Declarațiile martorilor în procesul penal și faza de urmărire penală
| Comentarii |
|
Marea majoritate a martorilor sunt de bună credință, chiar și în cazurile când declarațiile lor sunt incomplete sau inexacte. Pentru a putea aprecia obiectivitatea declarațiilor martorilor, organul de urmărire penală va trebui să cunoască, pe lângă regulile tactice de ascultare, și legile psihice care stau la baza proceselor de cunoaștere a realității obiective, ca: legile procesului perceptiv, legile memoriei și felul de relatare a celor cunoscute de către diferitele persoane, după personalitatea și posibilitățile lor intelectuale. Astfel, mărturia reprezintă proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia în fața organelor judiciare, într-o formă orală sau scrisă. Acest proces este structurat în patru faze mai importante: recepția (percepția) informațiilor, prelucrarea lor logică, memorarea și reproducerea sau recunoașterea, respectiv reactivarea.
Recepția faptelor și a împrejurărilor de către martori
Recepția senzorială
Senzațiile și percepțiile
Elementele care definesc recepția senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării mărturiei, conturează un proces psihic de cunoaștere, care parcurge mai multe etape:
- senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț. Senzațiile sunt modalități de reflectare în creierul omului a însușirilor izolate ale obiectelor și fenomenelor din lumea reală, ce acționează nemijlocit asupra organelor sale de simț. Ele sunt cele mai simple procese psihice care ne semnalează ceea ce se întâmplă în jurul nostru sau în propriul organism. Apariția senzațiilor și, ulterior, a percepției, este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. „Analizator” este definit sistemul sau aparatul organismului uman, alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală;
- percepțiile sunt formate din complexul de senzații determinate de reflectarea realității obiective, într-un mod activ, în conștiința oamenilor. La început, asupra conștiinței omului acționează anumiți stimuli exteriori, care creează senzațiile - procesul psihic elementar de reflectare în conștiința omului a anumitor calități obiective a obiectelor lumii exterioare. Calitățile obiectelor excită mecanismul nervos: stimulentii sunt transformati în excitație nervoasă, care se transmite la anumite părți ale scoarței cerebrale a celor două emisfere mari ale creierului. Aici se realizează analiza superioară a excitațiilor primite și procesul corespunzător acestei analize de excitare (sau inhibiție) a anumitor regiuni ale scoarței cerebrale a celor două emisfere mari ale creierului.
Complexul senzațiilor primite de la diferitele calități ale obiectelor lumii exterioare formează percepțiile, care sunt reflectarea obiectului sub forma unei imagini concrete. Însă omul nu cunoaște obiectele și fenomenele din lumea materială numai prin înregistrarea în conștiința sa a însușirilor lor izolate (ca o simplă fotografie), ci le cunoaște prin înțelegerea în același timp a mai multor însușiri, diferite ca natură. Această modalitate de cunoaștere, de reflectare a lumii înconjurătoare în conștiința omului, este percepția. Un rol important în formarea percepțiilor îl au reprezentările, bazate pe experiența vieții anterioare a martorului. Se percep mai ușor lucrurile și fenomenele cunoscute anterior. De aceea, se întipăresc cel mai deplin în memorie faptele și împrejurările care sunt mai apropiate și mai înțelese omului, pe baza experienței vieții sale.
Din cele arătate mai sus rezultă regula tactică conform căreia în timpul audierii martorului trebuie să se lămurească în amănunțime ce anume a perceput personal din cele întâmplate și ce parte a declarațiilor sale se întemeiază pe reprezentări despre obiect sau fenomen, căpătate din experiența trecută. Limitele posibilităților de percepție sunt determinate și de calitatea organelor de recepție, de prezența unor stări de boală ce pot influența negativ apariția senzației sau distorsiona informația. Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deși au posibilitatea de a influența analizatorii. Importanța cea mai mare pentru formarea mărturiilor o au senzațiile vizuale și auditive.
Factori de distorsiune
Factori de distorsiune (bruiaj) sunt determinați de legitățile generale ale senzorialității, cu influență directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste legități menționăm:
- modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri și configurații (Gestalt), permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților componente. Răpi-ditatea cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază de la individ la individ;
- constanța percepției, fenomen care determină o anumită „corectare a imaginii” percepute;
- fenomenul de iluzie, care conduce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității. Din diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai frecvente în bruierea mărturiei;
- fenomenul de expectanță, prin care este pregătită să recepționeze anumiți stimuli, filtrându-i pe alții;
- efectul „halo”, fenomen ce ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului.
Factori de distorsionare a recepției senzoriale a martorilor din perspectivă criminalistică
Există factori care împiedică pe martor să perceapă just obiectele sau fenomenele pe care le observă, aude și simte. Acești factori se împart în factori obiectivi și subiectivi.
Factori obiectivi
Prin factori obiectivi se desemnează factorii care nu depind de om, ci de împrejurările în care are loc percepția: condiții meteorologice nefavorabile care împiedică vizibilitatea (ceață, ploaie, timp noros), întunericul, durată scurtă a observării. Dintre factorii obiectivi fac parte și măsurile de disimulare luate de infractor pentru a îngreuna observarea faptelor sale.
a) Vizibilitatea poate fi redusă de distanța de la care se face percepția, de condițiile de iluminare (întuneric, umbră, soare care bate din față), de condițiile meteorologice nefavorabile (ceață, ninsoare, ploaie), de diverse obstacole
b) Audibilitatea este influențată, de asemenea, de distanță, de condițiile de propagare a sunetelor, specifice fiecărui loc în parte (cunoscându-se, spre pildă, că sunetele se propagă mai bine la suprafața apei, decât în pădure sau localitate), de existența unor surse sonore care pot perturba audiția și de factorii meteorologici (vânt, ploaie, furtună), obstacole care pot da naștere la ecouri, reverberația sunetelor întâlnite în locurile închise.
c) Durata percepției. Greutăți mari de percepere prezintă întâmplările pe care martorul le observă în decursul unei secunde sau fracțiuni de secundă. Dintre aceste întâmplări fac parte unele infracțiuni de omor, accidentele de circulație, accidentele de muncă, precum și altele.
Acest lucru se explică prin faptul că fiecare obiect, fiecare fenomen are multe laturi și calități, iar organele senzoriale reușesc să rețină dintre ele numai pe cele care intră în sfera de observație a persoanei. Celelalte laturi și calități sunt completate cu reprezentări bazate pe experiența vieții. De aceea, în cazul în care ancheta privește un fapt pe care martorul I-a observat un timp extrem de scurt, este necesar să se țină seama de lacunele posibile ale percepției la anumiți martori și să se adune declarații de la cât mai multi martori oculari.
d) Disimularea înfățișării, alt factor de natură obiectivă care nu trebuie neglijat, este determinat de însăși persoana autorului infracțiunii, care încearcă să se facă percepută cât mai greu, în acest sens apelând la deghizări, acționând cu rapiditate, căutând să distragă atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi văzut
Factori subiectivi
Prin factori de natură subiectivă se desemnează factorii care depind de starea organelor senzoriale ale martorului, de defectele fizice ale martorului (orbirea, miopia, discromatopsia, surzenia, starea de boală, extenuarea, spaima). Tot în categoria factorilor subiectivi este necesar să se includă și temperamentul sau personalitatea martorului, atenția acestuia, puterea de concentrare în timpul observării. Se întâmplă destul de frecvent ca două sau mai multe persoane ce au asistat la același eveniment să-l relateze diferit, din cauza influențării procesului lor perceptiv de către unii din factorii subiectivi. Acești martori, deși de bună credință, dacă nu sunt ajutați de către organul de urmărire penală ce conduce audierea, nu contribuie prea mult la lămurirea cauzei cercetate. Astfel, în caz de contrazicere între depozițiile unor martori, se vor analiza și condițiile în care a cunoscut fiecare lucrurile relatate.
a) Calitatea organelor de simț. Defecțiunile analizorilor pe latură perceptivă sau corticală vor determina o anumită limitare sau chiar o încetare completă a procesului perceptiv, pe anumite laturi, miopia, daltonismul sau orbirea, surzenia parțială sau totală influențând procesul de cunoaștere a persoanei respective. Din cauza acestor defecțiuni, lucrurile vor fi percepute numai parțial sau defectuos sau nu vor fi percepute deloc.
b) Personalitatea și gradul de instruire a individului joacă un rol semnificativ în procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care asistă.
c) Vârsta și inteligența persoanei reprezintă alți factori subiectivi majori în percepție, atât experiența de viață, cât și calitățile intelectuale având un aport deosebit în receptarea faptelor, a împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment.
d) Temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care trebuie făcută diferențierea între un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a raționa și de a distinge fapte sau date.
e) Stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive, ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor, conduc, de asemenea, la o scădere a acuității senzoriale.
f) Stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influență inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia, situație întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter șocant. Martorii oculari ai infracțiunilor sunt adeseori speriați, fapt care influențează asupra perceperii; la aceste persoane, evenimentele trăite sunt totdeauna reprezentate exagerat. Este necesar ca declarațiile de această natură să fie privite critic și verificate judicios cu ajutorul procedeului tactic de comparare.
g) Atenția se numără printre factorii importanți de care depind direct calitatea și realismul informațional al percepției. În primul rând, se cuvin avute în vedere calitățile atenției, cum sunt stabilitatea și mobilitatea acesteia, gradul de concentrare și distribuția ei. Cu cât omul observă mai atent obiectul sau faptul, cu atât îl va percepe mai bine, și invers - cu cât este mai puțin atent, cu atât îl va percepe într-o măsură mai redusă. Astfel, fluctuațiile atenției fac ca o serie din lucrurile și fenomenele înconjurătoare să nu fie reținute în procesul perceptiv sau să fie reflectate numai ca un aspect secundar, asupra căruia atenția nu s-a fixat1".
În al doilea rând, trebuie ținut seama de tipurile de atenție, voluntară sau involuntară. De obicei, atentia omului se concentrează asupra fenomenelor care prezintă pentru el un interes practic. De asemenea, prezintă o foarte mare însemnătate pentru atenție și experiența din trecut. Practica a dovedit că persoana care are o anumită profesiune observă cu mai multă atenție, își amintește mai bine ceea ce are legătură cu profesiunea sa. Diferențierile în gradul de exactitate a cunoașterii realității percepute pot fi determinate și de dezvoltarea spiritului de observație, care diferă de ia o persoană la alta și primește orientări preferențiale, determinate de atitudinea generală a persoanei, de pregătirea profesională și de preocupările de moment.
Un anumit fenomen desfășurat înaintea unei persoane putea să treacă complet neobservat de către aceasta, din cauza faptului că tocmai în acel moment atenția ei era îndreptată în altă parte sau, fiind preocupată de o anumită problemă personală, era neatentă la faptele din jurul ei. Îndeosebi, stările de extremă oboseală sau absorbirea aproape totală într-o preocupare personală fac să rămână neobservate obiectele, personale sau fenomenele alături de care ne aflăm. Din cele de mai sus rezultă necesitatea aplicării următoarei reguli tactice: în timpul audierii trebuie să fie folosită atenția profesională a celor audiați.
h) Tipul perceptiv. Martorul cu recepție de tip analitic (specifică, în general, femeilor) are capacitatea de a reține mai multe amănunte, mai multe detalii, spre deosebire de tipul sintetic, care reține întregul, caracteristicile sale generale.
Prelucrarea (decodarea) informațiilor
Față de momentul recepției, în cel al prelucrării informațiilor intervine o completare logică și semantică a posibilelor goluri în percepție. Datorită activismului psihic, informațiile recepționate, fie și parțial, sunt decodate, în conștiința noastră ele căpătând un anumit sens.
Greutăți mari prezintă și aprecierea, de către martori, a relațiilor spațiale și a noțiunii de timp. Or, cu prilejul cercetării infracțiunilor, precizarea distanțelor, precum și stabilirea duratei de timp dețin un rol important. Destul de des este necesar să se stabilească mărimea obiectelor, distanța dintre ele, timpul scurs între producerea a două fenomene. Dintre factorii meniți să influențeze direct calitatea prelucrării, cei mai importanți sunt: experiența de viață a martorului, gradul de cultură, profesia, capacitatea de apreciere a spațiului, timpului sau vitezei, semnificația celor percepute.
Aprecierea spațiului și a dimensiunilor
Stabilirea distanței obiectelor este ușurată, într-o mare măsură, de experiența vieții sau de un anumit tip de deprinderi întâlnite la un număr mic de profesii (militari, constructori, piloți). Audiind pe martor, este necesar să se țină seama de legile perceperii relațiilor spațiale, aceste legi urmând să fie avute în vedere în aprecierea declarațiilor martorului atât cu privire la mărimea obiectelor, cât și în privința distanței dintre ele. În cazul în care martorul face declarații asupra relațiilor spațiale, trebuie să se lămurească judicios criteriile aprecierilor referitoare la depărtarea și mărimea obiectelor pe care le-a observat. Aprecierea dimensiunilor diferitelor obiecte se face mult mai ușor decât aprecierea spațială a distanței dintre obiecte și, în consecință, și în declarațiile martorilor distanțele spațiale trebuie apreciate cu rezervă și exactitatea aprecierii acestora trebuie controlată prin întrebări de precizare.
Percepția timpului
Perceperea noțiunii de timp constă în reflectarea asupra succesiunii și a duratei fenomenului. Aprecierea unităților de timp întâmpină aceleași greutăți ca reprezentarea dimensiunilor spațiale. Perceperea duratei de desfășurare a unui eveniment (a succesiunii fenomenelor) este legată într-o foarte mare măsură de reprezentările noastre privitoare la prezent și trecut, reprezentări care reflectă procesele obiective ce se repetă periodic în natură: legitatea schimbării anotimpurilor anului, a zilei și a nopții. În afară de aceasta, perceperea succesiunii fenomenelor se întemeiază pe izolarea unui fenomen de altul.
Unele greșeli în reprezentările asupra succesiunii fenomenelor pot interveni când acestea privesc fapte care au avut loc într-un trecut îndepărtat. Aprecierea este mai precisă în ceea ce privește localizarea în timp a diferitelor evenimente decât aprecierea intervalelor de timp scurs între ele, în care factorul timpului subiectiv are un rol mai hotărâtor. Perceperea duratei fenomenului presupune existența mai multor reprezentări: declanșarea fenomenului, încetarea acestuia, fazele intermediare.
Aprecierea vitezei
Aprecierea vitezei și, în general, a mișcării, este, la rândul ei, un proces complex implicând percepții temporale și spațiale legate de drumul parcurs într-un anumit timp, de obiectele pe lângă care se trece, ca și de distanța de la care se face percepția. Aprecierea vitezei depinde direct de gradul de specializare a martorului, de profesia acestuia
Stocarea memorială
Memoria deține un rol deosebit de însemnat pentru obținerea unor declarații veridice de la martori. În psihologie, prin memorie se înțelege capacitatea unei persoane de a-și întipări (fixa) obiectele și fenomenele lumii exterioare percepute și de a le reproduce în conștiința sa. Odată cu obiectele și fenomenele se întipăresc și judecățile care se formează în procesul înțelegerii senzațiilor încercate. Întipărirea în minte se numește memorare. Baza fiziologică a acestui proces o constituie plasticitatea sistemului nervos.
Orice proces nervos, creat de stimuli externi, duce la excitarea sau inhibiția părților respective ale scoarței cerebrale a celor două mari emisfere. Aceste procese formează legături corticale temporare, lăsând în țesuturile nervoase un fel de urme, sub forma unor anumite schimbări funcționale. Urmele rămase în țesuturile nervoase permit să evocăm (să reproducem) excitații și inhibiții asemănătoare, chiar în lipsa stimulilor externi.
Formarea mărturiei este strâns dependentă și de calitatea proceselor de memorare, desfășurate în trei etape succesive: achiziția, în care percepția are un rol important, reținerea (conservarea) și reactivarea, fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii. Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită, întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate și redate, ci corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea obiectivă a informațiilor stocate având o importanță particulară în mărturie.
Fixarea imaginilor în memorie este mult ajutată de legăturile asociative care asigură atât păstrarea, cât și reproducerea în memorie a imaginilor fixate; în caz că martorul nu-și aduce aminte de o parte din lucrurile pe care le-a cunoscut, trebuie ajutat cu o serie de întrebări în legătură cu fapte asemănătoare sau situate cât mai aproape în timp de întâmplările ce interesează ascultarea sa. Organul de urmărire penală ce conduce ascultarea martorului va trebui să se folosească cât mai abil de legăturile asociative ale memoriei, pentru ca martorul să-și poată reaminti faptele pe care le cunoaște.
Stocarea memorială nu reprezintă o simplă înregistrare mecanică, o fotografie absolut fidelă a celor percepute de o persoană, ci un proces dinamic, activ, de prelucrare și sistematizare a datelor receptate, în funcție de personalitatea fiecărui individ, de interesul manifestat față de o anumită problemă, de gradul în care a înțeles respectivul fenomen lată de ce, în ascultarea martorului, va trebui să se țină seama de mai mulți factori care condiționează procesul memorizării, cum sunt:
Rapiditatea și durata stocării memoriale
Rapiditatea fixării și timpul de conservare a informațiilor percepute depind de durata memoriei (scurtă, medie sau lungă) și de cauza uitării.
Tipul de memorie a martorului
Memoria se împarte în memorie expresivă, mecanică, motrică, logică și emotivă: Memoria expresivă constă în reținerea, întipă-rirea în minte a reprezentărilor concrete intuitive despre obiectele și fenomenele percepute anterior. Acest tip de memorie se subdivide în memorie vizuală, auditivă Memoria mecanică se caracterizează prin fixarea, păstrarea și reproducerea unui material, pe de o parte, în forma lui inițială, fără vreo modificare semnificativă, iar pe de altă parte, fără realizarea unei înțelegeri a conținutului și a legăturilor logice între diferitele secvențe și elemente.
Memoria motrică constă în reținerea și reproducerea diferitelor mișcări. Acest tip de memorie mai este denumită uneori și memorie motorie. Memoria logică este mediată și instrumentată de operații mentale speciale de analiză, comparare și relaționare criterial-semantică a elementelor materialului. Fixarea nu se face prin juxtapunere, ci prin stabilirea conexiunilor semantice dintre noul material și fondul experienței achiziționate anterior. Ca urmare a acestei activități intelectuale, memoria logică devine mai productivă decât cea mecanică. Memoria emotivă constă în reținerea și reproducerea unor sentimente trăite anterior (teamă, indignare, mâhnire, bucurie). Încă din faza relatării libere a martorului, organele judiciare trebuie să-și dea seama care este tipul dominant de memorie al acestuia, pentru a insista mai mult pe acea latură.
Memoria poate fi voluntară și involuntară. Suntem în prezența memoriei voluntare ori de câte ori persoana depune eforturi speciale pentru reținerea faptelor. Memoria voluntară se dezvoltă prin învățarea noțiunilor, prin repetarea lor. Acest tip de memorie este superior memoriei involuntare. De regulă, memoria martorului este involuntară, dacă el nu știe că în viitor i se va cere să reproducă faptul sau fenomenul pe care I-a observat.
În cazul reținerii involuntare, volumul și gradul de întipărire a imaginilor în memorie depind de exactitatea și caracterul complet al perceperii, care, la rândul său, depinde de gradul de atenție, precum și de interesul pe care martorul le acordă fenomenului perceput. Pe lângă aceasta, gradul de întipărire a imaginilor în memorie depinde de interesul martorului de a reține cele percepute, de faptul dacă acesta s-a gândit ulterior asupra celor văzute.
3.3. Uitarea
Cu timpul, ceea ce s-a întipărit în minte se șterge (la unele persoane mai repede, la altele mai încet). Acest fenomen se numește uitare. De obicei, uitarea este mai accentuată la bărbați, dar amintirile femeilor sunt, de cele mai multe ori, inexacte. Uitarea este un fenomen natural și necesar și constă în slăbirea anumitor legături temporare dintre celulele nervoase corticale, fără ca ele să dispară cu desăvârșire. Imaginea obiectivelor și a fenomenelor reținute un timp, atât cât sunt susținute de interesul nostru și de repetare, se mențin, apoi se inhibă încet, am putea spune se ascund, pentru a lăsa locul liber altor imagini, altor preocupări.
Uitarea este legată de procesele inhibitive din scoarța cerebrală a emisferelor mari ale creierului, dar și de unii factori de natură afectivă:
- intervalul de timp scurs din momentul recepției senzoriale constituie o cauză firească a uitării (este evident că sunt mai bine reținute evenimentele recente);
- gradul impresiei produse de eveniment (interesul pentru memorarea celor percepute). O persoană nu uită timp îndelungat întâmplările neplăcute; de aceea, de exemplu, persoana vătămată reține timp mai îndelungat faptul tâlhăriei, decât martorul ocular;
- efortul persoanei de a reține în minte faptele;
- temperamentul martorului, dar și posibila involuție a plasticității masei cerebrale, întâlnită frecvent la persoanele în vârstă, care își reamintesc mai ușor aspecte percepute cu mulți ani în urmă, spre deosebire de cele recente;
- afecțiunile cu incidență asupra memoriei, cum sunt cele de natură psihofiziologică, ca și stările de intoxicație diversă, de stres prelungit ș.a. De asemenea, putem considera și defectele memoriei: amneziile rezultate în urma unor boli infecțioase (tifos exantematic), senilitatea (bătrânii uită mai repede evenimentele care au avut loc în ultimul timp, reamintindu-și cele percepute în tinerețe);
- starea afectivă a martorului, în momentul ascultării, stările negative, stresante, inhibând procesele de întipărire și conservare a informațiilor.
Reactivarea memorială
Evocarea trecutului poate avea loc sub două forme diferite - recunoașterea și reproducerea. Când martorul percepe vizual (din nou) obiectul pe care I-a perceput anterior, el îl recunoaște. Reproducerea apare atunci când obiectul la care aceasta se referă lipsește și nu este perceput în momentul respectiv. Cu prilejul audierii martorilor suntem atât în prezența recunoașterilor, cât și a reproducerilor.
Reproducerea
În cazul mărturiei, reproducerea poate îmbrăca formă verbală sau scrisă. Fidelitatea unei mărturii, în sensul corespondenței cu realitatea, este strâns dependentă de o serie de factori specifici momentului audierii, esențiale fiind:
- priceperea cu care este condusă audierea de către organul judiciar și condițiile create de acesta - în special pentru reducerea emotivității firești a martorului. Este necesar să se creeze condiții liniștite pentru audiere. În timpul audierii nu trebuie să asiste persoane străine. De asemenea, în timpul audierii este necesar ca anchetatorul să-și păstreze calmul; cu cât el este mai calm, cu atât mai calm este și martorul. În biroul în care se face audierea nu trebuie să existe nimic care să-l distragă sau să-l neliniștească pe martor. Dacă martorul este agitat, el trebuie să fie calmat;
- crearea unei atmosfere propice mărturiei, prin evitarea atitudinilor sau a condițiilor stresante, de natură să-l inhibe pe martor. Astfel, trebuie avută în vedere starea psihică a martorului: dacă este liniștit sau agitat, speriat sau dacă este cuprins de vreo emoție (rușine, regret, stare euforică). Starea psihică a celui audiat depinde în mare măsură de cadrul în care se face audierea. Starea psihică liniștită, echilibrată ajută în cea mai mare măsură la redarea justă a evenimentelor și fenomenelor;
- adaptarea audierii la personalitatea martorului, la gradul său de cultură, la inteligența și la vocabularul de care dispune, la temperamentul, la vârsta, la pregătirea profesională, la experiența de viată. Nu este recomandabil să se treacă la ascultarea martorului dacă organul judiciar nu cunoaște natura infracțiunii, locul și timpul comiterii ei, condițiile de săvârșire, personalitatea celui ascultat, legătura lui cu cauza, pregătirea sa profesională, mediul de muncă, precum și alte date referitoare la persoana lui și la faptă în ansamblul ei;
- caracterul martorului audiat (comunicativ sau închis, modest sau lăudăros) și capacitatea acestuia de a-și formula ideile în mod just și clar. Dacă martorul nu-și formulează ideile clar, se ivește pericolul ca declarațiile lui să poată fi interpretate greșit; acesta trebuie să fie ajutat în această privință, punându-i-se întrebări pentru obținerea precizărilor necesare.
Este necesar să se țină seama de faptul că persoana care redă imaginile percepute anterior se străduiește să dea o reprezentare completă asupra obiectului sau fenomenului. Așa cum s-a arătat mai sus, perceperea este adeseori fragmentară; tot astfel este și reproducerea, ca urmare a uitării anumitor imagini. Lacunele perceperii și memoriei se completează fie prin reprezentări luate din experiența de viață anterioară cu privire la faptul cum ar fi trebuit să se desfășoare în mod normal un asemenea eveniment, fie prin imaginație, care creează tabloul referitor la felul cum s-ar fi putut desfășura acest eveniment.
Completarea lacunelor perceperii și memoriei prin imaginație (fantezie) este caracteristică persoanelor al căror psihic este instabil (psihopații), precum și la copii. Copiii de vârstă mai înaintată recurg la fantezie din dorința de a părea atotștiutori. Pentru copiii mici, fantezia este rezultatul normal al faptului că ei concep viața ca pe un joc, în care fantezia ocupă un loc de seamă.
Pentru ca în declarațiile celui audiat să nu se strecoare elemente subiective de apreciere și construcții ale imaginației (rod al fanteziei), este necesar să se verifice amănunțit izvoarele de informare ale acestuia. Martorul trebuie să fie prevenit că este obligat să declare numai ceea ce a perceput în realitate și ceea ce își amintește în mod efectiv despre eveniment. Dacă se constată că martorul denaturează intenționat faptele pe care le cunoaște sau le ascunde conștient, tactica audierii acestuia trebuie să pornească de la faptul că psihologia unui asemenea martor se aseamănă, într-o mare măsură, cu psihologia suspectului care încearcă să ascundă anchetatorului faptele pe care le cunoaște, pentru a se sustrage de la răspundere.
Recunoașterea
Procesul de recunoaștere a unor lucruri cunoscute se realizează mai ușor decât reproducerea lor cu toate detaliile, de aceea fiind întâlnit mai des în practica organelor judiciare. Martorul va fi pus să recunoască persoane și obiecte dintr-un grup asemănător, pentru a se evita efectul sugestiei. Reactivarea memoriei se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Recunoașterea se va conduce atât după regulile tactice generale ale audierii, cât și după unele reguli specifice. Spre exemplu, recunoașterea propriu-zisă va fi precedată de o relatare liberă a martorului cu privire la înfățișarea persoanei, a obiectului, a locului. care urmează să fie recunoscute, după care va fi efectuată recunoașterea propriu-zisă.
Reamintirea prin asociație
În timpul memorizării se stabilesc legături, asociații între obiectele (fenomenele) care se memorează. Când două fapte au legătură între ele (în timp, loc, legătură cauzală), dar unul dintre ele a fost uitat din diferite motive, dacă se reamintește celălalt fapt legat de primul, persoana poate să și-l amintească și pe cel uitat. Acest fenomen se numește reamintire prin asociație.
Prin procesul asociației se explică, bunăoară, faptul că unii martori, reamintindu-și unele dintre împrejurările uitate, încep relatarea de departe, reproducând mai întâi faptele premergătoare sau înrudite și restabilind treptat în memorie pe cele uitate. Astfel, martorul nu trebuie împiedicat să-și reamintească treptat faptele sau împrejurările uitate. Uneori, pentru a-și reaminti o oarecare împrejurare, martorul trece în revistă toate întâmplările care au avut loc în decursul unei zile. În aceste cazuri, relatarea martorului nu trebuie întreruptă prin cererea de a „reveni la subiect". În unele cazuri este indicat ca audierea martorului să se facă chiar la locui unde au avut loc evenimentele pe care le relatează. Aceasta permite să se folosească legăturile de asociație (de loc) ale celui audiat.
