Capacitate procesuală de exerciţiu
| Comentarii |
|
capacitate procesuală de exerciţiu, aptitudine a persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l putea apăra în proces, personal sau printr-un mandatar ales. C.p.e. reprezintă o cerinţă esenţială pentru exercitarea acţiunii civile; ea se determină în funcţie de întinderea capacităţii civile. Aşa fiind: I) persoana fizică dobândeşte c.p.e. deplină la împlinirea vârstei de 18 ani; se consideră de legiuitor că din acest moment orice persoană are maturitatea necesară spre a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe care le încheie; prin excepţie de la această regulă, femeia care se căsătoreşte înainte de vârsta majoratului dobândeşte c.p.e. de la data căsătoriei; persoanele care se bucură de c.p.e. deplină pot participa la activitatea judiciară, fără să fie necesară reprezentarea sau asistarea lor; 2) persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani posedă o c.p.e. restrânsă, având posibilitatea de a participa personal la activitatea judiciară, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor săi legali; aceştia îl vor asista pe minor în tot cursul procesului civil, spre a suplini lipsa lui de experienţă şi a-i asigura astfel o protecţie eficientă a drepturilor şi intereselor sale legitime; legiuitorul recunoaşte însă o c.p.e. deplină minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, dacă acesta este parte într-un raport juridic de muncă; 3) până la împlinirea vârstei de 14 ani persoanele fizice sunt lipsite de cp.e.; de asemenea, sunt complet lipsite de c.p.e. persoanele fizice care au fost puse sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească definitivă; persoanele lipsite de c.p.e. pot sta în judecată numai prin reprezentanţii lor legali; minorul complet lipsit de c.p.e. va fi reprezentat în procesul civil de către părinţi, iar în lipsa acestora, de tutorele desemnat de autoritatea competentă (autoritatea tutelară); interzisul judecătoresc urmează să fie reprezentat de tutorele numit de organele de stat competente; 4) persoanele juridice dobândesc c.p.e. din momentul desemnării organelor lor de conducere; acest moment coincide cel mai adesea cu data constituirii persoanei juridice respective. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale; în practică însă reprezentarea persoanelor juridice se realizează prin consilierii juridici.
capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor fizice şi juridice, potrivit art. 29 NCC, nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege şi nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de exerciţiu.
În cazul persoanelor fizice, capacitate de exerciţiu deplină au numai persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, dată la care persoana devine majoră (art. 8 din Decretul nr. 31/1954, respectiv art. 38 NCC). De la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana se bucură de o prezumţie de capacitate, care poate fi combătută numai dacă se face dovada punerii sub interdicţie a acelei persoane, cât şi de o prezumţie de discernământ, care se poate combate atunci când, prin orice mijloc de probă, se face dovada lipsei discernământului.
în mod excepţional, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea de exerciţiu deplină (art. 39 şi art. 272 NCC). în cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bu-nă-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) NCC, text legal aplicabil şi în plan procesual.
De asemenea, noul cod civil reglementează, în art. 40, recunoaşterea judiciară a capacităţii de exerciţiu anticipate (emanciparea minorului): pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu; în acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie; temeinicia motivelor invocate de minor este lăsată la aprecierea instanţei.
Capacitatea deplină de exerciţiu încetează, definitiv sau temporar, în următoarele situații:
- odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, deci prin moarte;
- prin punerea sub interdicţie judecătorească; capacitatea de exerciţiu încetează prin punerea sub interdicţie judecătorească, iar nu prin simpla emitere a unei decizii de încadrare a unei persoane în categoria persoanelor cu handicap, aşa cum în mod corect s-a stabilit în practica judiciară;
- prin anularea căsătoriei înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani, dacă minorul a fost de rea-credintă la încheierea căsătoriei; acesta va trece în situaţia de persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă; aşa cum am arătat mai sus, minorul care a fost de bună-credintă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu; de reţinut şi dispoziţiile art. 294 NCC, potrivit cărora nulitatea absolută a căsătoriei încheiate de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, nu toate persoanele care au capacitate de folosinţă au şi capacitate de exerciţiu, dar cine nu are capacitate de folosinţă nu poate avea capacitate de exerciţiu.
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită total de capacitate de exerciţiu ori să aibă numai o capacitate de exerciţiu restrânsă.
Potrivit art. 43 alin. (1) NCC, în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
Pentru aceste persoane, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali (adică, după caz, de părinţi ori părinte, tutore sau curator), în condiţiile prevăzute de lege; în cazul în care reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu, un act juridic de dispoziţie, este necesară autorizarea instanţei de tutelă; actele juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu se încheie de către reprezentantul legal, cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare (de exemplu, somaţia, punerea de peceţi, actele de întrerupere a unei prescripţii etc.), precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor (actele mărunte ale vieţii cotidiene; prin încheierea lor se urmăreşte satisfacerea unor necesităţi elementare care intervin zilnic, cum ar fi cumpărăturile obişnuite din
magazinele alimentare, cumpărarea biletelor la spectacole, cumpărarea de rechizite şcolare etc.). Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (2) NCPC, partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea sau modul de organizare.
Astfel, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu nu pot sta în judecată personal, decât prin reprezentantul legal. Reprezentarea legală intervine:
-în cazul minorilor sub 14 ani, prin părinţi sau tutore desemnat prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, sau numit de instanţa de tutelă, şi
- în cazul persoanelor puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, prin tutorele desemnat prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, sau numit de instanţa de tutelă.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu vor fi citate cu numele lor, dar prin reprezentant legal, la domiciliul acestuia din urmă. Toate actele procedurale efectuate în numele acestor persoane sau de către acestea trebuie semnate de reprezentant, nefiind cerută semnătura celui reprezentat.
Persoanele capabile, dar care, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege, nu pot, personal, să-şi administreze bunurile şi nici să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare, care au desemnat un curator pentru ocrotirea lor, vor sta în judecată în nume personal, întrucât instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă, acesta nefiind un caz de reprezentare legală, curatorul fiind mandatarul părţii. în legătură cu acest caz, s-a apreciat că, deşi nu există un text de lege care să prevadă obligativitatea citării curatorului, pentru a da eficienţă reprezentării efectuate de către acesta pentru partea respectivă, se impune citarea acestuia prin citaţie separată, partea urmând, de asemenea, a fi citată printr-o altă citaţie.
Noul Cod civil reglementează şi posibilitatea reprezentării legale temporare prin numirea unui curator special de către instanţa de tutelă în cazurile prevăzute expres.
Astfel, art. 167 NCC consacră posibilitatea numirii unui curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută,
precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia, în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească.
în cazul exercitării tutelei cu privire la bunurile minorului, art. 150 NCC prevede cazurile de numire a curatorului special:
- ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui;
- dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează;
- pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanta de tutelă.
Administrarea provizorie a bunurilor moştenirii este reglementată de dispoziţiile art. 1136 NCC, potrivit cărora notarul public competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual, cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut; în acest caz acţiunile împotriva moştenirii se vor îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul public competent, la cererea reclamantului.
Noul Cod civil mai prevede cazuri de numire a curatorului special în art. 119, art. 157, art. 159, art. 160.
Potrivit art. 186 NCC, dispoziţiile capitolului referitor la curatelă nu se aplică şi curatorului special prevăzut la art. 150, 159 şi 167. în aceste din urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului special.
Art. 229 alin. (3), (3) din Legea nr. 71/2011 prevede că, până la data intrării în vigoare a reglementării privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie, atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autoritătii tutelare; de asemenea, numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă; aceleaşi dispoziţii se aplică în mod corespunzător în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 NCC.
Codul de procedură civilă consacră posibilitatea reprezentării legale temporare în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant, respectiv ocrotitor legal sau în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat. Astfel, potrivit art. 58 alin. (1)-(3) NCPC (corespondent art. 44 CPC): „(1) în caz de urgenţă, dacă persoana
fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. (3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal”.
Rezultă că instanţa competentă să hotărască asupra cererii principale are dreptul să numească ea însăşi un curator special, la cererea părţii interesate, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal. Curatorul provizoriu este numit prin încheiere, în condiţiile art. 424 alin. (5) NCPC [corespondent art. 255 alin. (2) CPC].
Astfel, curatorii speciali prevăzuţi de art. 58 NCPC sunt numiţi de instanţa care judecă procesul, iar nu de instanţa de tutelă, care numeşte curatorii speciali din materia dreptului civil; pot avea această calitate avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. în vederea numirii curatorului special, instanţa va emite o adresă către baroul corespunzător, acesta urmând a desemna până la următorul termen de judecată un avocat în sensul indicat, sau baroul va întocmi o listă ce va fi comunicată fiecărei instanţe judecătoreşti, în care va desemna avocaţi pentru exercitarea funcţiei de curator special, iar instanţa va numi curatorul direct de pe lista respectivă. Similar situaţiei experţilor judiciari, instanţa va fixa prin încheierea prin care s-a dispus numirea unui curator special şi remuneraţia provizorie a acestuia, precum şi modalitatea de plată, aceasta putând fi ulterior majorată, la cererea curatorului, după încetarea calităţii sale, în funcţie de activitatea desfăşurată în concret [art. 58 alin. (3) şi (4) NCPCp.
În reglementarea anterioară, în ceea ce priveşte numirea curatorului, au fost autori care au considerat că numirea curatorului este atributia autorităţii tutelare, deoarece prevederile art. 44 CPC apar ca un caz de aplicare a dispoziţiilor art. 152 şi urm. C. fam., ce prevăd posibilitatea numirii unui curator şi în alte situaţii. într-o altă opinie, s-a susţinut că art. 44
CPC se aplică în continuare, deoarece o lege generală ulterioară, cum a fost Codul familiei, nu putea abroga dispoziţii speciale anterioare fără o prevedere expresă. Această a doua opinie a fost îmbrăţişată şi de practica judiciară, precum şi de majoritatea doctrinei, iar prin Decizia nr. XXXVII din 7 mai 2007, s-a stabilit cu forţă obligatorie de interpretare a legii că dispoziţiile art. 44 CPC se interpretează în sensul că revine instanţei pe rolul căreia se află cauza competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special, soluţia fiind consacrată legislativ, în prezent, prin art. 58 alin. (3) NCPC.
Atunci când există contrarietate de interese între reprezentant şi reprezentat, instanţa noastră supremă a considerat că numirea curatorului este obligatorie (şi nu facultativă, cum ar rezulta din textul art. 44 CPC).
în acelaşi sens a reţinut şi doctrina actuală: în ceea ce priveşte următoarele două cazuri menţionate de noua reglementare - conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau persoana juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2) NCPC, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant - instanţa este obligată, inclusiv din oficiu, să desemneze un curator special.
Există contrarietate de interese atunci când sunt mai mulţi copii minori care au între ei interese contrare, chiar dacă sunt în proces în aceeaşi poziţie procesuală; de asemenea, atunci când la moştenirea părintelui vine copilul minor în concurs cu celălalt părinte, precum şi în orice litigiu de ieşire din indiviziune, chiar dacă indiviziunea nu provine din succesiune, dacă printre coindivizari, alături de copilul minor, figurează unul sau ambii părinţi ai acestuia. Soluţia este aceeaşi dacă printre coindivizari se află cel pus sub interdicţie sau minorul şi tutorele acestuia.
De reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 412 alin. (1) pct. 4 şi 2 NCPC, judecarea cauzei se suspendă de drept:
- prin încetarea funcţiei tutorelui, până la numirea unui nou tutore;
- dacă una dintre părţi a fost pusă sub interdicţie judecătorească, iar instanţa de tutelă nu a procedat la numirea de îndată a unui tutore în condiţiile art. 941 NCPC; suspendarea durează până la numirea tutorelui.
- dacă persoana a fost pusă sub curatelă, iar funcţia curatorului a încetat; suspendarea durează până la numirea unui nou curator.
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, adică minori între 14 şi 18 ani, care îşi exercită singuri drepturile şi îşi execută singuri obligaţiile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor.
Potrivit art. 41 alin. (2) şi (3) NCC: „(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. (3) Cu
toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor”.
Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate valabil de către minorul între 14-18 ani numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii ori părintele, tutorele sau curatorul) sunt: actele de administrare, atât cele privitoare la un bun utsinguli, cât şi cele privitoare la un patrimoniu; actele juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa. Astfel, potrivit art. 42 NCC, minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul; în această situaţie, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite, în acelaşi sens stabilesc dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (2) C. muncii, republicat: persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani; aceasta poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Prin urmare, în litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă, se va dispune numai citarea minorului, titular al unui contract de muncă, care efectuează toate actele de procedură.
Actele de dispoziţie cu privire la bunuri nu pot fi încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă decât cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Intră în această categorie: actele de înstrăinare a unor bunuri (cu excepţia celor de valoare mică, cu caracter curent); actele de grevare cu sarcini reale a bunurilor; actele de renunţare la un drept; tranzacţia; orice acte care depăşesc dreptul de a administra. Minorul nu poate să garanteze obligaţia altuia şi nici să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării materiale. De asemenea, este interzisă încheierea oricăror acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte. Aceştia pot cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă au o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţin în copro-prietate cu minorul, după caz. Instanţa de tutelă acordă autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului. în caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod. în toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica modul în care se întrebuinţează sumele de bani obtinute.
Anumite acte juridice civile pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi nevoie de vreo încuviinţare prealabilă: a) acte juridice patrimoniale: actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani şi actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu îl prejudiciază pe cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă; b) acte juridice nepatrimoniale, precum: încheierea căsătoriei (minorul care a împlinit vârsta de 16 ani); sesizarea instanţei de tutelă în vederea schimbării felului învăţăturii ori pregătirii profesionale sau în vederea constituirii consiliului de familie; recunoaşterea filiaţiei; introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii de
către mama minoră; exercitarea acţiunii în anularea actului.
Capacitatea restrânsă de exerciţiu le permite minorilor să stea în proces personal, dar asistaţi de reprezentantul lor legal (părinţi, tutore, curator). Deci, în faţa instanţei minorii figurează personal, fiind citaţi, dar trebuie să fie asistaţi de părinţi sau de tutore. Printr-o decizie de îndrumare a instanţei noastre supreme, s-a arătat că minorul va trebui să fie asistat în tot timpul procesului de părinţii sau tutorele său, care vor fi citaţi în proces alături de minor, fiind obligatoriu să semneze şi ei împreună cu minorul cererile adresate instanţei, sub sancţiunea aplicării art. 161 CPC (corespondent art. 57 NCPC), adică a anulării acestor acte.
împlinirea vârstei de 14 ani pe parcursul soluţionării unui litigiu determină transformarea reprezentării în asistare, astfel că se impune citarea minorului în cauză, alături de reprezentantul său legal.
în literatura de specialitate s-a arătat că nu se confundă încuviinţarea prealabilă, care este necesară în cazul încheierii de către minor a unor acte juridice de drept material singulare, cu autorizarea, care are în vedere încuviinţarea pe care trebuie să o dea organul competent reprezentanţilor sau celor care îl asistă pe minor în cazul actelor procesuale de dispoziţie. Se arată că încuviinţarea prealabilă se referă numai la actele juridice singulare, în privinţa cărora părinţii sau tutorele pot determina cu anticipaţie natura şi întinderea obligaţiilor pe care şi le va asuma minorul. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. fam. (corespondent art. 501 NCC) şi art. 9 din Decretul nr. 31/1954 (corespondent art. 41 NCC) nu pot fi extinse şi la actele procesuale pe care le face o parte în cursul unui proces civil, care implică o succesiune de acte, unele previzibile, altele imprevizibile. Doar o încuviinţare generică, dată la începutul procesului, nu este de natură să îl ocrotească pe minor, iar refuzul părinţilor sau al tutorelui de a da încuviinţare în cazul în care minorul este pârât ar fi ineficient, deoarece nu se poate împiedica judecata cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 353 NCPC, reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cel care asistă persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriupentru actele încheiate şi faptele săvârşite de el în această calitate, iar nu pentru actele şi faptele săvârşite de minor, consecinţă a aspectului că mărturisirea este un act personal. Minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot fi chemaţi la interogatoriu, legea prezumând absolut că aceştia nu pot exprima un consimţământ valabil, în timp ce minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani poate răspunde singur la interogatoriu, fiind asistat de către părinţi sau tutore.
Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal care îl asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte procesuale de dispoziţie,cum ar fi: renunţarea la judecată sau la dreptul pretins, renunţarea la o cale de atac, achiesarea, tranzacţia, pentru asemenea acte fiind nevoie de autorizarea specială a organului competent, care, în reglementarea anterioară, era, de regulă, autoritatea tutelară.
în prezent, pentru aceste acte este necesară autorizarea instanţei de tutelă şi avizul consiliului de familie, prin raportare la dispoziţiile art. 41 alin. (2) şi art. 144 alin. (2) NCC. în cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege, nu se va institui consiliul de familie, potrivit art. 124 alin. (2) NCC.
Potrivit art. 81 NCPC: „(1) Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente. (2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane”.
în literatura de specialitate s-a apreciat că, în cazurile în care dreptul subiectiv dedus judecăţii aparţine celui reprezentat (dreptul la pensie de întreţinere, dreptul la stabilirea statutului civil), renunţarea reprezentantului legal la judecarea acţiunii, autorizată chiar, nu va produce efectele juridice scontate. Odată introdusă o astfel de acţiune, ea nu mai poate fi retrasă, pentru că este împotriva intereselor celui reprezentat. Exemplul tipic este acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, la judecata căreia nu se poate renunţa, chiar dacă există o autorizare în acest sens. în acelaşi sens, art. 437 NCC prevede că în acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept. De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.
S-a considerat că autorizarea trebuie să existe la momentul îndeplinirii actului procesual de dispoziţie, reprezentând o condiţie de validitate a actului, în absenţa acesteia operând sancţiunea nulităţii absolute.
în acelaşi sens, într-o altă opinie, s-a reţinut că autorizarea trebuie să fie anterioară săvârşirii actului, aspect ce rezultă din art. 81 alin. (1) NCPC, care se referă la „încuviinţarea prealabilă”. Dacă instanţa ia în considerare, în mod eronat, un act de dispoziţie efectuat fără autorizarea prealabilă, actul este lovit de nulitate absolută pentru că este săvârşit în lipsa unui element de natură să întregească capacitatea procesuală. Totuşi, sancţiunea poate să fie înlăturată prin obţinerea autorizării pe parcursul procesului, faţă de dispoziţiile art. 177 alin. (3) NCPC, care arată că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.
În legătură cu acţiunea de partaj, în literatura de specialitate' s-a apreciat că, în condiţiile în care partajul este translativ de drepturi, acţiunea de partaj are natura juridică a unui act de dispoziţie, motiv pentru care toţi coproprietarii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Astfel, coproprietarul lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie reprezentat, respectiv asistat în condiţiile art. 41 alin. (2) şi art. 43 alin. (2) NCC, care prevăd că actele întocmite de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, „în cazurile prevăzute de lege”. Or, potrivit art. 674 NCC, autorizarea instanţei de tutelă nu este necesară decât în cazul partajului realizat pe cale convenţională, nu şi în cazul partajului judiciar. Noul Cod civil păstrează soluţia valabilă sub imperiul Codului civil din 1864, când s-a arătat că, în cazul partajului judiciar, încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare „nu este necesară, interesele incapabilului fiind ocrotite de instanţă şi, oricum, refuzul autorităţii tutelare nu ar putea împiedica împărţeala, căci nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. în schimb, învoiala dintre părţi realizată în cursul judecăţii (tranzacţie judiciară) necesită autorizaţie, fiind împărţeală
prin bună învoială, căci instanţa nu mai judecă, verificând numai legalitatea înţelegerii, ea alcătuind dispozitivul hotărârii de expedient”.
În caz de contrarietate de interese între ocrotitor şi cel ocrotit (de exemplu, ambii sunt coindivizari), este necesară numirea unui curator special în condiţiile art. 105 şi art. 132 C. fam. [corespondent art. 150 alin. (1) NCC]. Dacă sunt mai mulţi incapabili cu interese contrarii, pentru fiecare se va numi un curator. Numirea unui curator de către autoritatea tutelară este necesară şi în cazul în care unul dintre coindivizari a dispărut.
În consecinţă, respectarea condiţiilor speciale privind capacitatea de exerciţiu a copartajanţilor este necesară în ambele forme ale partajului, iar în cazul partajului realizat pe cale convenţională, se cere şi condiţia suplimentară a autorizării actului de către instanţa de tutelă.
În cazul persoanelor juridice, acestea dobândesc capacitate de exerciţiu la data înfiinţării lor.
începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu începutul dobândirii capacităţii de folosinţă, fiind în legătură cu momentul înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii dobândite este condiţionată de desemnarea organelor de conducere (de administrare, potrivit NCC), atât timp cât persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin acestea.
în acest sens, art. 209-211 NCC prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau statut sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice, raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare fiind supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut. Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie. Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
Persoana juridică aflată în lichidare este reprezentată prin lichidatorul judiciar, desemnat prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii hotărârii conform art. 58 alin. (2) sau în condiţiile art. 237 alin. (7) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată. Potrivit art. 253 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi - persoane fizice ale societăţii lichidatoare - trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii. în afară de puterile conferite de asociaţi, cu aceeaşi majoritate cerută pentru numirea lor, lichidatorii vor putea, conform art. 255 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor, să stea în judecată în numele societătii.
Prin înregistrarea în registrul persoanelor juridice fără scop lucrativ şi prin înmatricularea persoanelor cu scop lucrativ în registrul comerţului, entităţile colective dobândesc personalitate juridică şi devin subiecte de drept dotate cu o capacitate de exerciţiu deplină, astfel că, de la data încheierii sau a efectuării lor, toate actele juridice şi operaţiunile efectuate în faza de constituire sunt considerate ca aparţinând respectivei persoane juridice.
Din perspectiva conţinutului, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă, fie ea anticipată sau deplină, şi vizează exclusiv încheierea de acte juridice de către organul de conducere competent, în limitele puterilor conferite acestuia.
Şi în această materie, potrivit reglementării anterioare, funcţiona principiul specializării, o persoană juridică neputând exercita drepturi care excedau scopului în vederea căruia a fost creată.
în prezent, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod civil, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice; fac excepţie persoanele juridice fără scop lucrativ (fără scop patrimonial), cărora li se aplică principiul specialităţii, potrivit căruia acestea pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice cu scop patrimonial, s-a apreciat în doctrină, este limitată la obiectul stabilit prin actul de constituire. Principiul specialităţii obiectului de activitate nu împiedică societatea să încheie acte, contracte şi operaţiuni de natură civilă care să aibă un caracter accesoriu sau conex şi să fie benefice activităţii principale (contract de sponsorizare, gratificaţii etc.). Desigur, aceste persoane juridice
au posibilitatea legală să modifice obiectul principal de activitate ori de câte ori strategia afacerilor reclamă accesul la activităţi din alte domenii sau la noi activităti accesorii.
Prin dispoziţiile alin. (2) al art. 917 NCC se consacră legislativ posibilitatea - recunoscută în doctrină şi în jurisprudenţă - de a se exercita posesia prin reprezentanţii legali, indicându-se (în mod limitativ, s-a arătat în literatura de specialitate.
În doctrină au fost făcute următoarele precizări:
a) dacă persoana juridică participă în proces prin organul său de conducere, acesta înfăţişează însăşi persoana juridică, putând face în proces orice fel de acte, inclusiv acte de dispoziţie;
b) buna sau reaua-credinţă a persoanei juridice se apreciază în persoana organului său;
c) în cazul săvârşirii unei fapte ilicite de către organele persoanei juridice, faptă care cauzează altcuiva un prejudiciu, răspunderea este directă, fapta organului fiind apreciată ca fiind fapta persoanei juridice înseşi.
Noul Cod civil prevede expres (art. 210-211, art. 219):
- actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri;
- cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie;
- actele încheiate de persoane incapabile sau incompatibile, ori de persoane care au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare sunt anulabile numai dacă s-a produs o vătămare;
- faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate;
- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Potrivit art. 58 alin. (1) teza a ll-a şi alin. (3) NCPC, instanţa care judecă procesul va numi un curator special când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant.
Aşa cum am arătat mai sus, se remarcă faptul că, în acest caz, instanţa este obligată, inclusiv din oficiu, să desemneze un curator special. Obligaţia numirii curatorului special există numai în ipoteza în care aceste entităţi figurează în proces în calitate de pârâte, chemate în garanţie sau arătate ca titulare ale dreptului, iar nu şi de reclamante. Dispoziţiile art. 58 alin. (1) teza I NCPC nu se pot aplica acestui caz, întrucât menţionează în mod expres faptul că privesc doar persoanele fizice.
în contextul în care textul de lege nu precizează, s-a apreciat că, pentru numirea curatorului special, este necesar ca partea să nu aibă reprezentant legal - organe de administrare care sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama entităţii respective, potrivit art. 209 alin. (2) NCC, iar nu reprezentant convenţional.
