Tactica audierii în procesul penal și faza de urmărire penală
| Comentarii |
|
Pregătirea audierii martorilor
Se impune ca fiecare audiere să fie pregătită, oricât de simplă ar părea. Nu totdeauna este însă obligatorie întocmirea planului scris al audierii. Planul este necesar numai în cazurile complexe sau care implică audierea mai multor martori.
Studierea dosarului cauzei
În timpul studierii dosarului este necesar să se stabilească ce fapte pot fi cercetate pe calea audierii martorilor și ce martori pot fi chemați pentru audiere cu privire la aceste fapte. Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, a informațiilor existente în caz, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare, în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei.
Stabilirea martorilor care pot fi audiați
În primul rând, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, dar și acelea care cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă, din surse sigure, cât mai aproape de adevăr. Pornind de la aceste date, se determină sfera întrebărilor asupra cărora urmează să fie audiat fiecare martor. Studierea cu atenție a dosarului permite uneori organelor judiciare să extindă sfera acestor întrebări.
În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de informații, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și a poziției față de cauza cercetată. Este necesară stabilirea relațiilor martorului cu suspectul ori inculpatul, cu persoana vătămată sau cu alte persoane implicate în cauza respectivă, precum și stabilirea atitudinii sale față de fapta anchetată. Este cunoscut că sentimente de genul prietenie, dușmănie față de făptuitori sau existența altor interese conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă în majoritatea cazurilor, din materialele dosarului rezultă suficiente date care permit desprinderea unor concluzii cu privire la caracterul relațiilor martorului cu suspectul/inculpatul sau cu persoana vătămată. Dacă asemenea date nu reies din dosar, organele judiciare trebuie să lămurească natura acestor relații în procesul audierii.
De regulă, martorii sunt de bună-credință și se străduiesc să ajute organul judiciar la stabilirea adevărului. Însă aceasta nu exclude posibilitatea ca unii să ascundă intenționat adevărul, dând declaratii mincinoase, din diferite motive, cum ar fi: interesul în desfășurarea procesului, teama de răzbunare din partea făptuitorului, mila sau ura față de acesta Când organul judiciar cunoaște că martorul ar avea motive ca intenționat să ascundă adevărul, trebuie să descopere în prealabil motivul și să-l înlăture cât mai repede cu putință. În acest scop, se folosesc cele mai potrivite metode tactice de audiere, ținându-se seama în primul rând de persoana martorului.
Cunoașterea personalității martorilor
Cunoașterea personalității martorilor, absolut necesară pentru eficiența audierii, presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregătirea și ocupația, la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii.
Elemente tactice aplicate în pregătirea audierii martorilor
Determinarea ordinii de audiere
După stabilirea problemelor ce se cer clarificate sau verificate, va fi stabilită ordinea de audiere a martorilor. Ordinea audierii martorilor se stabilește în raport cu situația concretă, particularitățile personale și informațiile pe care ar putea să le dețină. De regulă, martorii principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi audiați înaintea martorilor indirecți care au obținut datele prin mijlocirea altor persoane sau, pur și simplu, din zvon public.
Ordinea de audiere se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor dintre martor și părțile din proces, ca și în funcție de poziția lor față de cauză. La stabilirea ordinii de audiere a persoanelor se are în vedere, totodată, și posibilitatea verificării declarațiilor suspecților sau inculpaților, ale altor martori, ca și susținerile victimelor infracțiunii. • »
Stabilirea momentului audierii
Momentul audierii unui martor, raportat la ordinea audierii, este ales în funcție de mai mulți factori, de care organul judiciar este obligat să țină seama:
- evitarea posibilei înțelegeri între martori, ca și influențarea celui care va fi audiat de către diverse persoane interesate în cauză (suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă);
- la stabilirea momentului audierii, trebuie avut în vedere programul de activitate și profesia persoanei care urmează să fie ascultată, bineînțeles, numai dacă este posibil;
- locul de audiere este, de regulă, la sediul organului judiciar. Nu se exclude însă posibilitatea audierii la serviciu, la locul săvârșirii faptei, la spital, la domiciliu sau reședință. Nu este recomandabilă audierea în sediile unor persoane juridice, ale unor instituții, servicii administrative.
Audierea nu trebuie niciodată amânată. Fiecare zi trecută slăbește imaginile întipărite în minte. În cazul în care martorul declară că nu-și amintește un eveniment sau altul, deoarece acestea s-au produs mai de mult, se recomandă ca el să fie întrebat dacă nu a păstrat însemnări referitoare la acest eveniment (scrisori, jurnal de însemnări personale, ciorne); când asemenea însemnări există, ele pot fi anexate la dosarul cauzei.
Pregătirea audierii
Dacă numărul martorilor ce urmează a fi audiați este mare sau în cazul în care audierea ce urmează să fie efectuată este complexă, se recomandă ca pentru fiecare martor să se întocmească separat câte un plan de audiere, în care vor fi incluse: problemele de clarificat, întrebările și ordinea de adresare a lor, eventuale date desprinse din materialele aflate la dosar pe care anchetatorul le poate folosi în timpul audierii.
În momentul întocmirii planului de audiere trebuie să se țină seama de mai mulți factori, printre care: specificul formării declarațiilor, natura cauzei, personalitatea celui audiat, poziția sa în proces De asemenea, pot fi pregătite înscrisuri, fotografii, mijloace materiale de probă care se consideră necesare a fi prezentate martorului, pentru lămurirea unei împrejurări, verificarea de date sau, în scop tactic, pentru a-l ajuta pe martor să-și reamintească cele petrecute.
Formularea întrebărilor poate fi schimbată în cursul audierii. Se poate întâmpla ca unele întrebări să nu mai fie necesare, întrucât martorul le-a lămurit amănunțit prin însăși declarația sa; alte întrebări pot apărea ca necesare în urma răspunsurilor date de martor la întrebările anterioare. Rațiunea pregătirii întrebărilor formulate constă în faptul că ele dau posibilitatea să se controleze dacă în timpul audierii nu s-a omis ceva esențial pentru cauză. Întrebările pot fi trecute pe planul de audiere al martorului, iar în cazul în care acestea sunt numeroase, pe o foaie separată.
Reguli, procedee tactice criminalistice aplicate în audierea martorilor
În situația când martorul este la prima audiere, după ce i se iau datele personale, se recomandă ca organul judiciar să discute cu el probleme referitoare la locul său de muncă, situația familială, preocupările sale din timpul liber, pasiunile pentru anumite domenii tehnice sau artistice, sporturile preferate, relațiile în care se află cu făptuitorul și cu rudele ori prietenii acestuia, de când îl cunoaște Aceste discuții prealabile, purtate cu martorul în afara obiectului audierii, contribuie la atenuarea emoțiilor acestuia și la câștigarea încrederii în organul judiciar. Totodată, și organul judiciar, prin intermediul acestor discuții libere, își poate forma o părere asupra preocupărilor martorului, a gradului său de cultură și a capacității de povestire, precum și despre temperamentul și caracterul lui, atitudinea față de faptă și autorul ei. Discuțiile cu martorul vor decurge calm, civilizat, într-o notă de totală încredere și seriozitate.
Audierea unui martor parcurge trei etape principale, guvernate, pe lângă regulile procesuale penale și de reguli tactice criminalistice în etape distincte: etapa identificării martorilor, etapa relatării libere și etapa formulării de întrebări.
Conduita tactică în etapa identificării martorului
Etapa identificării martorului, care include comunicarea drepturilor și a obligațiilor martorului, precum și pe aceea a depunerii jurământului, este reglementată foarte amplu de normele procedural penale. Astfel, conform art. 119 alin. (1) raportat la art. 107 C. proc. pen., cu ocazia primei audieri, organul judiciar adresează întrebări martorului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un proces penal, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.
Martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Precizăm că trebuie lămurite obligatoriu legăturile martorului cu părțile sau subiecții procesuali din procesul penal, iar acest lucru nu trebuie făcut formal.
Conform art. 120 alin. (1) C. proc. pen., organul judiciar comunică martorului calitatea în care este audiat și faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor. Apoi, martorului i se aduc la cunoștință următoarele drepturi și obligații:
- dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege;
- obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
- obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa sancțiunea unei amenzi judiciare de la 100 la 1.000 lei;
- obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
În final, după îndeplinirea dispozițiilor art. 119 și art. 120 C. proc. pen., organul de urmărire penală și președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne.
Încă din această primă etapă, aparent guvernată numai de norme procedurale, organul judiciar este obligat să se conducă după câteva reguli tactice, proprii debutului audierii, absolut necesare creării unui climat psihologic adecvat obținerii de declarații complete și sincere:
- primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată, care trebuie să fie prezentă încă din momentul așteptării până în momentul audierii propriu-zise;
- crearea unui cadru de ascultare sobru, caracterizat de seriozitate, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția martorului;
- comportarea organului judiciar într-un mod calm, încurajator, astfel încât să fie redusă încordarea, neliniștea firească a martorului.
Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului
În a doua etapă a audierii, denumită relatare liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere, martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătura cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus [art. 122 alin. (2) C. proc. pen.]. Fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori. Martorului i se va cere să nu se grăbească și să prezinte așa cum își amintește orice detaliu sau moment din procesul comiterii infracțiunii, în ordinea producerii fiecăruia, cu indicarea precisă a persoanelor care au intervenit pe parcurs, ce anume au făcut și vorbit Se creează, astfel, și posibilitatea studierii și cunoașterii mai bune a martorului.
În consecință, conduita organelor judiciare din cadrul acestei etape se va ghida după următoarele reguli:
- martorul trebuie audiat cu răbdare și calm, fără a-l grăbi sau a-i cere să-și scurteze relatarea, deoarece acest lucru împiedică reproducerea evenimentului. Adeseori martorul, contrar așteptărilor organelor judiciare, cunoaște și alte fapte importante pentru cauză. Dacă martorului i se va cere să-și scurteze depoziția, s-ar putea ca el să nu comunice aceste fapte;
- evitarea oricărui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau resping afirmațiile martorului;
- ajutarea cu tact a martorului, mai ales dacă nivelul intelectual îl împiedică să facă o relatare liberă coerentă, fără însă a-l sugestiona;
- dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod vădit de la subiect, organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă fermitate, dar civilizat, în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei;
- organul judiciar își va nota aspectele mai semnificative, ca și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere, dar fără să se procedeze cu ostentație sau să se întrerupă martorul;
- neîntreruperea martorului în această etapă, chiar dacă relatează amănunte mai puțin importante. Această tactică prezintă avantajul cunoașterii personalității martorului, a poziției de pe care judecă faptele pe care le relatează, îi mărește încrederea în el însuși, văzându-se util pentru lămurirea cauzei.
Reguli tactice aplicate în etapa formulării de întrebări
După relatarea liberă a martorului, declarațiile sale pot lăsa nelămurite anumite lucruri sau pot reflecta anumite omisiuni cu privire la fapte importante, despre care, după logica lucrurilor și după modul de desfășurare a faptelor cercetate, martorul trebuie să aibă cunoștință. Cu privire la asemenea fapte trebuie puse întrebări. Cu titlu de excepție, legiuitorul precizează că martorului nu i se pot adresa întrebări privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului art. [122 alin. (3) C. proc. pen.]. Această ultimă etapă a audierii martorului mai este denumită „interogarea martorului”, „relatarea ghidată”, „depoziție-interogatoriu”.
Denaturările din relatarea martorului
Întrebările sunt necesare întrucât depoziția martorului poate conține denaturări obiective sau subiective, frecvente fiind:
- denaturarea prin adăugare (adiție), în care martorul relatează mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând sau născocind fapte imaginare;
- denaturarea prin omisiune, relatarea având caracter incomplet, ca urmare a uitării, a subestimării importanței unui anumit aspect, ca urmare a unei eventuale rele-credințe;
- denaturarea prin substituire, în care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt înlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare a asemănărilor existente între ele;
- denaturarea prin transformare, de genul modificării succesiunii reale a faptelor, a modificării locului unor detalii în timp și în spațiu.
Întrebările adresate martorului din perspectiva tacticii criminalistice
Pentru înlăturarea acestor denaturări, dar și pentru stabilirea corectitudinii sau a exactității depoziției, organul judiciar va trebui să intervină cu întrebări, care se împart în mai multe categorii, din perspectiva tacticii criminalistice:
- întrebări de completare a aspectelor omise din declarație sau care conțin detalii suficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;
- întrebări de precizare, necesare pentru determinarea cu claritate a circumstanțelor de loc, timp și mod de desfășurare a unui eveniment, precum și pentru stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre faptă. În această privință, i se cere să indice cu precizie sursa și persoanele care mai dețin asemenea informație;
- întrebări ajutătoare, destinate reactivării memoriei, ca și înlăturării denaturărilor, de genul substituirilor sau al transformărilor;
- întrebări de control, destinate verificării afirmațiilor din faza relatării în mod liber. Asemenea întrebări se pun fie când martorul a scăpat din memorie unele detalii însemnate și despre care organul judiciar are bănuiala că le cunoaște, fie când dorește să-i evidențieze nesinceritatea.
Pe lângă întrebările formulate în chestionarul inițial se vor mai pune martorului o serie de întrebări care, rezultând din relatarea liberă a martorului, fie vor oglindi probleme necunoscute până atunci organului de urmărire penală, fie vor servi numai la precizarea celor relatate de martor.
Regulile tactice aplicate întrebărilor formulate
Din punct de vedere tactic criminalistic, conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate, fundamentate pe o îndelungată practică a organelor judiciare, în formularea și adresarea întrebărilor este absolut necesar să se respecte următoarele reguli:
- întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale;
- este necesar să nu se pună întrebări complexe, care să reclame mai multe răspunsuri independente;
- întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor, iar nu punctul său de vedere (interpretare personală) referitor la natura acestora sau la probleme de drept;
- întrebările nu pot fi puse cu intenția de a intimida sau de a încurca martorului;
- fiecare întrebare pusă martorului trebuie să o pregătească pe cea următoare, iar fiecare întrebare care urmează să decurgă din răspunsul anterior ce se presupune că va fi dat. Dacă martorul este audiat cu privire la mai multe fapte, este necesar să se elucideze mai întâi primul fapt și numai după aceasta să se treacă la al doilea, apoi la al treilea;
- în anumite cazuri, este indicat să i se prezinte martorului probe materiale, acte, planuri, scheme, fotografii și alte materiale din dosar. Prezentarea acestora poate ajuta martorul să-și amintească faptele pe care le-a uitat sau amănuntele evenimentelor. De asemenea, poate să demaște ori să prevină mărturia mincinoasă;
- audierea trebuie efectuată cu perseverență. Nu este recomandat ca organele judiciare să se mărginească la înregistrarea pasivă a celor declarate de martor. Acestea trebuie să se străduiască activ să lămurească adevărul obiectiv despre faptele care au importanță esențială pentru cauză. În același timp, lucru care, de altfel, este de la sine înțeles, nu este permis să se exercite asupra martorului presiuni care să fie în contradicție cu legea și care să-l determine să facă declarații convenabile celui care conduce audierea;
- sunt inadmisibile întrebările sugestive, adică cele care pot sugera răspunsul. Însă trebuie să fie făcută deosebirea de întrebările ajutătoare, acestea având ca scop să restabilească în memorie, prin asociație, faptele uitate.
Este necesar ca martorul să fie ajutat să-și aducă aminte despre obiectele și activitățile uitate. Aceasta se obține prin întrebări ajutătoare, care nu trebuie puse într-o formă ce ar putea sugera răspunsul. Întrebările ajutătoare trebuie să se refere la fapte și împrejurări înrudite cu cele despre care martorul își amintește. Prin aceasta se poate obține o reamintire, prin asociație, a faptelor care prezintă însemnătate pentru activitatea de cercetare. Întrebările sugestive conduc, prin natura lor, la denaturarea adevărului, reprezentând, mai degrabă, voința anchetatorului, care nu corespunde în toate cazurile realității. Sugestia „indirectă” (practicată de către anumite organe de urmărire penală) devine cu atât mai periculoasă, cu cât i se pot alătura factori de „sugestie directă", prin intervenția rudelor, a prietenilor, a colegilor de serviciu.
Întrebările adresate martorului după gradul lor de sugestibilitate
Raportat la gradul lor de sugestibilitate, întrebările ar putea fi:
- întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate („Ce culoare avea mașina pe care ați văzut-o părăsind locul accidentului?”, „La ce oră s-a petrecut evenimentul?”), ca întrebări la care se răspunde prin „da” și „nu”;
- întrebările alternative, care propun martorului să aleagă între două variante ale răspunsului („Mașina care a lovit persoana vătămată era de culoare albă sau verde?”). Astfel, martorul este pus în situația de a opta între cele două variante de răspuns. Asemenea întrebări trebuie evitate în cazul în care martorul este pentru prima dată întrebat cu privire la un anumit fapt; ele pot fi puse când se verifică în ce măsură martorul este sigur pe răspunsurile pe care le-a dat la întrebarea pusă anterior. Întrebările alternative sunt admisibile ori de câte ori ele sunt puse pentru ca martorul să precizeze pe care dintre răspunsurile contradictorii anterioare îl consideră just;
-întrebări implicative (ipotetice), cu mare grad de sugestibilitate, întrucât pornesc de la presupunerea că martorul a perceput o anumită împrejurare, deși este posibil să nu fi realizat acest lucru („Când ați observat că automobilul a lovit cel de-al doilea pieton?”). În acest exemplu, martorului i se spune că automobilul condus de suspect a lovit doi pietoni, chiar dacă martorul respectiv nu observase cel de-al doilea incident. Sugestia devine și mai categorică, atunci când întrebarea începe cu cuvintele: „Nu este așa că...?”.
De asemenea, există și anumite întrebări cu un grad foarte scăzut de sugestibilitate, aproape imperceptibil: „Ați văzut o mașină părăsind locul accidentului?” și „Ați văzut mașina părăsind locul accidentului?”. E posibil ca martorul să nu fi observat momentul incidentului sau e posibil ca accidentul să fi fost produs de o motocicletă. Atragem atenția și asupra modului în care sunt adresate întrebările, întrucât însăși modularea sau tonul vocii, pe lângă faptul că dezvăluie starea de nemulțumire a anchetatorului, poate constitui un serios factor de sugestie.
Regulile tactice din timpul ascultării răspunsurilor
Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune, obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice, importanța ei fiind confirmată de practică. În timpul audierii este necesar să se observe comportarea celui audiat. Se înțelege, felul cum reacționează martorul la întrebările ce i se pun nu are nicio importanță probatorie, dar el poate să orienteze pe anchetator în alegerea procedeelor tactice de efectuare a audierii.
Regulile tactice specifice ascultării răspunsurilor sunt, în esență, următoarele:
- ascultarea martorului cu toată atenția și seriozitatea, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor;
- organul judiciar nu trebuie să reacționeze imediat ori să-și exteriorizeze atitudinea sa față de declarațiile martorului. Anchetatorul trebuie să știe nu numai să întrebe, ci și să asculte; un răspuns vădit nejust al martorului nu trebuie să provoace replici ironice, iar când se dă răspunsul așteptat, acesta nu trebuie să fie însoțit de afirmații sau expresii aprobative. Reacțiile organelor judiciare pot fi socotite ca forme de sugestionare sau de presiune asupra martorului;
- urmărirea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează martorul la întrebări sau dacă și-au făcut apariția indicii de posibilă nesinceritate. Dacă se constată că martorul încearcă să mintă, raportat la particularitățile fiecărei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării suspectului, firește, fără depășirea cadrului legal. În aceste împrejurări, se va proceda la repetarea audierii, la reformularea și diversificarea întrebărilor, inclusiv la confruntare cu alți martori sau făptuitori. Un martor poate fi determinat, în ultima analiză, să facă o declarație sinceră și prin prezentarea altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare (declarații, înscrisuri, înregistrări diverse etc.).
Audierea martorului în timpul judecății
Facem precizarea că, și în faza de judecată, cu ocazia cercetării judecătorești, se vor aplica aceleași reguli de tehnică și tactică Criminalistică, precum cele menționate anterior. De asemenea, conform art. 381 C. proc. pen., audierea martorului se face potrivit dispozițiilor art. 119-124 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător. Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămata, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămata și de către celelalte părți. Președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului sau expertului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluționare a cauzei.
Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Cu toate acestea, întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință. Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziția făcută poate să îl citească în instanță. Procurorul și părțile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanța poate dispune reținerea înscrisului la dosar, în original sau în copie. Când martorul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări sau când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele date anterior, la cerere, președintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare, după ce a fost lăsat să declare tot ceea ce știe.
Verificarea și aprecierea declarațiilor martorilor
Verificarea va fi efectuată pe baza altor probe sau date existente la dosar, prin întrebări referitoare la modul în care martorul
a perceput faptele ori a aflat despre acestea. În același scop se pot organiza reconstituiri sau deplasări împreună cu martorul la locul faptei, audierea efectuându-se aici. Aprecierea declarațiilor reprezintă un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și de stabilire a adevărului. Operația de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și aprecierii întregului probatoriu, ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite, inclusiv prin intermediul martorilor, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.
Când există bănuiala că martorul face intenționat declaratii mincinoase, este necesar ca în timpul audierii și pe calea administrării altor probe să se stabilească cu minuțiozitate ce-i determină să facă mărturii mincinoase. Aceasta se realizează prin studierea atentă a legăturilor martorului cu suspectul, inculpatul sau cu partea vătămată, cu rudele acestuia sau cu prietenii săi, precum și a atitudinii sale față de fapta cercetată. Uneori, pentru lămurirea motivelor mărturiei mincinoase, se impune să se verifice dacă martorul nu este implicat în infracțiune. Cu prilejul audierii martorului care face declarații mincinoase se pot folosi, în scopul demascării lui, procedeele tactice de audiere a sus-pecților/inculpaților. De asemenea, o atenție deosebită trebuie acordată audierii martorilor propuși de inculpat, deoarece printre aceștia pot exista persoane care prezintă faptele unilateral.
La audierea persoanelor bănuite că fac declarații mincinoase, trebuie să se dea o atenție deosebită obținerii cât mai multor amănunte cu privire la împrejurările secundare, deoarece este posibil ca inculpatul și martorul să nu se fi pus de acord asupra acestora. Cu privire la aceleași amănunte urmează să fie interogat și cel la cererea căruia martorul a fost chemat. Dacă martorul își schimbă declarațiile, atunci este clar că una dintre ele este neadevărată. În mod obișnuit, martorul afirmă că ultima sa declarație este cea adevărată, dar această afirmație nu trebuie crezută. Ambele declarații trebuie verificate cu atenție. Acestea trebuie comparate cu alte probe adunate în cauză. Martorul care își schimbă declarațiile trebuie să fie audiat amănunțit asupra motivelor care I-au determinat să facă prima declarație și a cauzelor care-l determină să o schimbe.
