Capacitate procesuală de folosinţă
| Comentarii |
|
capacitate procesuală de folosinţă, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii de natură procesuală. C.p.f. reprezintă o condiţie esenţială pentru ca o persoană fizică sau juridică să devină parte în procesul civil; ea este determinată de însăşi capacitatea civilă de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, care se dobândeşte odată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Capacitatea de folosinţă este recunoscută persoanelor juridice doar în vederea realizării unui anumit scop social-economic, tehnico-ştiinţific sau de altă natură; raţiunea de a fi a unei persoane juridice este subordonată întru totul acestei finalităţi, actele juridice încheiate în alt scop fiind afectate de nulitate absolută. întinderea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este determinată de principiul specialităţii, potrivit căruia ele nu pot avea alte drepturi decât acelea ce corespund scopului lor, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Momentul iniţial al capacităţii de folosinţă este determinat, în cazul persoanelor juridice, de data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de data recunoaşterii ori a autorizării lor sau de data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Persoanele juridice supuse înregistrării, cum sunt societăţile comerciale, dobândesc capacitate de folosinţă de la data realizării acestei operaţii. Persoanele juridice încetează de-a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare. Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile se bucură şi de c.p.f., având astfel posibilitatea de a fi parte în procesul civil. C.p.f. este, în raport cu capacitatea civilă de folosinţă, mai restrânsă, întrucât conţinutul acesteia se determină doar în funcţie de drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane fizice sau juridice. C.p.f. nu se identifică cu capacitatea de a sta în judecată (capacitatea procesuală de exerciţiu), aceasta din urmă reprezentând doar o condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii civile; în timp ce c.p.f. este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără nicio deosebire, capacitatea de a sta în judecată aparţine numai persoanelor ce au exerciţiul drepturilor lor. Lipsa c.p.f. conduce la respingerea acţiunii, întrucât persoana în cauză nu are folosinţa unui anumit drept civil. Excepţia lipsei c.p.f. poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului civil
[sinonim: capacitate de a fi parte].
capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor fizice şi juridice, persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosinţă de la naştere şi o pierd odată cu moartea, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, în reglementarea anterioară, respectiv ale art. 35 NCC.
Durata capacităţii procesuale de folosinţă coincide cu durata capacităţii civile de folosinţă, astfel cum este aceasta mentionată la art. 35 NCC.
De la această regulă există excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă încă de la data concepţiei, însă numai în cazul în care copilul se naşte viu [art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, respectiv art. 36 NCC]. Această capacitate de folosinţă anticipată este recunoscută deoarece, dacă copilul se naşte viu, acesta poate dobândi o succesiune deschisă în răstimpul dintre concepţie şi naştere, succesiune acceptată de reprezentantul legal în condiţiile prevăzute de lege, iar dacă moare la câteva clipe după naştere, dreptul succesoral dobândit se transmite la moştenitorii săi, conform art. 654 C. civ. 1864, respectiv art. 957 alin. (1) NCC.
Doctrina reţine, într-o opinie, că, deşi, potrivit art. 36 NCC, în planul dreptului material copilului conceput i se recunosc drepturile din momentul concepţiunii numai dacă se naşte viu, acesta nu are capacitate procesuală de folosinţă în planul dreptului formal.
Art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevedea că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte la capacitatea de folosinţă. Aceste prevederi sunt reluate şi în reglementarea actuală, respectiv de dispoziţiile art. 29 NCC^.
Incapacităţile de folosinţă sunt excepţionale şi speciale, fiind prevăzute în mod expres de lege, fie cu titlu de sancţiune (decăderea din drepturile părinteşti - art. 508-512 NCC; nedemnitatea succesorală - art. 958-961 NCC; acceptarea forţată a moştenirii - art. 1119 NCC), fie de protecţie a părţilor, a terţilor sau a ordinii de drept, în general.
În legătură cu incapacităţile prevăzute anterior datei de 1 octombrie 2011 comparativ cu reglementarea actuală a noului Cod civil, se pot reţine următoarele aspecte:
a) interdicţia vânzării între soţi (art. 1307 C. civ. 1864): noul cod civil nu mai interzice vânzarea între soti, o astfel de vânzare fiind valabilă în prezent; noul Cod civil reglementează incapacităţile de a cumpăra şi incapacităţile de a vinde în art. 1653, art. 1654 şi art. 1655, ce privesc pe:
-judecători, procurori, grefieri, executori, avocaţi, notari publici, consilieri juridici şi practicieni în insolvenţă cu privire la cumpărarea de drepturi litigioase;
- mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează; toate aceste persoane nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz;
b) interdicţia partajului voluntar de bunuri comune în timpul căsătoriei (art. 36 C. fam.): în conformitate cu dispoziţiile art. 358 alin. (1) NCC, în timpul regimului comunităţii legale, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere;
c) incapacitatea ocrotitorilor legali ai persoanelor incapabile de a încheia acte juridice cu persoanele ocrotite (art. 128 C. fam. şi art. 809 C. civ. 1864): potrivit dispoziţiilor art. 147 NCC, este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte; cu toate acestea, oricare dintre persoanele menţionate poate cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz;
d) incapacitatea medicilor care îngrijesc persoane bolnave de a primi liberalităţile făcute în favoarea lor de aceste persoane (art. 810 C. civ. 1864): art. 990 NCC face referire la incapacitatea medicilor, farmaciştilor sau a altor persoane de a primi, sub sancţiunea nulităţii relative, liberalităţile făcute, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului; sunt exceptate liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi; dispoziţiile sunt aplicabile şi
în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. De asemenea, art. 991 NCC reglementează incapacităţile speciale în materia legatelor, fiind anulabile legatele făcute în favoarea: notarului public care a autentificat testamentul; interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului; martorilor şi agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute de lege; persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.
Capacitatea procesuală fiind o aplicaţie a capacităţii civile în plan procesual, orice limitare a acesteia semnifică incapacitatea persoanei de a fi parte în procesul civil.
Astfel, părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti nu poate sta în proces, în legătură cu drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor, drepturi cu privire la care instanţa de tutelă a pronunţat decăderea, cu excepţia obligaţiei de întreţinere, astfel cum dispune art. 510 NCC, potrivit căruia decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului. De asemenea, persoana nedemnă de drept de a moşteni, potrivit art. 958 NCC, sau declarată de instanţă nedemnă să moştenească, în condiţiile art. 959 NCC, nu poate fi parte în procesul în care se dezbat drepturi succesorale de pe urma defunctului.
În reglementarea anterioară, persoana juridică dobândea capacitate de folosinţă de la data înregistrării, iar persoanele juridice nesupuse înregistrării, la data actului de dispoziţie, la data recunoaşterii actului de dispoziţie, la data autorizării ori la data îndeplinirii oricărei alte condiţii prevăzute de lege, după caz.
Noul Cod civil prevede, în art. 205, ca dată a dobândirii capacităţii de folosinţă:
- data înregistrării, pentru persoanele juridice care sunt supuse înregistrării;
- data actului de înfiinţare, data autorizării constituirii lor sau data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege, pentru celelalte persoane juridice.
Există şi o capacitate de folosinţă anticipată, prevăzută, până la data de 1 octombrie 2011, de art. 33 din Decretul nr. 31/1954: „Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului recunoaşterii ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe care ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Noul Cod civil reglementează capacitatea de folosinţă anticipată în art. 205 alin. (3), în favoarea persoanelor juridice supuse înregistrării, care pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Potrivit art. 205 alin. (4) NCC, fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.
S-a apreciat, în raport de dispoziţiile legale menţionate mai sus, că persoana juridică poate sta în judecată şi înainte de momentul înfiinţării sale, însă numai pentru drepturile şi obligaţiile asumate pentru a lua naştere în mod valabil, prin urmare, numai în limita capacităţii procesuale anticipate şi restrânse. Pentru actele care exced limitele fixate de art. 205 alin. (3) NCC, în judecată vor sta fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire, cu excepţia cazului în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa.
Noul Cod civil consacră, în art. 208, şi capacitatea persoanei juridice de a primi liberalităţi ca excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, în sensul că orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
Potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, consacrat de art. 34 în Decretul nr. 31/1954, „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut, orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop fiind nul”.
Noul Cod civil modifică conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice în sensul că:
- persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) NCC];
- persoanele juridice fără scop lucrativ (adică fără scop patrimonial) pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut; se poate trage concluzia că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă este consacrat doar pentru aceste persoane juridice. în acest sens s-a arătat că, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii, consacrat de art. 206 alin. (2) NCC.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, s-a apreciat în doctrină, comportă astfel o limitare graduală, generată de natura specială a raporturilor juridice la care nu pot participa, pentru că nu au vocaţia de subiect în acele raporturi juridice (de dreptul familiei) sau pentru că scopul lor nelucrativ le interzice activităţi cu un caracter preponderent comercial, exceptându-le pe cele cu un caracter accesoriu necesare ca mijloace de atingere a scopului non profit.
Sancţiunea încheierii actului juridic cu încălcarea conţinutului capacităţii de folosinţă este nulitatea absolută [art. 206 alin. (3) NCC].
De asemenea, în condiţiile în care dreptul de a desfăşura activităţi care trebuie autorizate de organele competente se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel, actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 NCC).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice încetează odată cu încetarea activităţii acesteia; persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege. în situaţia în care persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului, persoana juri-
dică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia; nu se declanşează procedura lichidării dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală.
Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat, caz în care, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, tinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective (art. 250 NCC).’
Articolul 251 NCC prevede ca dată a încetării personalităţii juridice:
- pentru persoanele juridice supuse înregistrării, data radierii din registrele în care au fost înscrise;
- pentru celelalte persoane juridice, data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Prin derogare de la regula prevăzută de art. 56 alin. (1) NCPC, potrivit căreia, pentru a fi parte în proces, persoana fizică sau juridică trebuie să aibă capacitate procesuală de folosinţă, art. 56 alin. (2) NCPC consacră o excepţie în sensul că pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
Potrivit reglementării anterioare, în cazul asociaţiilor (de exemplu, asociaţiile familiale, asociaţiile de proprietari, asociaţia pensionarilor) sau societăţilor care nu au personalitate juridică, dacă au organe proprii de conducere, acestea pot sta în judecată ca pârâte [art. 41 alin. (2) CPC]. Aceasta este o normă de excepţie, de strictă interpretare şi aplicare. per a contrario, asemenea entităţi nu pot sta în judecată ca reclamante, ca interveniente în interes propriu sau în interesul altei părţi, respectiv nu pot sta în judecată ca pârâte dacă nu dovedesc că au organe proprii de conducere.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în condiţiile în care noul Cod de procedură civilă nu mai face nicio distincţie, aceste entităţi juridice pot sta în judecată atât ca reclamant, cât şi ca pârât sau terţ interve-nient, dacă îndeplinesc condiţia de a fi constituite potrivit legii.
Nu se încadrează în această categorie, de exemplu, primăria. în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I şi alin. (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, în justiţie acestea fiind reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive [art. 23 alin. (1) din aceeaşi lege]. Astfel, primăria nu reprezintă o persoană juridică cu capacitate procesuală de folosinţă şi, ca atare, nu poate sta în judecată.
Nu se poate susţine existenţa capacităţii procesuale de folosinţă a primăriei prin invocarea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) NCPC, din moment ce primăria nu este o entitate juridică constituită printr-un act normativ.
în acelaşi sens, conform unei decizii de speţă anterioare noului Cod, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, republicată, primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale. Faptul că primăriile sunt structuri funcţionale prin care persoanele juridice îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile nu poate conduce la concluzia recunoaşterii pentru primărie a calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii, atâta vreme cât nu are capacitate de folosinţă.
De asemenea, tot în cazul unităţilor administrativ-teritoriale, având în vedere dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, potrivit cărora „comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu” şi că, în ceea ce priveşte actele consiliului local şi ale celui judeţean, dacă sunt contestate în justiţie, consiliul va fi reprezentat de primar, în doctrina anterioară noului Cod, s-a propus recunoaşterea unei capacităţi juridice speciale de drept public şi, implicit, posibilitatea de a figura în justiţie ca pârâte.
Totodată, s-a reţinut că prevederile art. 56 alin. (2) NCPC vizează societatea fără personalitate juridică prevăzută de art. 1881 alin. (3) NCC, care poate fi reprezentată în concret de societatea simplă sau de alt tip de societate reglementat de lege şi lipsit de personalitate juridică. De asemenea, potrivit art. 1893 NCC, societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple, astfel încât şi acestea pot sta în judecată dacă sunt constituite potrivit legii. în aceste cazuri, parte în proces va fi societatea simplă, lipsită de personalitate juridică, iar nu administratorii
sau asociaţii acesteia, care vor avea exclusiv calitatea de reprezentanţi ai societătii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1951 NCC, asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor; terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi se obligă numai faţă de asociatul cu care a contractat. Neconstituind o persoană distinctă faţă de persoana asociaţilor, s-a observat că, în ipoteza chemării sale în judecată, se impune invocarea şi admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.
Dovada respectării legii la constituirea entităţii este în sarcina reclamantului, indiferent dacă acesta este sau nu entitatea fără personalitate juridică.
S-a stabilit în practica anterioară noului Cod că existenţa unor organe proprii de conducere şi a unui cont de virament separat nu este suficientă pentru ca o entitate să devină persoană juridică, atât timp cât aceasta nu îndeplineşte toate condiţiile pentru a avea o autonomie deplină. Cu toate acestea, Administraţia Finanţelor Publice, chiar dacă nu este învestită cu personalitate juridică, nu numai că are organe de conducere proprii şi cont separat, dar şi săvârşeşte acte juridice în sensul legii (încheierea protocolului-cadru a procesului-verbal de predare-primire a documentelor, încheierea de procese-verbale de aplicare a sancţiunilor contravenţionale supuse transferului). Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care actele, obiect al Protocolului de predare-primire încheiat în baza Ordinului nr. 2154/2006 al M.F.P., au fost emise de recurentă, aceasta, deşi nu are personalitate juridică, poate sta în proces. Comparativ, Direcţia Generală a Finanţelor Publice este persoană juridică, cu toate atribuţiile ce decurg din aceasta, inclusiv capacitatea procesuală de a sta în proces.
Soluţia de mai sus se menţine şi în raport de reorganizarea A.N.AF. prin O.U.G. nr. 74/2013. Având în vedere dispoziţiile art. 13 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, raţionamentul de mai sus este perfect valabil în ceea ce priveşte administraţiile judeţene ale finanţelor publice, serviciile fiscale municipale sau birourile fiscale comunale, precum şi birourile vamale, care pot sta în judecată, deşi nu au personalitate juridică, pentru că au organe de conducere proprii şi cont separat şi săvârşesc acte juridice în sensul legii; singurele care au şi personalitate juridică sunt direcţiile regionale ale finanţelor publice, individualizate prin anexa la H.G. nr. 520/2013.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Capacitate procesuală de folosinţă
