Uneori însă, ea este intentată chiar de una dintre părţile contractante împotriva celeilalte părţi care, prevalându-se de actul public, nu-şi execută obligaţia asumată prin actul real.
Natura juridică a acţiunii în simulaţie.
Acţiunea în simulaţie este, din punct de vedere procedural, o acţiune în constatare care poate fi exercitată oricând pe cale principală ori de excepţie. Deci este imprescriptibilă. Această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa în drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului. Desigur însă că, acţiunea în constatarea simulaţiei este subordonată interesului procesual de a o formula. Astfel, dacă interesul declarării simulaţiei este legat de executarea sau desfiinţarea actului secret, atunci şi admisibilitatea acţiunii în constatare este dublată de admisibilitatea acestei acţiuni în executarea sau desfiinţarea actului secret.
Tocmai de aceea, acţiunea în simulaţie nu trebuie confundată cu acţiunea în executarea prestaţiilor la care părţile s-au obligat în temeiul actului real sau cu eventuala acţiune în rezoluţiune sau eventuala acţiune în anularea acului secret respectiv a constatării nulităţii sale absolute. O astfel de acţiune, fiind în realizarea unui drept patrimonial, este prescriptibilă în termenele generale de prescripţie prevăzute de lege'. De asemenea, ea nu trebuie confundată nici cu acţiunea în anularea sau constatarea nulităţii absolute a actului secret, imprescriptibilă ca şi acţiunea în simulaţie în cazul nulităţii absolute sau prescriptibilă în termene care curg de la momente diverse în cazul nulităţii relative. în acest caz, acţiunile în nulitate sunt subsecvente acţiunii în simulaţie şi condiţionate de admiterea constatării simulaţiei.
Proba simulaţiei.
Contractul aparent sau public este prezumat că exprimă adevărul, adică voinţa reală a părţilor, până în momentul în care se dovedeşte contrariul. Chestiunii probei simulaţiei, legiuitorul îi dedică art. 1292 Noul Cod Civil, acest text este completat însă cu regulile generale aplicabile în materie de probaţiune.
Din analiza textelor legale se desprinde ideea că proba simulaţiei se face diferit, după cum actul secret este invocat de către una dintre părţile contractante, de către succesorii lor universali şi cu titlu universal sau de către un terţ, fie el terţ absolut devenit interesat să probeze simulaţia, fie creditor.
Intre părţile contractante, proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice. Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când acţiunea în simulaţie este introdusă de succesorii în drepturi ai părţilor, dacă prin actul secret nu le-au fost fraudate interesele (pentru că, într-o asemenea situaţie aceste două categorii sunt asimilate părţilor, astfel cum reiese din prevederile art. 1289 noul Cod Civil). Reamintim că de această dată categoria avânzilor-cauză este circumscrisă doar la sfera succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Totuşi, în cazul în care prin simulaţie le-au fost fraudate interesele, aceste persoane fac şi ele parte din categoria terţilor propriu-zişi şi pot proba simulaţia după alte reguli. Astfel, practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, a statuat că, atunci când forma cerută de lege pentru însăşi existenţa actului real este înscrisul sub semnătură privată sau înscrisul autentic, acesta nu poate fi dovedit, în raporturile dintre părţi, decât printr-un contra-înscris care ar modifica sau combate actul aparent. In esenţă, este vorba de regula de drept comun în materie probatorie care interzice între părţi proba existenţei unui act juridic petrecut între părţi sau împotriva conţinutului unui act juridic constatat prin înscris, în orice alt mod decât prin înscris. Excepţia consacrată chiar de art. 1292 teza a Il-a noul cod civil (care nu face decât să reia o regulă de drept comun în materie de probe) este că proba existenţei actului secret se poate face prin orice mijloc de probă chiar şi între părţi, dacă cel care invocă simulaţia invocă şi caracterul ilicit al acesteia. Desigur că există şi o a doua excepţie de la regula menţionată, în cazul în care părţile admit ca proba să se facă şi în alt mod decât cu înscrisuri. Toate excepţiile au fost recunoscute de jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, astfel încât, acesta nu face decât să consacre o regulă devenită tradiţională în materie şi ale cărei contururi au fost stabilite prin soluţii concrete. Uneori, legea simplifică sarcina probei prin instituirea unor prezumţii relative legale de simulaţie.
Terţii propriu-zişi, incluzând în această categorie şi creditorii părţilor, pot dovedi existenţa şi cuprinsul actului secret, atunci când introduc acţiunea în simulaţie, prin orice mijloc de probă, deoarece, neparticipând la încheierea contractului, nu au avut posibilitatea să-şi preconstituie un înscris doveditor al simulaţiei. Faţă de ei, actul secret are valoarea unui fapt juridic, în sensul restrâns al cuvântului. Este o completare a regulilor probatorii stabilite pentru părţi, de asemenea consacrate în practica şi doctrina anterioare actualului cod. De aceea, art. 1292 teza I noul Cod Civil prevede că: „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă.”
