Efectele simulaţiei
| Comentarii |
|
efectele simulaţiei, Punerea problemei, Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante, Efectele simulaţiei faţă de terţi, Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi.
Punerea problemei.
Aşa cum am putut observa, în legislaţia noastră civilă, simulaţia, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate. Din analiza textului art. 1289 noul cod civil rezultă că singura sancţiune specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice născută din acesta. Terţii pot înlătura însă simulaţia pe calea acţiunii în simulaţie. De aceea, efectele simulaţiei trebuie analizate avându-se în vedere: raporturile dintre părţile contractante şi avânzii lor cauză; raporturile dintre părţi şi terţi; raporturile dintre terţi.
Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante.
Conform prevederilor art. 1289 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil, atunci când simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte actul secret. Soluţia este în acord cu dispoziţia art. 1266 alin. (1) noul Cod Civil potrivit căreia, dacă între voinţa internă reală şi declaraţia de voinţă a părţilor contractante există neconcordanţă, are prioritate întotdeauna voinţa reală, adică în noua formulare „voinţa concordantă” - cea care se regăseşte în actul secret. Se consacră astfel principiul priorităţii voinţei interne, or, în caz de simulaţie, voinţa reală a părţilor se exprimă în actul secret. Mai departe, principiul priorităţii voinţei interne este completat de cel al forţei obligatorii, consacrat de art. 1270 C. civ.
Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, deoarece ei sunt continuatorii personalităţii autorului lor. De altfel, textul art. 1289 alin. (1) noul Cod Civil restrânge sfera avânzilor-cauză, în orice simulaţie, la categoria succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor. Ba mai mult, succesorii universali şi cu titlu universal devin şi ei terţi propriu-zişi, faţă de actul secret, atunci când, prin simulaţie, autorul lor, parte contractantă, a urmărit să le fraudeze interesele.
In toate cazurile în care una dintre părţi refuză să execute prestaţiile pe care şi le-a asumat prin actul secret (eventual invocând actul public ale cărui prestaţii le-ar fi executat), cealaltă parte este îndreptăţită să ceară să se constate simulaţia şi apoi executarea prestaţiilor celeilalte părţi sau să invoce celelalte remedii pentru neexe-cutare. Acţiunea în simulaţie este mijlocul tehnic prin care se poate ajunge la consfinţirea forţei obligatorii în cazul în care una din părţi o neglijează.
Efectele simulaţiei faţă de terţi.
Legea distinge în sfera terţilor între două categorii prin raportare la simulaţie: terţii obişnuiţi (faţă de care interesează în ce măsură se poate invoca simulaţia sau nu) şi creditorii părţilor (care au un interese aparte în privinţa simulaţiei). Ambii sunt terţi, însă situaţia creditorilor reclamă o atenţie aparte care este oglindită şi de textele care actualmente reglementează efectele simulaţiei faţă de aceştia.
Principiul consacrat de legiuitor în art. 1290 alin. (1) noul Cod Civil este acela că actul secret nu poate avea niciun efect în contra terţelor persoane, complet străine de contract, aşadar nu poate fi invocat de părţi sau de succesorii lor (universali sau cu titlu universal) împotriva terţilor de orice fel. Pentru ca actul secret să fie complet inopozabil terţilor, aceştia trebuie să se fi încrezut cu bună-credinţă în aparenţa creată de actul public. Pe de altă parte, acelaşi text legal prevede că, regula inopozabilităţii se aplică terţilor care „au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”2. Aşadar, deşi între părţi va produce efecte actul secret, totuşi terţilor le va putea fi opusă numai situaţia juridică născută din actul aparent sau public, deşi nu corespunde realităţii. Explicaţia constă în aceea că terţii au cunoştinţă doar despre existenţa şi conţinutul actului public, din moment ce părţile au încheiat în secret actul real care exprimă adevărata lor voinţă. Practica judiciară a statuat că terţii pot invoca inopozabilitatea, faţă de ei, a actului secret, numai dacă sunt de bună-credinţă [întocmai cum indică astăzi textul legal al art. 1290 alin. (1) noul Cod Civil]. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii simulaţiei. Dimpotrivă, dacă terţii au avut cunoştinţă despre încheierea şi cuprinsul actului secret, terţii sunt de rea-credinţă'. Atunci când părţile dovedesc că terţul, care invocă actul aparent, a fost de rea-credinţă, va fi opozabil şi faţă de el, în mod obligatoriu, actul secret. în acest sens, s-a statuat că reaua-credinţă a terţilor face să dispară raţiunea pentru care legea îi ocroteşte împotriva efectelor actului secret, care le devine, astfel, opozabil".
Prin excepţie de la regula inopozabilităţii faţă de terţi, instituită de art. 1290 alin. (1) noul Cod Civil, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret atunci când acesta le vatămă drepturile.” Se deduce din text că, uneori, terţii au un drept de opţiune între invocarea actului public sau a celui secret. Actul secret poate produce efecte favorabile sau defavorabile terţilor, în acest context, este inexplicabilă condiţia indicată de legiuitor ca actul secret să fie vătămător pentru a putea fi invocat. Ce interes poate avea un terţ în a invoca un act care îi este vătămător? Un asemenea interes există dacă este dublat de o acţiune care tinde la desfiinţarea acestui act secret şi la înlăturarea situaţiei nefavorabile pentru terţi. De exemplu, terţul - totodată moştenitor rezervatar al vânzătorului din actul public, are tot interesul să probeze existenţa actului secret de donaţie pentru ca apoi să ceară reducţiunea acestuia. în asemenea situaţii, terţii au tot interesul să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, efectele actului secret. Dacă procedează astfel, terţii renunţă la inopozabilitatea faţă de ei a actului secret. De exemplu, în cazul unei vânzări fictive, creditorii vânzătorului au dreptul de a invoca actul secret prin care s-a stabilit că actul aparent nu produce nici un efect între părţi.
Creditorii uneia din părţi, astfel cum am arătat cu ocazia prezentării principiului relativităţii efectelor contractului, reprezintă o categorie aparte în sfera terţilor faţă de contract - ei sunt singurii avânzi-cauză autentici. Aceasta, deoarece ei sunt ţinuţi să suporte efectele tranziţiilor valorice care se produc în şi faţă de patrimoniul debitorului lor. Situaţia se referă la creditorii chirografari, titulari ai unui drept de gaj general. Dacă actele debitorului sunt vătămătoare faţă de ei, întrunind şi alte condiţii, creditorii pot avea dreptul să le atace, în ipoteza de faţă prin constatarea simulaţiei şi invocarea actului secret care le vatămă drepturile [art. 1290 alin. (2) noul Cod Civil] sau pot avea dreptul să invoce cu bună-credinţă aparenţa creată. în această ultimă situaţie, expres prevăzută de art. 1291 alin. (1) noul Cod Civil pentru creditorii dobânditorului aparent, legiuitorul a prevăzut că: „Existenţa actului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.” în consecinţă, până la data notării executării silite sau instituirii sechestrului asupra bunurilor debitorului, părţile actului secret pot înlătura aparenţa creată de actul public, dovedind existenţa simulaţiei. Dacă îndeplinesc această condiţie temporală, creditorii vor fi ţinuţi să suporte toate consecinţele actului secret, devenit astfel opozabil faţă de ei.
Prezentarea efectelor simulaţiei faţă de terţi ne permite să constatăm că această operaţiune reprezintă o excepţie veritabilă de la principiul opozabilităţii contractului, astfel cum acesta este statuat de art. 1281 noul Cod Civil Faţă de terţi, aşadar, nu este opozabil actul care este totuşi obligatoriu pentru părţi. Este vorba de inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice reale existentă în raporturile dintre părţi.
De aici concluzia că, în cazul simulaţiei, suntem în prezenţa restrângerii sferei avânzilor-cauză şi lărgirii corespunzătoare a categoriei terţilor propriu-zişi. Tot în categoria terţilor propriu-zişi sunt incluşi şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor în ipoteza când prin simulaţie s-a urmărit fraudarea lor.
Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi.
Această problemă se pune doar atunci când între terţi există un conflict, în sensul că unii au interesul să invoce actul aparent, iar alţii au interesul să se prevaleze de actul secret care le este favorabil. Aşa se poate întâmpla în cazul unei înstrăinări fictive: creditorii înstrăinătorului au interesul să invoce actul secret pentru a-şi conserva gajul general; creditorii dobânditorului au interesul, dimpotrivă, să invoce actul aparent care măreşte activul patrimonial al debitorului lor, precum şi şansa de realizare a creanţelor.
în acest conflict vor avea câştig de cauză acei creditori de bună-credinţă care invocă, în favoarea lor, actul aparent, deoarece ei nu au putut cunoaşte existenţa actului secret. Pentru ca acest efect să se producă este nevoie însă ca creanţa creditorului să aibă o dată certă anterioară faţă de actul secret. Regula statuată anterior de doctrină este astăzi consacrată de art. 1291 alin. (2) noul Cod Civil: „Dacă există conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.”
