Audierea martorilor în procesul penal și faza de urmărire penală
| Comentarii |
|
Se numește „audiere” activitatea de cercetare judiciară care constă în obținerea de date de la cel ascultat, în scopul stabilirii faptelor care au importanță probatorie în cauză. Astfel, audierea martorului are ca sarcină generală obținerea de la acesta a declarațiilor complete și veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă. Administrarea probei testimoniale, constând în ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea declarațiilor (depozițiilor) și valorificarea acestora, face parte dintre acele activități judiciare în care este pusă pregnant în evidență necesitatea respectării, în egală măsură, atât a prevederilor procesuale, cât și a regulilor tactice criminalistice.
Din perspectivă deontologică, pentru realizarea unui act de justiție de calitate, ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală, de către organele de cercetare penală sau de instanțele de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică, dar și de psihologie judiciară.
Ascultarea martorilor, a victimelor și a făptuitorilor reprezintă unul din cele mai însemnate mijloace de obținere a probelor, precum și o cale de verificare a probelor existente, provenite din alte surse. Obținerea de declarații conforme cu realitatea celor întâmplate depinde în mare măsură de pregătirea profesională și abilitatea organului judiciar. Audierea martorilor se efectuează după anumite reguli tactice, elaborate pe baza unei îndelungate experiențe, iar aplicarea lor nu poate depăși prevederile normelor procedurale în vigoare, ci trebuie să se realizeze numai în limitele acesteia.
Reglementarea procesuală penală
Poate fi audiată - în calitate de martor - orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Martorul este audiat asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat. Audierea martorului poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale.
Orice persoana poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Mai mult, pot fi martori inclusiv persoane cu anumite defecțiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică, ceea ce impune, cu atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare. De asemenea, potrivit art. 114 alin. (4) C. proc. pen., pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-ver-bale în temeiul art. 61 C. proc. pen. (unele organe de constatare) și art. 62 C. proc. pen. (comandanții de nave și aeronave). Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului (art. 117 C. proc. pen.).
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. În situații de exceptare de la obligația de a depune mărturie se mai găsesc persoanele care, prin profesiunea lor, au încredințate secrete profesionale: preotul, avocatul, medicul, personalul sanitar, notarul Divulgarea secretului profesional de către martor îl expune pe acesta la sancțiunile prevăzute, dar depoziția acestuia rămâne valabilă pentru cauza respectivă. Astfel, conform art. 116 alin. (3) C. proc. pen., nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret sau confidențialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare.
Persoana citată în calitate de martor are următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; de a spune adevărul. În privința drepturilor martorilor, amintim faptul că aceștia sunt protejați de lege împotriva oricărei violențe, amenințări ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, prin care ar fi constrânși să dea declarații. Art. 101 alin. (1) C. proc. pen. prevede că este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. În fine, art. 102 alin. (1) C. proc. pen. dispune că probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
Conform art. 118 C. proc. pen., declarația de martor dată de o persoană care în aceeași cauză anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa. Totodată organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.
O problemă specială, sub raport procesual penal, cu incidență în conduita tactică specifică o reprezintă protecția martorilor. Potrivit art. 125 C. proc. pen., în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe măsuri de protecție, după caz. De asemenea, art. 126 și art. 127 C. proc. pen. prevăd măsurile de protecție care pot fi luate în cursul urmăririi penale sau al judecății, iar art. 128 C. proc. pen. reglementează procedura care trebuie urmată pentru dispunerea acestor măsuri. În fine, art. 129 prevede modul în care decurge audierea martorului protejat, fără ca acesta să fie prezent fizic la locul unde se află procurorul ori sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo.
Dispozițiile și măsurile de protecție menționate în paragraful de mai sus se vor aplica și în cazul martorului vulnerabil. Conform art. 130 C. proc. pen., procurorul sau, după caz, instanța poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil următoarelor categorii de persoane: martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului; martorului minor.
De remarcat aplicarea acestor reglementări și în cazul investigatorilor sub acoperire, care sunt ascultați în calitate de martor. Astfel, conform art. 148 alin. (8) C. proc. pen., investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați. Facem precizarea că investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi în cadrul poliției judiciare, în cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și al infracțiunilor de terorism. Pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale. Potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea instanței nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe mărturia investigatorului sub acoperire sau pe declarațiile martorilor protejați.
Martorul chemat de organul de cercetare penală ori de instanță au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor.
Valoarea probantă și relativitatea declarațiilor martorilor
Forța probantă a mărturiei din perspectivă psihologică
Declarațiile martorilor pot conține unele greșeli neintenționate, determinate de natura formării acestor declaratii. Trebuie să se aibă în vedere că în majoritatea cazurilor aceste greșeli sunt specifice pentru fiecare martor. Anumiți martori pot fi interesați personal în prezentarea faptelor într-o anumită lumină. În unele cazuri, aceasta duce la diminuări sau exagerări neintenționate în expunerea împrejurărilor, care demască sau apără pe infractor. În alte cazuri, se constată denaturarea intenționată a faptelor, procedându-se la mărturii mincinoase.
Concluzia potrivit căreia declarațiile martorilor au un caracter relativ a fost desprinsă atât din îndelungata experiență judiciară, cât mai ales dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie. Avansând ideea relativității mărturiei, autorii de specialitate nu au în vedere, firește, martorul de rea-credință, persoana care săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă, ci martorul de bună-credință, care a perceput faptele ex propriis sensibus și care dorește sincer să servească justiției.
Principalele cauze ale relativității mărturiei
Relativitatea mărturiei constituie regula, și nicidecum excepția, indiferent de pregătirea, experiența și credibilitatea martorului. Cauzele principale care determină relativitatea declarațiilor unui martor, așa cum au fost ele evidențiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:
- imperfecțiunea organelor de simț ale omului, însoțită de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influențează nu numai percepția, ci și procesul de memorare sau redare a celor percepute;
- procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul și selectivitatea psihică, precum și constructivismul psihic au un rol predominant;
- pretențiile (așteptările) organului judiciar de a considera declarațiile martorului o reproducere fidelă a evenimentului la care a asistat;
- particularitățile psihologiei organului judiciar, esențiale atât în luarea declarațiilor, cât și în evaluarea lor.
Se poate afirma că mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului, dar și prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului. Din acest ultim punct de vedere, privitor la ceea ce considerăm a fi „filtrarea judiciară’’ a informațiilor oferite de martori, lucrurile sunt mai complexe, cel puțin prin prezența, în actul de interpretare și valorificare a mărturiei, a minimum două persoane, suspect ori inculpat și magistrat. Alături de ei nu trebuie neglijată nici prezenta avocatului.
Din cele de mai sus se poate desprinde concluzia potrivit căreia importanța și complexitatea administrării probei cu martori impune, pe lângă o bogată cultură juridică a subiectului oficial chemat să stabilească adevărul, stăpânirea celor mai adecvate reguli tactice criminalistice de ascultare, prin care proba testimonială să fie apropiată cât mai mult de realitate, de adevăr. Se rezolvă, în acest mod, două probleme esențiale:
- stabilirea sincerității martorului, a bunei sale credințe;
- determinarea veridicității mărturiei, respectiv a măsurii în care depozițiile corespund realității obiective.
