Formele simulaţiei
| Comentarii |
|
formele simulaţiei, Enunţare, Contractul aparent sau public este fictiv, Actul public deghizează actul secret (A. Deghizarea totală. B. Deghizarea parţială), Interpunerea de persoane.
Enunţare.
În funcţie de scopul concret al actului aparent şi de relaţia în care acesta se găseşte cu actul secret, simulaţia se poate realiza prin trei procedee, şi anume: prin fictivitate, prin deghizare (totală sau parţială) şi prin interpunere de persoane. Principala clasificare utilizată în literatura de specialitate este cea care distinge între simulaţia absolută şi cea relativă1. Simulaţia este absolută în cazul în care părţile stabilesc ca între ele să nu existe în realitate niciun act (este vorba de fictivitate - singurul caz de simulaţie absolută). Ea este relativă atunci când sunt simulate doar unul sau mai multe elemente ale contractului public: natura reală a acestuia, obiectul, cauza reală, părţile reale etc. Se consideră, mai departe că simulaţia relativă se subclasifică în simulaţie obiectivă (atunci când sunt disimulate elemente obiective, cum sunt natura contractului, obiectul sau cauza acestuia), respectiv simulaţie subiectivă (atunci când este disimulat elementul subiectiv al contractului -adică părţile). Din prima categorie face parte deghizarea, din a doua, simulaţia prin interpunere de persoane. în sfârşit, în doctrină, este utilizată şi o altă clasificare considerată tradiţională, care distinge între tipurile simulaţiei în funcţie de existenţa sau nu a actului secret (fictivitatea), după natura reală a actului secret dintre părţi sau asupra elementelor obiective ale acestuia (deghizarea) sau după cum aceasta poartă asupra părţilor contractante (simulaţia prin interpunere de persoane)\ Toate clasificările menţionate au meritul de a da un plus de înţelegere a mecanismului simulaţiei într-o ipoteză dată. De aceea, la trecerea în revistă a formelor simulaţiei, le vom utiliza pe toate.
Contractul aparent sau public este fictiv.
Prin acest procedeu, părţile disimulează complet realitatea, stabilind în actul secret că actul aparent nu va produce niciun efect juridic. Cu alte cuvinte, actul secret prevede că actul aparent nu are nicio valoare şi că nu a intervenit în realitate între părţi, adică este fictiv sau inexistent'. Părţile încheie actul public numai pentru că au un interes să se creadă că între ele s-a născut pe această cale un raport juridic, dar se înţeleg în secret ca actul respectiv să nu producă niciun fel de efecte juridice. Este singurul caz de simulaţie absolută - adică de disimulare absolută a realităţii. De exemplu (cazul cel mai frecvent utilizat în practică), între părţi se încheie un contract public de vânzare. în secret, părţile prevăd că acest contract nu va produce niciun efect şi că niciun transfer de proprietate nu se va produce în favoarea cumpărătorului.
Această formă de simulaţie presupune, de cele mai multe ori o intenţie frauduloasă, constând în eludarea unor prevederi legale sau în vătămarea intereselor altor persoane. în ce priveşte actele juridice civile, se recurge la această formă a simulaţiei în scopul de a crea aparenţa micşorării gajului general al creditorilor, prin vânzarea fictivă de către debitor a unor bunuri, cu intenţia de a fi sustrase de la urmărirea creditorilor; înstrăinarea este fictivă deoarece printr-un act secret între aceleaşi persoane se exprimă voinţa reală a părţilor că actul public nu există în realitate. De asemenea, în practica judiciară din regimul trecut, fictivitatea a putut fi întâlnită în legătură cu controlul provenienţei averilor persoanelor fizice; mulţi dintre cei cercetaţi după această procedură, au încercat să dovedească dobândirea licită a unor bunuri prin acte fictive de donaţie sau împrumut. De asemenea, mai sunt cunoscute, partajul fictiv, schimbul fictiv, donaţia fictivă2, societatea fictivă3.
Actul public deghizează actul secret.
Procedeul deghizării constă în faptul că părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-1 ţine în secret, în totul ori în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract. Deghizarea constituie, din punct de vedere tehnic, o simulaţie relativă obiectivă. De regulă, prin actul public se ascunde natura actului secret. Ne găsim în prezenţa deghizării chiar şi atunci când actul public, fară a masca natura actului secret, se limitează doar la ascunderea prin omisiune a unor clauze sau efecte ale actului real. Urmează că deghizarea este de două feluri: totală şi parţială.
A. Deghizarea totală există atunci când, prin actul public, se ascunde natura actului secret - este vorba, în realitate de o simulare a cauzei reale a actului juridic. Contractul secret se numeşte act deghizat, iar actul public se numeşte act deghizat. De exemplu, părţile încheie un contract de donaţie pe care-1 deghizează într-un contract de vânzare-cumpărare sau de întreţinere. Este posibil şi reversul acestei situaţii, în care, pentru a face dovada provenienţei bunurilor, vânzarea este disimulată într-un act public de donaţie sau pentru a da o anumită calificare a bunurilor. Tot astfel, s-au întâlnit cazuri când un contract de întreţinere a fost deghizat într-un contract de vânzare. Contractul secret se numeşte act deghizat, iar actul public se numeşte act deghizat.
B. Deghizarea parţială intervine în situaţia când părţile, prin actul public, se limitează să ascundă unele clauze sau efecte ale actului secret, fară să se ascundă natura actului care îşi produce efectele între părţi. Cazul tipic este cel al simulaţiei preţului, când părţile, în locul preţului real stabilit de părţi într-un contract de vânzare, în actul public se stipulează un alt preţ mai mare sau mai mic. Deghizarea parţială, mai ales în ipoteza declarării unui preţ inferior în vederea eludării taxelor şi impozitelor aferente transferului proprietăţii, aşadar a eludării fiscului, prin frecvenţa sa practică ridică majore probleme de politică legislativă, astfel cum vom observa cu prilejul analizei scopurilor simulaţiei. Se mai întâlneşte însă deghizarea parţială şi în cazul antedatării sau postdatării unui contract în scopul fraudării intereselor unor terţi sau eludării unor prevederi legale imperative.
Interpunerea de persoane.
Este un caz de simulaţie relativă şi subiectivă care a generat discuţii complexe în literatura de specialitate. In cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul. Aşa este, de exemplu, contractul de donaţie în care donatar apare o persoană interpusă pentru faptul că, datorită unei incapacităţi legale, adevăratul donatar nu poate primi, pe faţă, donaţia direct de la donator. De asemenea, practica judiciară ne oferă destule vânzări simulate prin interpunere de persoane.
Din punct de vedere structural, se spune că simulaţia prin interpunere de persoane etc. o operaţiune tripartită. în principiu, pentru a se realiza simulaţia prin interpunere de persoane este necesar ca acordul simulator să se realizeze între cel puţin trei persoane, adică cele două părţi şi persoana interpusă. Mai mulţi autori susţin că nu ar fi suficient doar acordul de voinţă dintre persoana interpusă în actul public şi adevăratul contractant. Dacă partea care contractează cu persoana interpusă nu participă la încheierea acordului simulator, ea rămâne terţ faţă de actul secret, care nu-i poate fi opus; de aceea, unii autori susţin că în acest caz simulaţia nu se realizează. în principiu, în operaţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane sunt implicate trei persoane: interponentul (persoana care are calitatea de beneficiar real al operaţiunii cuprinse în actul public), interpusul (persoana care figurează ca parte în actul public şi care maschează adevărata identitate a beneficiarului) şi terţul (care este contractantul adevărat din actul public, în persoana căruia se produc efectele acestui contract). Deşi, de principiu, este de admis că simulaţia prin interpunere de persoane presupune ca acordul simulatoriu să fie încheiat între toate cele trei persoane descrise mai sus, credem că această chestiune nu este de esenţa simulaţiei şi că este posibil că terţul (aşa cum de altfel este şi desemnat în definiţia structurală) să nu fi participat la acordul simulatoriu şi să nu fi avut cunoştinţă de acesta. Esenţial este ca realitatea juridică a raportului dintre interponent şi interpus să fie disimulată. Lectura textelor legale (mai cu seamă, art. 1289-1294 Noul Cod Civil), îndreptăţeşte pe deplin o asemenea calificare - din niciun text legal nu se desprinde condiţia participării terţului la acordul simulatoriu pentru ca întreaga operaţiune să fie calificată drept simulaţie. Mai mult, astfel cum vom observa, noua reglementare a mandatului fară reprezentare (art. 2039-2042 noul Cod Civil), întăreşte această concluzie.
In continuarea discuţiei de mai sus, raportat la chestiunea structurii simulaţiei subiective, se pune întrebarea dacă mandatul fară reprezentare (sau convenţia de prete-nom, de împrumut de nume) este sau nu o simulaţie prin interpunere de persoane? Mandatul fară reprezentare „este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile ce rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat.” [art. 2039 alin. (1) noul Cod Civil]. în esenţă, mandatul fară reprezentare presupune încheierea de acte pe seama unei persoane a cărei identitate nu este revelată la data contractării cu terţul. Cu alte cuvinte, este vorba de încheierea de acte fară contemplatio domini, adică fară arătarea adevăratului beneficiar al raportului juridic creat. De esenţa mandatului fară reprezentare este faptul că identitatea mandantului rămâne ascunsă, secretă faţă de persoana cu care contractează mandatarul şi faţă de alţi terţi, deoarece, conform art. 2040 alin. (1) noul cod civil „Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul.”
în doctrina românească, majoritatea autorilor au susţinut că mandatul fară reprezentare constituie figură juridică distinctă de cea a simulaţiei prin interpunere de persoane, pentru considerentul structural relevat mai sus: în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane este necesară participarea a trei persoane la acordul simulatoriu, în timp ce în cazul mandatului fară reprezentare, terţul rămâne străin de acordul simulatoriu. Astfel se susţinea că scopul actului încheiat de mandatar este acela de a executa obligaţia asumată faţă de mandant şi nu de a ascunde existenţa sau conţinutul convenţiei de mandat; că mandatarul încheie actul cu o persoană care are calitatea de terţ în raport cu contractul de mandat fară reprezentare, terţ căruia atât contractul de mandat, cât şi identitatea mandantului îi sunt necunoscute; că actul încheiat de mandatar, în raport cu terţul contractant, este un act real, şi nu aparent; mandatarul îl încheie în nume propriu, în calitate de parte contractată, luând asupra sa drepturile şi obligaţiile născute din acel act juridic; în sfârşit, pentru că, între mandant şi terţ nu se naşte nici o legătură juridică. Alţi autori, consideră însă că mandatul fară reprezentare este în realitate un caz de simulaţie prin interpunere de persoane pentru patru considerente majore:
a) în primul rând, mecanismul după care interponentul devine adevăratul beneficiar al contractului public este identic în cazul ambelor figuri juridice: interpunerea de persoane şi mandatul fără reprezentare. Cunoaşterea sau necunoaşterea actului secret de către terţul contractant nu are nicio relevanţă, astfel cum rezultă şi din partea finală a art. 2039 alin. (1) noul Cod Civil;
b) în ambele situaţii există un act secret care modifică efectele unui act public şi care este contemporan cu acesta. Din nou, cunoaşterea sau necunoaşterea terţului nu au relevanţă;
c) sub acelaşi aspect, efectele actului secret se produc în exact aceleaşi condiţii ca şi la simulaţia obişnuită, dacă avem în vedere art. 2040 alin. (2) şi 2041 noul Cod Civil care vorbesc de fapt de o acţiune în substituire adică chiar de o acţiune în constatarea simulaţiei, dublată de una în executarea actului secret;
d) în sfârşit, argumentul dat de o privire globală asupra celor două figuri juridice, ne obligă să constatăm că ambele generează o aparenţă mincinoasă destinată cunoaşterii de către terţi.
Concluzia este aceea că, mandatul fară reprezentare, reprezintă o formă atipică de simulaţie prin inteipunere de persoane, adică o manifestare aparte a simulaţiei subiective. Particularismul acestei operaţiuni constă în faptul că acordul simulatoriu este încheiat doar între interponent şi interpus faţă de simulaţia subiectivă tipică unde la acest acord participă şi terţul.
In sfârşit, în doctrină s-a mai susţinut şi că, în anumite situaţii, chiar mandatul cu reprezentare poate să genereze o situaţie simulată1. Este de imaginat o asemenea situaţie însă nu în sfera simulaţiei prin interpunere de persoane. Astfel, adesea, datorită clivajului dintre procură (actul care doar probează existenţa unui mandat) şi mandatul propriu-zis, este posibil ca anumite efecte ale contractului de mandat să fie ascunse terţului contractant sau celorlalţi terţi. în general însă, mandatul cu reprezentare nu reprezintă o formă de simulaţie.
