Simulaţia
| Comentarii |
|
simulaţia, Noţiunea de simulaţie. Reglementare, Domeniul simulaţiei, Condiţiile simulaţiei (A. Existenţa actului secret. B. Existenţa actului public. C. Existenţa acordului simulatoriu.)
Noţiunea de simulaţie. Reglementare
Frecvenţa implacabilă a simulaţiei în drept îi conferă acesteia o dimensiune istorică, care astăzi are o conotaţie aproape socială! Se pare că mentalitatea care astăzi permite simulaţia era specifică şi societăţii romane, de exemplu. Şi aici erau deghizate donaţiile în contracte de vânzare pentru a se evita o prohibiţie de a dona sau o incapacitate de a dona (a se vedea R. Zimmermann, op. cit., The Roman Foundation of the Civilian Tradition. p. 646 şi urm.). Ca urmare, şi regula inefectivităţii actului simulat - am spune astăzi a inopozabilităţii, şi-a făcut loc în dreptul roman şi a fost inclusă în final în Codex lustiniani - titlul 4.22 (la art. 4.22 par. 3 se prevedea: acta simulata (...) veritatis substantiam mutare noii possunt). Dreptul postmedieval a avut de a face cu o recrudescenţă a fenomenului simulaţiei -aceeaşi a fost optica juridică. Actul simulat era inefectiv (văzut ca un corpora sine spiritu et cadavera sine anima). Treptat însă, sub influenţa dreptului canonic s-au operat distincţii majore între categoriile actelor simulate, observându-se şi că simulaţia poate servi unor scopuri nobile. In secolul XIX, optica a devenit similară celei de astăzi: actul simulat nu trebuie privit de plano ca invalid, dar nu poate fi opus terţilor faţă de contract.
Etimologic, denumirea acestei figuri juridice provine de la simulatio sau simulare şi presupune disimularea faţă de terţi a adevăratelor raporturi dintre părţile unui contract. Totuşi, din capul locului, este de reţinut că teoria generală a simulaţiei depăşeşte cadrul contractului, fiind incidenţă şi în alte instituţii, cum sunt: căsătoria, testamentul etc., aşadar este prezentă atât în sfera unor acte juridice unilaterale, cât şi bilaterale, patrimoniale, cât şi nepatrimoniale. Fenomenul simulaţiei este astăzi universal regăsibil în dreptul comparat. Accepţiunea legiuitorului naţional este însă extrem de diferită dacă avem în vedere simulaţiile în frauda legii şi extrem de asemănătoare, dacă avem în vedere celelalte tipuri de simulaţie.
Simulaţia este o operaţiune complexă care, din punct de vedere tehnic reprezintă o excepţie de la principiul opozabilităţii efectelor obligatorii ale contractului. Dintr-o altă perspectivă (cea a părţilor), efectele acestei operaţiuni sunt guvernate de principiul forţei obligatorii a contractului. în sfârşit, din perspectiva terţilor, simulaţia produce efecte care urmează relativităţii efectelor contractului, dar nu şi pe cele ale opozabilităţii acestora. Practic, prin simulaţie, părţile ascund faţă de terţi conţinutul adevăratei relaţii juridice care există între ele. De aceea, unii autori au calificat-o plastic, ca o „minciună concertată” sau ca o „dedublare de contracte”4. Importanţa acestei figuri juridice pentru dreptul modem este evidenţiată de locul pe care astăzi îl ocupă în noua reglementare. Dacă în vechiul Cod civil, aveam de a face cu un modest articol (art. 1175 V. noul cod civil care reproducea în întregime art. 1321 noul Cod Civil fr.), astăzi avem de a face cu texte destul de detaliate (art. 1289-1294 noul Cod Civil) care transpun de fapt în drept pozitiv, concluziile doctrinei şi jurisprudenţei dezvoltate anterior pe marginea unui text sumar (fostul art. 1175 V. noul Cod Civil), în condiţiile în care doctrina anterioară în materie este prolifică.
în doctrină s-au furnizat numeroase definiţii care pun accentul pe diverse aspecte ale simulaţiei. Dintre acestea, legiuitorul s-a oprit la cea care pune accentul pe efectele operaţiunii şi care subliniază caracterul de excepţie- de la principiul opozabilităţii faţă de terţi, reglementat de art. 1281 noul Cod Civil Reţinem astfel, din perspectiva efectelor sale, că simulaţia reprezintă o operaţiune juridică realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană, a două înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public. Contractul secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; el se mai numeşte şi contra-înscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în formă scrisă. Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin crearea unei false aparenţe, adevăratele raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne actul secret. Actul aparent poate şi el să producă anumite efecte în subsidiar, numai în măsura în care părţile au prevăzut aceasta în contractul secret.
Simulaţia este reglementată în art. 1289 alin. (1) noul Cod Civil, unde se prevede: „Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. O contribuţie importantă la construcţia teoriei generale a simulaţiei au avut-o practica judiciară şi literatura de specialitate anterioare intrării în vigoare a noului cod care oglindeşte discuţiile anterior purtate pe seama acestei operaţiuni.
Domeniul simulaţiei.
în principiu, simulaţia este un mecanism aplicabil în numeroase domenii ale dreptului privat. Sfera sa predilectă de acţiune este însă cea a actelor de înstrăinare — vânzările fictive sau donaţiile deghizate sunt modelele cele mai frecvente utilizate în practică, alături de disimularea parţială a unui element contractual (simularea preţului contractual). Deşi ea se regăseşte ca şi figură juridică şi în cazul unor acte cu caracter nepatrimonial (cum ar fi căsătoria), legiuitorul restrânge aplicabilitatea reglementării privind simulaţia (este vorba de textele art. 1289-1293 noul Cod Civil) la actele cu conţinut patrimonial (conform art. 1294 noul Cod Civil).
Pe de altă parte, tranşând o discuţie anterioară intrării în vigoare a actualului cod, legată de posibilitatea aplicării mecanismului simulaţiei şi la actele juridice unilaterale, art. 1293 noul Cod Civil prevede: „Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său.”
Condiţiile simulaţiei.
Simulaţia este deci o operaţiune juridică cu caracter complex. Existenţa ei presupune prezenţa unor condiţii specifice. Aceste condiţii privesc: existenţa actului secret; existenţa actului public şi existenţa acordului simulatoriu.
A. Existenţa actului secret.
Condiţia presupune ca actul real sau contra-înscrisul să fie încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie necunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret al contra-înscrisului este o chestiune de fapt. Contra-înscrisul este lipsit de caracter secret în toate cazurile când a fost supus unei publicităţi, care, prin natura sa, este destinată a aduce actele juridice la cunoştinţa terţilor, cum sunt: transcrierea actului, intabularea, înscrierea în arhiva electronică. Primirea de dată certă nu este de natură să înlăture caracterul secret al actului. Actul secret poate să fie încheiat chiar şi în formă autentică notarială, autentificarea nereprezentând un oficiu care îi răpeşte caracterul secret al actului. Nici măcar înregistrarea actului la organele financiare şi îndeplinirea altor formalităţi fiscale, nu înlătură caracterul secret al acestuia; administraţia fiscală nu este un organism de publicitate. Cu toate acestea, contra-înscrisul este lipsit de caracter secret atunci când existenţa lui este menţionată în actul aparent sau public.
Instrumenîum şi negotium. Deşi adesea actul secret este numit „contra-înscris”, aceasta nu trebuie să ne determine să credem că este absolut necesar ca actul secret să fie concretizat într-un înscris. Actul secret trebuie să existe în sens de negotium, adică de operaţiune juridică reală care produce adevăratele efecte între părţile contractante, în acest sens, actul secret poate să lipsească dacă este privit ca instrumentum, dar este indispensabil privit ca negotium. în sfârşit, trebuie precizat şi că, la un anumit nivel, actul secret se confundă cu acordul simulatoriu.
Chestiunea contemporaneităţii. Din exact aceeaşi perspectivă trebuie apreciată şi aşa-zisa condiţie a contemporaneităţii actului secret cu actul public. Actul secret trebuie să existe sub forma înţelegerii dintre părţi la data încheierii actului public, în literatura juridică clasică şi în practica judiciară mai veche se considera că, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, este cu necesitate obligatoriu ca actul public şi actul secret să fie încheiate simultan, adică în acelaşi moment. Aşadar, într-o asemenea interpretare, încheierea simultană a celor două acte este de esenţa simulaţiei. Literatura de specialitate contemporană1 şi practica judiciara actuală au adoptat o altă interpretare. Astfel, se susţine că, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, este suficient ca cele două acte să fie contemporane. Prin caracterul contemporan al actelor se înţelege coexistenţa în timp a actului secret cu cel public. Cele două acte sunt contemporane, nu numai atunci când au fost încheiate simultan, ci şi în cazul în care a avut loc încheierea mai întâi a actului secret, în sens de negotium, şi apoi a actului aparent. Aşadar, este suficient ca actul secret, care exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi, să fie încheiat anterior actului public. Faptul că înscrisul constatator al actului secret se redactează ulterior perfectării actului public nu are nici o relevanţă cu privire la existenţa simulaţiei, esenţial fiind ca între părţi să se fi realizat anterior acordul de voinţă cu privire la operaţia juridică în ansamblul ei. Mai precizăm că, în această ipoteză, pentru ca cele două acte să coexiste şi să fie contemporane, este necesar ca actul secret, încheiat anterior actului public, să se afle în vigoare la momentul încheierii actului public şi să rămână în vigoare şi în continuare. într-adevăr, nimic nu împiedică părţile ca, înţelegându-se asupra simulaţiei în ansamblul său, să încheie imediat actul secret şi, uneori, chiar să-l execute, în totul sau în parte, urmând ca numai ulterior să perfecteze actul public; încheierea ulterioară a actului public desăvârşeşte operaţia simulaţiei, după cum, nimic nu împiedică părţile să încheie actul public în virtutea acordului simulatoriu existent între ele, urmând ca apoi să procedeze la redactarea înscrisului constatator al actului secret.
Din perspectiva condiţiei contemporaneităţii, trebuie considerat că nu poate fi vorba de simulaţie atunci când actul aparent este încheiat anterior actului secret . Lipsa actului secret la încheierea actului aparent face ca simulaţia să nu existe. Intr-o asemenea ipoteză suntem în prezenţa modificării unui contract printr-un alt contract; cele două acte exprimă succesiv voinţa reală a pârtilor, ele nerealizând operaţia unică şi complexă care este simulaţia. Cu toate acestea, simulaţia poate să poarte asupra unui act juridic în curs de executare — de exemplu, actul juridic al remiterii de datorie poate fi disimulat într-un act juridic public de plată a datoriei.
Condiţiile de validitate - substanţiale şi formale'. Tot la nivelul existenţei actului secret, este esenţial să analizăm ce condiţii de validitate de fond şi de formă trebuie acesta să îndeplinească pentru ca simulaţia să fie valabilă. în ce priveşte condiţiile de fond, şi anume, consimţământul, capacitatea obiectul şi cauza, acestea trebuie îndeplinite în întregime de către actul secret prin raportare la dispoziţiile comune în materie [art. 1179 alin. (1) noul Cod Civil]. în ce priveşte însă forma, nu este necesar ca actul secret să fie încheiat în forma cerută de lege pentru validitatea operaţiunii juridice pe care o întruchipează. Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 1289 alin. (2) noul Cod Civil, conform căruia „contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.” A contrario, concluzia este aceea că nu e necesar ca actul secret să îndeplinească şi condiţiile de formă. Este o excepţie majoră chiar de la condiţiile de funcţionare ale principiului foiţei obligatorii care impune cerinţa unui contract „valabil încheiat”, cu referire atât la condiţiile de fond, cât şi de formă (art. 1270 noul Cod Civil). Totuşi, excepţia nu este atât de drastică dacă avem în vedere că trebuie considerat esenţial ca actul public să îndeplinească el însuşi condiţiile de formă ale operaţiunii juridice pe care o înfăţişează. în concluzie, din perspectiva condiţiilor de formă, trebuie să reţinem că este necesar ca acestea să fie îndeplinite doar de actul public, nu şi de actul secret pentru ca întreaga operaţiune a simulaţiei să fie considerată valabilă.
B. Existenţa actului public.
Actul public este actul care se încheie astfel încât să producă o aparenţă juridică. Este actul adus la cunoştinţa terţilor în intenţia de a ascunde acestora adevărata realitate juridică din actul secret. De aceea, se spune în doctrină că actul public trebuie să fie ostensibil adică să permită terţilor să afle cuprinsul acestuia. în ceea ce priveşte condiţiile de formă ale actului public, astfel cum am anticipat, considerăm că acesta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă ale operaţiunii pe care o întruchipează - dacă este vorba de o vânzare imobiliară, de exemplu, este necesar ca actul public să fie încheiat în formă autentică4.
C. Existenţa acordului simulatoriu.
Ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părţilor, anterior încheierii actului public şi actului secret, reprezentare comună în care părţile să „orchestreze” întreaga operaţiune a simulaţiei, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relaţie dintre ele faţă de terţi. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenţia părţilor de a simula şi constă în voinţa lor ca acea operaţiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulaţiei. Ea nu se reduce doar la intenţia de a-i determina pe terţi să creadă într-o aparenţă juridică, împrejurare care s-ar putea realiza şi printr-o simplă modificare secretă a contractului. Aşadar, intenţia de a simula se deosebeşte de discordanţa ce poate apărea spontan între voinţa declarată şi voinţa reală, care se va rezolva prin interpretarea contractului. Deşi nu este menţionat expres de legiuitor, condiţia existenţei sale se deduce destul de limpede din prevederile art. 1293 noul Cod Civil care prevăd că, pentru a exista simulaţie în cazul actelor juridice unilaterale, este necesar să existe un acord între autorul actului şi destinatarul actului unilateral supus comunicării. Acest acord este în realitate chiar acordul simulatoriu, care este o condiţie esenţială a existenţei simulaţiei.
Intenţia de a simula se obiectivează în acordul simulator al pârtilor, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret în sens de negotium. In lipsa unui astfel de acord nu suntem în prezenţa simulaţiei, ci în ipoteza în care părţile încheie un act secret, iar ulterior modifică sau revocă acel act printr-o nouă înţelegere; este vorba de manifestări succesive de voinţă, care nu produc efectele simulaţiei. Intenţia de a simula, conţinută în acordul simulator din actul secret, este un element intern al simulaţiei, care ţine de esenţa acestei operaţiuni juridice.
