caracterul arbitral al arbitrajului, nota de specificitate a arbitrajului care dă expresie ideii potrivit căreia arbitrii au abilitatea necesară sau mai exact puterea suficientă de a statua (adică de a judeca) cu privire la litigiul cu care au fost învestiţi să-l rezolve. Sursa puterii arbitrilor de a judeca o anumită pricină nu este legea, cum se întâmplă în cazul instanţelor de drept comun, ci voinţa părţilor liti-gante exprimată într-un atare sens în convenţia de arbitraj, sau, mai concret, în clauza compromisorie sau în actul de compromis convenit de ele cu referire la litigiul existent. Puterea arbitrilor de a statua se referă la pretenţiile formulate de părţi. Aceste pretenţii se pot concretiza, de exemplu, în revendicarea rezultatului economic al unei afaceri cu privire la care arbitrajul este chemat să stabilească, conform cu prevederile normelor de drept incidente, care sunt drepturile şi obligaţiile împricinaţilor, care sunt condiţiile de executare a respectivelor obligaţii şi de exercitare a respectivelor drepturi. în funcţie de probele administrate în proces şi de convingerea pe care arbitrii şi-o formează analizând acele probe, soluţia dată de ei va putea fi una de condamnare a ambelor părţi ori numai a uneia dintre ele sau de exonerare de plată a ambelor părţi. în cazul în care arbitrii constată că elementele de fapt ale pretenţiei corespund cu cele avute în vedere de norma de drept aplicabilă, vor decide că pretenţia formulată este întemeiată şi vor tranşa litigiul ca atare. Arbitrul şi atribuţiile sale se compară cu judecătorul şi atribuţiile acestuia. Deşi arbitrul este desemnat de părţi, el se comportă şi are îndatorirea să se comporte la fel ca un judecător obişnuit: el nu acţionează în numele părţilor sau a uneia dintre ele, ci trebuie să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de acestea, manifestând imparţialitate. Sentinţa pe care el o pronunţă trebuie să fie rezultatul verificărilor şi constatărilor ce le-a făcut în cadrul şi pe parcursul desfăşurării unei proceduri jurisdicţionale cu respectarea principiului contradictorialităţii. Faptul că puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul cu care au fost învestiţi îşi au sursa în acordul de voinţă al părţilor litigante este de natură să confere arbitrajului o indiscutabilă componentă contractuală. împrejurarea nu este însă susceptibilă să răpească arbitrajului natura de organ de jurisdicţie, iar sentinţei date de arbitri calitatea de act jurisdicţional. Orice comparaţie a sentinţei arbitrate cu alte acte juridice din materia contractelor, precum tranzacţia sau mandatul, va pune în evidenţă, înainte de toate, această calitate a ei şi va exclude posibilitatea asimilării sale cu celelalte elemente de comparaţie.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Caracterul arbitral al arbitrajului
