Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă
| Comentarii |
|
comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă, în componenţa patrimoniului intră numai drepturile subiective ce au un conţinut economic, adică sunt evaluabile în bani. Aceste drepturi se clasifică în două mari grupe: drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Ca drepturi subiective civile patrimoniale, drepturile reale şi cele de creanţă au caracteristici distincte. Evidenţierea caracteristicilor este necesară pentru precizarea regimului lor juridic, mai ales din perspectiva circulaţiei acestor drepturi. într-adevăr, componente ale patrimoniului unui subiect de drept, practic în cadrul acestuia, drepturile reale şi, în special, cele de creanţă se găsesc într-o continuă mişcare, în scopul realizării intereselor economice ale titularului lor, prin participarea acestuia la circuitul civil general.
Orice comparaţie presupune evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor între categoriile supuse acestei operaţiuni intelectuale.
Există o singură trăsătură care reprezintă asemănarea între drepturile reale şi drepturile de creanţă: ambele fac parte din marea grupare - în fond, categorie - a drepturilor patrimoniale.
Deosebirile între ele sunt mai multe şi presupun o analiză nuanţată.
Din punctul de vedere al subiectelor, dreptul real are ca subiect activ titularul său, iar ca subiect pasiv toate celelalte persoane nedeterminate, cu luarea în considerare a limitelor acestei construcţii juridice, aşa cum am arătat mai sus.
Dimpotrivă, dreptul de creanţă presupune un raport juridic între subiectul activ determinat sau cel puţin determinabil, denumit creditor, şi subiectul pasiv, denumit debitor.
Din punctul de vedere al conţinutului, dreptul real conferă titularului său anumite prerogative, puteri pe care acesta le exercită direct şi nemijlocit asupra obiectului dreptului său, iar toate celelalte persoane au obligaţia generală negativă de a se abţine să împiedice în vreun chip exerciţiul prerogativelor respective. Din acest punct de vedere, se spune că drepturile reale sunt absolute, adică opozabile erga omnes.
Dimpotrivă, în conţinutul dreptului de creanţă vom găsi întotdeauna dreptul subiectului activ - creditorul- de a pretinde subiectului pasiv - debitorul- să dea, să facă sau să nu facă ceva. De aceea, se spune că drepturile de creanţă sunt relative, adică opozabile inter partes.
Deosebirile prezentate, aparent esenţiale, îşi au limitele lor.
Mai întâi, este de observat că titularul dreptului real nu poate opune dreptul său tuturor decât sub formă negativă, în sensul că toţi sunt obligaţi să îi respecte dreptul, dar nimeni nu are vreo obligaţie pozitivă în legătură cu acest drept.
în al doilea rând, afirmaţia că dreptul real este absolut, pe când cel de creanţă este relativ trebuie nuanţată. într-adevăr, dreptul de creanţă este relativ în sensul efectelor sale obligatorii; dreptul la care dă naştere poate fi exercitat de către creditor, iar obligaţia trebuie executată de către debitor. Dimpotrivă, situaţia juridică creată între părţi este opozabilă erga omnes, în sensul că nimeni nu poate să stânjenească în vreun fel exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Este vorba aici despre clasica distincţie din materia efectelor contractului între relativitate şi opozabilitate.
în al treilea rând, să presupunem că, fiind vorba despre un drept real - spre exemplu, dreptul de proprietate cineva aduce o atingere dreptului proprietarului; bunăoară, acel cineva produce o stricăciune bunului în discuţie. într-o asemenea situaţie, se va crea un nou raport juridic, obligaţional de această dată, adică un drept de creanţă, în sensul că proprietarul va putea cere despăgubiri de la autorul atingerii dreptului său. El este creditorul obligaţiei de despăgubire, iar cel care i-a atins dreptul debitorul aceleiaşi obligaţii. Subzistă însă obligaţia generală negativă a tuturor celorlalte persoane nedeterminate, menţinându-se caracterul absolut al dreptului real, opozabil erga omnes.
Să presupunem acum că cineva este creditorul obligaţiei asumate de o altă persoană de a-l transporta într-un anumit loc. Suntem în prezenţa unui drept de creanţă, cu obligaţia corelativă. Un terţ împiedică pe debitor să îl transporte pe creditorul acestei obligaţii, ceea ce conduce la crearea unui prejudiciu pentru creditor. Terţul a ignorat obligaţia negativă de a nu stânjeni exerciţiul dreptului creditorului, care, ca situaţie juridică, este opozabilă erga omnes. Consecinţa? Se naşte un nou raport juridic, tot obligaţional, pe temeiul căruia terţul va fi ţinut să îl despăgubească pe creditorul împiedicat în exerciţiul dreptului său.
în sfârşit, este de reţinut că opozabilitatea în materia drepturilor reale impune uneori îndeplinirea anumitor forme de publicitate, cum ar fi publicitatea transmisiunilor imobiliare sau publicitatea ipotecilor.
Din punctul de vedere al duratei lor, drepturile reale pot fi perpetue, cum sunt dreptul de proprietate şi dreptul de servitute, sau sunt constituite pe o durată mare de timp; spre exemplu, uzufructul în favoarea persoanelor juridice nu poate fi mai mare de 30 de ani; atunci când este constituit cu depăşirea acestui termen, el se reduce de drept la 30 de ani; la fel, dacă a fost prevăzut termenul uzufructului în favoarea persoanei juridice, acesta nu poate fi mai mare de 30 de ani, legea prezumând că a fost constituit pe acest termen. în privinţa persoanelor fizice, legea dispune că, dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă caracterul său viager (art. 708 NCC).
Drepturile de creanţă au o durată limitată în timp.
Privitor la categoria drepturilor reale ce erau reglementate de fostul cod civil român de la 1864 şi de alte acte normative speciale, se afirma adeseori că, din punct de vedere numeric, drepturile reale sunt limitate ca număr, în timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate. într-adevăr, pe lângă contractele reglementate de lege - aşa-numitele contracte numite -, părţile pot imagina raporturi juridice obliga-ţionale sub forma contractelor nenumite. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere că un raport juridic obligaţional, adică un drept de creanţă, se poate naşte din orice faptă a omului cauzatoare de prejudicii, adică din fapte ilicite, sau din anumite situaţii care conduc la crearea unui dezechilibru patrimonial - cum ar fi îmbogăţirea fără temei legitim - şi impun restabilirea echilibrului iniţial.
Observăm că, într-adevăr, drepturile reale sunt limitate ca număr în legislaţia civilă, dar numai la un moment dat. Nimic nu împiedică legiuitorul să reglementeze noi drepturi reale, anumite drepturi de folosinţă, cu caracteristicile specifice unor drepturi reale. Că este aşa ne dovedesc din plin dispoziţiile cuprinse în art. 551 NCC care, după ce enumeră 10 categorii de drepturi reale, arată că sunt drepturi reale „alte drepturi (s.n., C.B.) cărora legea le recunoaşte acest caracter".
De asemenea, în literatura de specialitate s-a observat în mod judicios că nu numai numărul, ci şi conţinutul juridic al drepturilor reale este, de regulă, stabilit prin lege, afară de situaţia acelor drepturi reale recunoscute în dreptul nostru civil care pot lua naştere prin voinţa omului, cum sunt servituţile stabilite prin fapta omului şi dreptul de superficie. In orice caz, ca regulă generală, prerogativele corespunzătoare unui anumit drept real sunt cele prevăzute de normele care îl reglementează; prin voinţa omului nu i-ar putea fi adăugate alte prerogative. Considerăm însă că este de conceput limitarea lor prin manifestarea de voinţă a titularului unui drept real.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
