Caracterele juridice ale patrimoniului
| Comentarii |
|
caracterele juridice ale patrimoniului, Patrimoniul este o universalitate juridică. Orice persoană are un patrimoniu. Patrimoniul este unic. Divizibilitatea patrimoniului. Divizibilitatea patrimoniului şi patrimoniile de afectaţiune. Divizibilitatea patrimoniului şi transferul intrapatrimonial. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii.
Patrimoniul este o universalitate juridică.
Am arătat că patrimoniul cuprinde drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce aparţin unui subiect de drept, privite însă în totalitatea lor, fără a ne interesa identitatea fiecărui drept sau identitatea fiecărei obligaţii. Aceasta înseamnă că patrimoniul apare ca o universalitate juridică, cu două consecinţe:
a) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt legate între ele, formând un tot unitar, nu este exclusă nici ipoteza în care patrimoniul să fie format dintr-o grupare de mase de bunuri, fiecare masă având un regim juridic distinct;
b) drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, aşa încât schimbările care se produc în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii nu pun în discuţie însăşi universalitatea, în ansamblul ei, care există indiferent de mişcările produse în interiorul său.
Patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept, care există independent de voinţa titularului ei. Această trăsătură deosebeşte net patrimoniul de ceea ce se denumeşte uneori universalitate de fapt. Atunci când vorbim de o universalitate de fapt, avem în vedere împrejurarea în care, prin voinţa titularului -de regulă proprietarul mai multe bunuri sunt grupate, iar gruparea, în ansamblul ei, primeşte o anumită destinaţie sau este privită ca atare. Spre exemplu, o persoană decide să vândă biblioteca ce îi aparţine sau să o doneze cuiva. Se poate spune că, în această situaţie, biblioteca formează o universalitate de fapt, pentru că nu interesează individualitatea fiecărei cărţi dintre cele ce o compun, ci interesează că toate cărţile formează biblioteca ce aparţine proprietarului ei. în orice caz, ea este un element component al patrimoniului aceleiaşi persoane. La fel se raţionează pe exemplul unor colecţii de tablouri, colecţii numismatice sau alte asemenea.
După cum s-a observat în mod judicios, esenţială pentru existenţa unei universalităţi de fapt este „voinţa titularului de a privi mai multe bunuri în ansamblul lor, ca o totalitate, iar nu în mod individual”, abordare aflată în deplină concordanţă cu principiul libertăţii de voinţă. Aşa fiind, o persoană „poate să constituie o universalitate de fapt nu numai din bunuri de acelaşi fel, ci chiar bunuri de gen", fiindcă ceea ce are importantă este numai voinţa acelei persoanei de a constitui ansamblul de bunuri ca atare’.
în orice caz, înstrăinarea unor bunuri individual determinate din ansamblul universalităţii de fapt va conduce la diminuarea ei, deoarece în privinţa acesteia nu operează subrogaţia reală cu titlu particular; preţul nu va lua locul bunului înstrăinat.
Dimpotrivă, în cuprinsul patrimoniului ca universalitate de drept, elementele componente - drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic - alcătuiesc o unitate abstractă, susceptibilă de modificări sau transformări, ce sunt privite prin expresia valorică - bănească - pe care o au. Ca universalitate de drept, spre deosebire de universalitatea de fapt, patrimoniul are un activ şi un pas/V, iar între acestea există o strânsă corelaţie. De aceea, se poate spune că „o universalitate de drept se defineşte ca un ansamblu în cadrul căruia activul corespunde pasivului”.
Utilitatea universalităţii de fapt ca o componentă a patrimoniului unei persoane este recunoscută în noul cod civil român, care o consacră in terminis. Potrivit art. 541 alin. (1), constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună, stabilită prin voinţa acesteia ori prin lege. Aşadar, pentru a fi în prezenţa unei asemenea universalităţi, textul impune două condiţii necesare şi suficiente:
a) bunurile care o compun să aparţină aceleiaşi persoane:
b) ansamblul acestor bunuri să aibă o destinaţie comuni.
Considerăm că la acestea are a fi adăugată o a treia condiţie, anume destinaţia comună a bunurilor să fie păstrată pe toată durata de existenţă a ansamblului, adică a universalităţii de fapt. Cel de-al doilea alineat al art. 541 NCC permite ca bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt să poată face. împreună ori separat, obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte. Bunăoară, art. 706 NCC enumeră printre bunurile ce pot face obiect al dreptului de uzufruct o universalitate de fapt ori o cotă-parte din aceasta.
Orice persoană are un patrimoniu.
într-adevăr, calitatea de subiect de drept civil, de participant la raporturile juridice civile a unei persoane fizice sau juridice se bazează şi pe existenţa unui patrimoniu.
Pentru persoanele fizice, acest caracter are valoare de axiomă. Oricât de sărac ar fi cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce îi alcătuiesc patrimoniul.
La rândul lor, persoanele juridice sunt titulare ale patrimoniului necesar îndeplinirii scopului pentru care au fost înfiinţate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de asistenţă mutuală pentru membrii lor, cultural, sportiv etc. De altfel, legea impune existenţa unui patrimoniu ca una dintre condiţiile esenţiale pentru însăşi existenţa persoanei juridice. în acest sens, art. 187 NCC dispune că, pe lângă o organizare de sine stătătoare, orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Patrimoniul este unic.
Aceasta înseamnă că fiecare subiect de drept, persoană fizică sau juridică, are un singur patrimoniu, oricât de multe drepturi şi obligaţii ar cuprinde acesta.
Legea nu permite ca acelaşi subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii. Faptul că, spre exemplu, în dreptul comercial român este posibilă constituirea unei societăţi cu răspundere limitată cu un asociat unic nu trebuie să ne conducă la o altă concluzie. Astfel, dacă acest unic asociat al unei asemenea societăţi este o persoană fizică, nu înseamnă că respectiva persoană apare ca titulară a două patrimonii: cel propriu şi cel al societăţii al cărei unic asociat este. în realitate, ea este titulara unui patrimoniu unic, în care vom găsi dreptul pe care îl are asupra părţilor sociale cu care a contribuit la înfiinţarea unei persoane juridice distincte, însăşi respectiva societate. La rândul ei, aceasta din urmă are un patrimoniu propriu, ca persoană juridică, distinct de cel al asociatului unic iniţiator şi constitui-tor al societăţii. Aceeaşi va fi şi situaţia persoanei fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice în temeiul O.U.G. nr. 44/2008. titulară a patrimoniului propriu, dar şi al patrimoniului de afectaţiune necesar realizării activităţii economice, separat de gajul general al creditorilor ei personali [art. 2 lit. j) din ordonanţă].
Divizibilitatea patrimoniului.
Dacă patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este şi indivizibil, în sensul că toate componentele sale ar avea unul şi acelaşi regim juridic. Patrimoniul unui subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase de drepturi şi obligaţii, fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct, în raport cu scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.
Trăsătura esenţială a divizibilităţii patrimoniul este consacrată cu valoare de principiu în art. 31 alin. (2) NCC. care dispune în mod limpede că patrimoniul unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, orice societate, ca subiect de drept, are un patrimoniu propriu care cuprinde mai multe mase de bunuri - mobile, imobile, fonduri băneşti -, fiecare având un regim juridic distinct. Sau o unitate administrativ-teritorială, ca persoană juridică de drept public, are un patrimoniu propriu, supus şi normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte din domeniul public de interes local şi bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia. în timp ce bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, cele din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel .
în cazul persoanelor căsătorite, fiecare dintre soţi poate avea în patrimoniul său atât bunuri proprii, cât şi bunuri comune, potrivit regimului matrimonial pe care soţii şi l-au ales. într-adevăr, în concordanţă cu realităţile social-economice, spre deosebire de dispoziţiile fostului Cod al familiei, în prezent abrogat în mod expres, care prevedeau ca unic regim matrimonial al soţilor comunitatea de bunuri a acestora, art. 312 NCC dispune că viitorii soţi au posibilitatea să îşi aleagă regimul matrimonial dintre următoarele regimuri prevăzute de text: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
Fără a intra în amănunte, deoarece materia urmează a fi studiată pe larg la dreptul familiei, raportat la problema pusă în discuţie, dacă luăm exemplul situaţiei în care viitorii soţi au ales ca regim matrimonial regimul comunităţii legale, aceştia vor avea în patrimoniul lor atât bunuri comune proprietate devălmaşă, cât şi bunuri proprii.
Potrivit art. 339 NCC, bunurile dobândite în timpul existenţei comunităţii legale de către oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor. Apoi, art. 340 NCC enumeră categoriile de bunuri ale soţilor care au ales regimul comunităţii legale, bunuri ce nu mai sunt comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ, precum: bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia situaţiei în care dispunătorul a prevăzut în mod expres că ele vor fi bunuri comune, bunurile de uz personal, bunurile destinate exercitării profesiei de către unul dintre soţi, afară de situaţia în care este vorba despre bunuri elemente ale unui fond de comerţ ce face parte din comunitatea de bunuri, drepturile patrimoniale de creaţie intelectuală, bunurile dobândite ca premii ori recompense, manuscrisele operelor ştiinţifice ori literare, indemnizaţia de asigurare, despăgubirile materiale şi morale obţinute ca urmare a reparării unui prejudiciu suferit de unul dintre soţi şi altele.
Urmărirea fiecărei mase de bunuri de către creditorii soţilor se va putea face, în principiu, asupra masei de bunuri în legătură cu care s-a născut creanţa, iar în caz de neîndestulare, ei vor putea proceda la urmărirea bunurilor din cealaltă masă. Astfel, după ce art. 351 NCC enumeră cazurile în care soţii răspund cu bunurile comune - obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea acestora, obligaţiile contractate împreună, cele asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unui bun ce aparţine unei terţe persoane, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile soţilor -, art. 352 NCC dispune că, dacă aceste obligaţii comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii vor răspunde solidar cu bunurile proprii. De asemenea, reluând principiile din fostul Cod al familiei, art. 353 NCC arată că bunurile comune ale soţilor nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi; în caz de neîndestulare după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţei sale.
Sau, potrivit art. 1114 alin. (2) NCC, moştenitorii legali, legatarii universali şi legatarii cu titlu universal ai unei persoane răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota-parte din moştenire ce revine fiecăruia dintre ei, iar art. 1156 alin. (1) din acelaşi cod prevede că, înainte de efectuarea partajului succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din bunurile moştenirii, parte rezervată prioritar satisfacerii creditorilor succesorali. Aceste texte exprimă limpede ideea că, cel puţin pentru o perioadă de timp, prin efectul acceptării unei succesiuni, patrimoniul moştenitorului acceptant este divizat în două mase distincte de bunuri: masa bunurilor pe care la avea înainte de acceptarea succesiunii şi masa bunurilor succesorale, fiecare având, în aceeaşi perioadă, un regim juridic distinct.
Divizibilitatea patrimoniului şi patrimoniile de afectaţiune.
Din moment ce în cadrul unuia şi aceluiaşi patrimoniu pot exista mai multe mase de bunuri cu regim juridic specific, se recunoaşte posibilitatea juridică pentru titular de a afecta una ori mai multe mase patrimoniale realizării unui scop determinat; acesta este sensul art. 31 alin. (2) NCC, potrivit cu care patrimoniul unei persoane poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, trăsătura divizibilităţii patrimoniului permite crearea, înlăun-trul acestuia, de mase patrimoniale distincte, anume patrimoniile de afectaţiune.
Trebuie să reţinem că noţiunea de patrimoniu de afectaţiune a fost consacrată in terminis în dreptul civil român înainte de adoptarea noului Cod civil. într-adevăr, după anul 1990, trecerea ţării noastre la economia de piaţă a impus organizarea pe baze concurenţiale a unor profesii care, prin natura lor, sunt considerate a fi profesii liberale, cum ar fi cele de avocat, medic, executor judecătoresc, notar, experţii contabili şi contabilii autorizaţi, practicienii în insolvenţă etc. Actele normative speciale care reglementează statutul celor ce practică asemenea profesii conţin prevederi potrivit cu care bunuri din patrimoniul acestor persoane primesc o destinaţie specială, ca patrimoniu de afectaţiune-, ele vor servi atât la exercitarea profesiei respective, cât şi la eventuala îndestulare a creditorilor ale căror creanţe s-au născut în cadrul exerciţiului profesiei. Astfel, art. 60 lit. h) din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările ulterioare, prevede că „patrimoniul de afectaţiune profesională' reprezintă „totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor medicului afectate scopului exercitării profesiei sale", constituit „ca o fracţiune distinctă” a patrimoniului său, „separată de gajul general al creditorilor acestuia", iar lit. i) a aceluiaşi articol dispune că acest „patrimoniu de afectaţiune profesională" împreună cu infrastructura cabinetului aflată în proprietatea sau în folosinţa medicului şi clientela sa alcătuiesc ceea ce textul defineşte a fi *,praxisul de medicină de familie", evident masa patrimonială distinctă de masa bunurilor personale ori de altă natură ale medicului. Sau art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 86 din 8 noiembrie 2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă' prevede că, în măsura în care practicianul în insolvenţă îşi exercită profesia, printre alte forme prevăzute de lege, în cadrul unui cabinet individual, acest cabinet va avea un patrimoniu „afectat exclusiv activităţii profesionale”, cu regimul juridic al unui patrimoniu profesional de afectaţiune, iar creditorii ale căror creanţe s-au născut în cadrul activităţii profesionale a practicianului în insolvenţă ce îşi exercită profesia în cadrul cabinetului individual vor putea urmări bunurile aflate în acest patrimoniu de afectaţiune; doar în măsura în care aceste bunuri nu vor fi suficiente pentru îndestularea respectivilor creditori, vor putea fi urmărite şi celelalte bunuri aflate în proprietatea practicianului în insolvenţă (art. 6 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă).
De asemenea, potrivit art. 47 alin. (1) din Statutul executorilor judecătoreşti din 3 septembrie 2010, patrimoniul executorului judecătoresc ce serveşte exercitării profesiei sale are regimul juridic al bunurilor afectate exercitării acestei profesii, deci este un patrimoniu de afectaţiune.
Menţionăm că, tot printre actele normative adoptate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, O.U.G. nr. 44 din 16 aprilie 2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale’ prevede că aceste subiecte de drept au un patrimoniu de afectaţiune constituit din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor lor ce sunt destinate scopului exercitării unei activităţi economice; acestea constituie o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, al titularului întreprinderii individuale ori al membrilor întreprinderii familiale, fracţiune „separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora". Aşa fiind, instanţa supremă a statuat, în mod judicios, că persoana fizică autorizată să desfăşoare, pe temeiul acestei ordonanţe, o activitate economică „are un statut de entitate juridică diferit de cel al persoanei fizice” şi că, în această calitate, răspunde pentru obligaţiile sale ce s-au născut din exercitarea acestei activităţi cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întregul său patrimoniu. Aşa fiind, din moment ce imobilul aflat în litigiu a fost cumpărat şi înscris în cartea funciară pe numele persoanei fizice autorizate şi era folosit pentru desfăşurarea activităţii comerciale a acesteia, pentru înstrăinarea lui nu este necesar consimţământul expres al soţiei la încheierea acestui act juridic, astfel cum prevedeau dispoziţiile Codului familiei în vigoare la data judecării cauzei, „întrucât bunul nu face parte din patrimoniul comun al soţilor”.
Sintetizând această practică economică şi legislativă „premergătoare", art. 31 alin. (3) NCC dispune, cu valoare de principiu, că patrimoniile de afectaţiune sunt mase patrimoniale „afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel determinate".
De asemenea, având în vedere importanţa constituirii maselor patrimoniale de afectaţiune destinate exercitării anumitor profesii sau, aşa cum am văzut mai sus, unor activităţi economice, noul Cod civil român instituie anumite norme procedurale de principiu privitoare la constituirea şi la lichidarea acestor mase patrimoniale. Astfel, potrivit art. 33, constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege, dispoziţie aplicabilă în mod corespunzător şi în ipoteza măririi ori micşorării, din diverse raţiuni, a patrimoniului de afectaţiune profesional individual, iar eventuala lichidare a acestui patrimoniu are a se face în condiţiile lichidării patrimoniului societăţilor constituite în temeiul dispoziţiilor noului Cod civil, prin aplicarea prevederilor art. 1941-1948 din acelaşi cod, dacă prin lege nu se dispune altfel.
în sfârşit, potrivit art. 31 alin. (3) NCC, sunt patrimonii de afectaţiune şi masele patrimoniale fiduciare. Fiducia este o instituţie nouă în legislaţia civilă română, introdusă prin dispoziţiile noului Cod civil. Pe terenul problemei puse în discuţie, precizăm că, potrivit art. 773 NCC, fiducia reprezintă o operaţiune juridică pe temeiul căreia una ori mai multe persoane, denumite constituitori, transferă anumite bunuri ce pot consta în drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii sau alte drepturi patrimoniale ori un ansamblu de asemenea bunuri, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari, care le pun în valoare pentru un scop determinat, în folosul
unuia sau mai multor beneficiari. Aceste bunuri alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii care se regăsesc în patrimoniul fiduciarilor. Ca şi în cazul celorlalte cazuri de constituire a unor patrimonii de afectaţiune evocate mai sus, separarea clară a patrimoniilor în cazul fiduciei determină situaţia juridică a creditorilor părţilor la această operaţiune juridică. Astfel, potrivit art. 786 NCC, bunurile din masa patrimonială fiduciară - deci „afectate” fiduciei -vor putea fi urmărite, în condiţiile legii, numai de către titularii de creanţe care s-au născut în legătură cu aceste bunuri ori de acei creditori ai constituitorului fiduciei care au o garanţie reală asupra bunurilor fiduciare, garanţie ce a dobândit opozabilitate faţă de terţi, în condiţiile legii, anterior constituirii fiduciei. Totuşi, textul recunoaşte un drept de urmărire ce poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului fiduciei, însă numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost admisă acţiunea de desfiinţare a contractului de fiducie ori acesta le-a devenit, în orice mod, inopozabil, cu efect retroactiv. La rândul lor, titularii creanţelor care s-au născut în legătură cu masa patrimonială fiduciară nu vor putea urmări, pentru satisfacerea creanţelor lor, decât aceste bunuri, cu excepţia situaţiei în care prin contractul de fiducie s-a prevăzut în mod expres obligaţia fiduciarului ori a constituitorului fiduciei sau a amândurora împreună de a răspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei. în acest din urmă caz, creditorii în cauză vor urmări, mai întâi, activul masei patrimoniale fiduciare şi, numai în măsura în care acesta se va dovedi neîndestulător, vor putea fi urmărite bunurile fiduciarului ori ale constituitorului fiduciei sau ale amândurora, în limita şi în ordinea prevăzută de părţi în contractul de fiducie.
Divizibilitatea patrimoniului şi transferul intrapatrimonial.
Ca o consecinţă a recunoaşterii principiului divizibilităţii patrimoniului şi a reglementării existenţei, înlăuntrul aceluiaşi patrimoniu, a patrimoniilor de afectaţiune, art. 32 NCC instituie posibilitatea juridică a transferului intrapatrimonial. Potrivit alin. (1) al acestui text, în cazul divizării unui patrimoniu ori al existenţei unui patrimoniu de afectaţiune în cadrul aceluiaşi patrimoniu astfel divizat, având acelaşi titular, poate opera un transfer al drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta-, un asemenea transfer se va face cu respectarea eventualelor condiţii prevăzute de lege pentru a opera şi fără prejudicierea drepturilor creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Textul precizează că într-o asemenea situaţie transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
Aceste dispoziţii cu caracter de noutate în dreptul nostru civil impun câteva observaţii. Mai întâi, ne putem întreba dacă termenul de „transfer” utilizat de art. 32 NCC este cel mai adecvat cu putinţă; în definitiv, a transfera un bun, de regulă, semnifică trecerea lui de la un titular la un alt titular, adică din patrimoniul unuia în patrimoniul altuia, ceea ce semnifică împrejurarea că are loc o „înstrăinare" a bunului de la titularul dreptului asupra lui la un alt titular. Dimpotrivă, în situaţia examinată, textul dispune limpede că nu operează o „înstrăinare". De aceea, poate că mai exact ar fi fost să se spună că „trecerea" unui bun dintr-o masă patrimonială într-alta nu constituie o „înstrăinare". Dincolo de această observaţie pur terminologică ..benignă”, în al doilea rând. chiar dacă o asemenea operaţiune juridică nu constituie o înstrăinare, nu mai puţin, ea are a fi făcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. O aplicare a acestui principiu găsim în materia regimurilor matri-
moniale reglementată de noul Cod civil român. Am amintit mai sus că, la încheierea căsătoriei, soţii au posibilitatea să opteze pentru unul dintre regimurile matrimoniale reglementate de noul cod. în acelaşi timp, dispoziţiile acestuia permit soţilor să modifice, prin voinţa lor, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial iniţial ales. Astfel, potrivit art. 369 NCC. după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot. ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial şi să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale. Bunăoară, presupunând că soţii au ales, la încheierea căsătoriei, ca regim matrimonial pe cel al comunităţii convenţionale, art. 367 NCC permite acestora să includă în comunitate, în tot sau în parte, cu anumite excepţii, bunuri proprii ori să restrângă comunitatea la anumite bunuri, indiferent de data dobândirii lor. Un „transfer” al unui bun propriu al unuia dintre soţi în cadrul comunităţii convenţionale de bunuri nu constituie înstrăinare: dar un asemenea transfer trebuie să se facă numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Spre exemplu, printre altele, art. 369 alin. (2) NCC impune ca, spre a fi opozabilă terţilor, modificarea convenţiei matrimoniale prin care s-ar realiza şi transferul în discuţie să fie înscrisă în Registrul naţional notarial al convenţiilor matrimoniale. Subliniem că această formalitate priveşte numai modificarea statutului matrimonial iniţial, şi nu însăşi forma actului de transfer al bunului într-o altă masă patrimonială.
în al treilea rând. art. 32 alin. (1) NCC impune ca transferul analizat să se facă fără prejudicierea creditorilor fiecăreia dintre masele patrimoniale cuprinse în această operaţiune. Aceasta înseamnă, spre exemplu, că transferul unui bun propriu al unuia dintre soţi în cadrul comunităţii legale nu trebuie să prejudicieze interesele creditorilor personali ai acestuia, după cum trecerea unor bunuri din comunitate în masa patrimonială a bunurilor proprii ale soţilor nu poate fi de natură a prejudicia pe creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu acte juridice privitoare la comunitatea lor legală de bunuri (art. 351-353 NCC).
în sfârşit, aşa după cum s-a observat, din moment ce transferurile de bunuri efectuate între masele patrimoniale ale aceluiaşi patrimoniu nu constituie înstrăinări, actul juridic prin care se efectuează un asemenea transfer nu trebuie să fie încheiat în formă autentică, chiar dacă aceasta ar fi impusă de lege pentru un transfer propriu-zis, adică într-un alt patrimoniu: de asemenea, transferul intrapatrimonial nu este impozabil din punct de vedere fiscal.
Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii.
Din moment ce patrimoniul este strâns legat de subiectul de drept căruia îi aparţine, nu este de conceput transmiterea lui prin acte între vii.
O persoană fizică sau juridică poate transmite, prin asemenea acte, unul sau mai multe drepturi din cuprinsul patrimoniului ei, dar nu însuşi patrimoniul.
După cum s-a spus, patrimoniul rămâne legat de persoana titularului său atâta vreme cât acesta este în fiinţă.
Transmisiunea universală a patrimoniului nu poate avea loc decât la decesul unei persoane fizice sau în momentul reorganizării şi încetării existenţei persoanei juridice’.
împrejurarea că dispoziţiile art. 1747-1754 NCC reglementează posibilitatea vânzării unei moşteniri nu este de natură a duce la o altă concluzie. în realitate, vânzarea moştenirii presupune transmiterea către cumpărător a drepturilor şi obligaţiilor din care este alcătuită moştenirea ce face obiectul vânzării.
De la acest principiu există o singură excepţie în privinţa persoanelor juridice, în sensul că poate opera o transmisiune patrimonială cu titlu universal fără ca persoana juridică să îşi înceteze existenţa, anume atunci când ea este supusă reorganizării prin divizare parţială. într-adevăr, potrivit art. 236 alin. (3) NCC, într-o asemenea ipoteză, o fracţiune din patrimoniul unei persoane juridice care îşi menţine fiinţa se desprinde şi se transmite către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel. Suntem deci în prezenţa unei transmisiuni de patrimoniu cu titlu universal „între vii", adică între persoane juridice care „fiinţează” sau care iau astfel „fiinţă”.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
