Cazurile de nulitate absolută a căsătoriei
| Comentarii |
|
cazurile de nulitate absolută a căsătoriei, 1. Nulităţi absolute care sancţionează încălcarea unor condiţii de fond pozitive 2. Nulităţi absolute care sancţionează încâlcarea unor condiţii de fond negative (impedimente) 3. Nulităţi absolute care sancţionează încălcarea unor formalităţi la celebrarea căsătoriei 4. Regimul juridic al nulităţii absolute a căsătoriei
1. Nulităţi absolute care sancţionează încălcarea unor condiţii de fond pozitive
Nulitatea absolută a căsătoriei este reglementată de art. 293-295 C. civ.
Lipsa diferenţierii de sex
Din coroborarea dispoziţiilor art. 293 cu cele ale art. 271 C. civ. rezultă că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea condiţiei de fond potrivit căreia căsătoria se încheie între bărbat şi femeie. Practic, condiţia de fond
pentru încheierea căsătoriei constând în diferenţa de sex interesează în cazul unor malformaţii genitale grave ce constituie o lipsă de diferenţiere sexuală (herma-froditism) care împiedică posibilitatea de procreare şi relaţiile normale dintre soţi.
Lipsa consimţământului
În lumina art. 293 coroborat cu art. 271 C. civ., lipsa consimţământului se sancţionează cu nulitatea absolută. Având însă în vedere formalităţile speciale ale încheierii căsătoriei, în special celebrarea acesteia în faţa ofiţerului de stare civilă, cazurile de lipsă a consimţământului în practică sunt foarte rare.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind vârsta matrimonială
Potrivit art. 294 alin. (1) C. civ. (anterior, art. 19 coroborat cu art. 4 C. fam.), căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.
Deşi această nulitate este absolută, spre deosebire de dreptul comun poate fi acoperită, potrivit art. 294 alin. (2) C. civ. (anterior, art. 20 C. fam.), în următoarele două ipoteze:
a) până la declararea nulităţii de către instanţa de judecată ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Desfiinţarea căsătoriei într-o asemenea ipoteză ar fi pur formală, deoarece, imediat după declararea nulităţii căsătoriei pe acest motiv, foştii soţi se pot recăsători;
b) până la declararea nulităţii de către instanţa de judecată soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată. Nulitatea căsătoriei se acoperă pentru aceste motive nu numai atunci când femeia nu a împlinit vârsta de 16 ani, dar şi atunci când bărbatul este cel care nu a avut împlinită vârsta la încheierea căsătoriei, deoarece textul nu face nicio distincţie. în plus, dacă soţului impuber i se aplică prezumţia de paternitate, atunci trebuie să se aplice şi prezumţia de pubertate, în cazul în care soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.
Această cauză de acoperire a nulităţii a fost prevăzută în interesul copilului născut sau care urmează să se nască.
Căsătoria se menţine chiar dacă s-a născut un copil mort sau dacă femeia a întrerupt cursul sarcinii, deoarece s-a dovedit astfel că, în pofida vârstei impubere, soţii au fost apţi să aibă relaţii conjugale normale.
Fictivitatea căsătoriei
Codul familiei nu reglementa acest caz de nulitate, care era o creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei, fiind unul dintre cazurile virtuale de nulitate a căsătoriei. Codul civil reglementează expres căsătoria fictivă în art. 295.
A. Definiţie. Potrivit art. 295 alin. (1) C. civ., căsătoria fictivă este căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie.
în cazul căsătoriei fictive consimţământul la căsătorie nu este sincer, deoarece numai aparent, public, părţile declară că înţeleg să se căsătorească, fără să urmărească în realitate să întemeieze o familie. Căsătoria fictivă se încheie în scopul de a realiza unele efecte secundare, care nu sunt specifice căsătoriei, dar pentru care încheierea căsătoriei constituie o premisă.
B. Natură juridică. Natura juridică a căsătoriei fictive este controversată. Din păcate, nici Codul civil nu o clarifică.
La prima vedere, căsătoria fictivă pare a fi o simulaţie/11, fictivitatea fiind una dintre formele simulaţie/21: bărbatul şi femeia încheie o căsătorie în mod public (actul aparent, mincinos), dar - în realitate - convin că nu înţeleg să întemeieze o familie şi să aibă relaţii de soţ şi soţie (actul secret, ocult).
Cu toate acestea, există unele deosebiri între căsătoria fictivă şi simulaţie:
a) în ceea ce priveşte structura acestor operaţiuni juridice, simulaţia presupune întotdeauna aşa-numitul acord simulatorii/31, adică o convenţie a părţilor în sensul că actul public se încheie doar aparent, eventual pentru inducerea în eroare a terţilor, iar nu pentru a produce efecte reale între părţi. Or, în practica judecătorească anterioară Codului civil s-a decis că fictivitatea căsătoriei poate să fie şi unilaterală, adică numai unul dintre soţi să fi încheiat căsătoria în alt scop decât acela al întemeierii unei familii, celălalt soţ fiind sincer la încheierea căsătoriei. într-o asemenea situaţie operaţiunea juridică nu mai poate fi calificată ca o simulaţie în sensul tehnic al noţiunii.
Codul civil nu clarifică expres problema dacă fictivitatea poate să fie şi unilaterală. întrucât art. 295 alin. (1) C. civ. nu distinge între cele două ipoteze, considerăm că, în toate situaţiile în care cel puţin unul dintre soţi urmăreşte încheierea
căsătoriei în alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii, căsătoria este fictivă şi lovită de nulitate absolută;
b) din punctul de vedere al naturii actului simulat şi al sancţiunii-. în principiu, simulaţia este o operaţiune întâlnită în cazul actelor patrimoniale. Or, căsătoria este un act de stare civilă, iar starea civilă este de ordine publică, unică şi indivizibilă, fiind opozabilă erga omnes. De aceea, nu se pot aplica în materia căsătoriei efectele specifice simulaţiei: între soţi să se considere că nu există căsătoria, iar faţă de terţi că există; de asemenea, nu se poate admite nici ca terţii de bună-cre-dinţă să aibă un drept de opţiune între actul public şi cel secret. Deci inopoza-bilitatea, ca sancţiune specifică simulaţiei, este incompatibilă cu natura juridică a căsătoriei ca act de stare civilă. în acest sens, art. 1294 C. civ. prevede expres că dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor nepatrimoniale, cum este şi căsătoria.
Prin urmare, deşi la prima vedere s-ar părea că cele două noţiuni sunt într-o relaţie de la parte (căsătoria fictivă) la întreg (simulaţia), în realitate există deosebiri între acestea, în ceea ce priveşte structura, natura juridică a actului simulat şi sancţiunea.
C. Fundamentul nulităţii căsătoriei fictive. în doctrina juridică, anterior Codului civil, nulitatea era justificată în mod diferit:
a) temeiul nulităţii îl poate constitui lipsa cauzei necesare, determinante a căsătoriei, adică întemeierea unei familii sau cauza ilicită, deoarece se urmăreşte un alt scop (contrar legii) decât întemeierea unei familii. Totuşi, această calificare nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit art. 1238 alin. (1) C. civ., lipsa cauzei nu mai atrage nulitatea absolută, ci anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. Aşadar, nulitatea absolută a căsătoriei fictive nu mai poate fi întemeiată, în contextul Codului civil, pe lipsa cauzei. De asemenea, în ceea ce priveşte cauza ilicită sau imorală, alin. (2) al art. 1238 prevede că aceasta atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască. Dacă s-ar da această soluţie, considerându-se că nulitatea căsătoriei fictive nu este altceva decât o aplicaţie a nulităţii contractului pentru cauză ilicită sau imorală, ar însemna că fictivitatea nu ar putea fi unilaterală, ci doar bilaterală, fiind astfel necesar ca şi celălalt soţ să fi cunoscut sau cel puţin să fi trebuit să cunoască faptul că nu se intenţionează încheierea unei căsătorii în scopul întemeierii unei familii. într-o asemenea interpretare, în cazul fictivităţii unilaterale, când celălalt soţ a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia, s-ar putea lua în considerare cel mult dolul ca viciu de consimţământ, nulitatea fiind, aşadar, doar relativă. într-o atare situaţie, s-ar putea ajunge ca, prin confirmarea nulităţii relative de către soţul inocent, să rămână în fiinţă o căsătorie încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii, ceea ce, în opinia noastră, nu poate fi admis, deoarece aceasta este şi raţiunea instituirii nulităţii absolute a căsătoriei fictive. Altfel spus, în afara cazurilor de acoperire a nulităţii căsătoriei fictive expres
reglementate de lege, respectiv convieţuirea soţilor, faptul că soţia a născut un copil sau a rămas însărcinată şi împlinirea unui termen de 2 ani de la încheierea căsătoriei, nu credem că poate fi susţinută confirmarea nulităţii căsătoriei încheiate de unul dintre soţi în alt scop decât acela al întemeierii unei familii, pentru că s-ar ajunge în situaţia ca soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, prin simpla confirmare a unei nulităţi relative, să se ralieze ulterior scopului ilicit, străin căsătoriei, urmărit de soţul de rea-credinţă, menţinând astfel o căsătorie în afara unor relaţii reale de familie şi contrar scopului instituit de lege;
b) temeiul nulităţii îl poate constitui chiar lipsa consimţământului, în sensul că există doar voinţa declarată la încheierea căsătoriei, dar nu şi o voinţă internă, reală care nu este în sensul întemeierii unei familii. Teza lipsei consimţământului este greu de admis, având în vedere faptul că acesta a existat, fiind constatat de ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria, doar că a fost dat în alt scop decât acela al întemeierii unei familii;
c) temeiul nulităţii îl constituie fraudarea legii. Este soluţia admisă şi în jurisprudenţă anterior Codului civil: s-a constat că, în practică, părţile încheie o asemenea căsătorie atunci când urmăresc să eludeze o normă imperativă. Căsătoria nu este un scop în sine. ci devine doar un mijloc licit pentru a obţine un rezultat ilicit.
Codul civil reglementează în art. 1237 frauda la lege ca o varietate a cauzei ilicite, când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Prin urmare, în ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii, s-ar aplica tot dispoziţiile art. 1238 alin. (2), problemele evidenţiate în jurul cauzei ilicite, astfel cum este reglementată de Noul Cod Civil, oglindindu-se şi în ipoteza în care nulitatea s-ar fundamenta pe frauda la lege.
Pornind de la faptul că noul cod civil consacră expres sancţiunea nulităţii absolute în art. 295 alin. (1), fără însă ca din cuprinsul textului să rezulte cu claritate care este temeiul nulităţii, se observă faptul că art. 295 alin. (1) nu trimite la niciun text din dreptul general al contractelor, nici în ceea ce priveşte cauza ilicită, nici frauda la lege, după cum nu precizează dacă fictivitatea trebuie să fie bilaterală ori nulitatea operează doar în cazul fictivităţii unilaterale.
Prin urmare, s-ar putea, astfel, susţine că, întrucât legiuitorul nu distinge, dat fiind caracterul special al materiei reglementate, nulitatea absolută intervine ori de câte ori cel puţin unul dintre soţi a urmărit un alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
Specificitatea materiei este dată tocmai de natura juridică excepţională a căsătoriei ca şi act bilateral nepatrimonial.
în acest sens, în literatura juridică s-a arătat că actele juridice extrapatrimoniale au anumite caracteristici care le fac incompatibile cu regimul de drept comun al contractului, conceput pe tiparul raporturilor juridice patrimoniale. Acest regim juridic este consecinţa faptului că, întrucât actele nepatrimoniale sunt expresia unor drepturi ale personalităţii umane (individuale sau sociale), legiuitorul le reglementează strict şi limitativ, având la bază raţiuni superioare, în realizarea unui anumit scop predeterminai. De aceea, tendinţa de „relaxare" a nulităţilor absolute în materia contractului, pe care o reflectă într-o oarecare măsură şi Codul civil în reglementarea cauzei juridice a contractului, nu poate fi translatată geometric în materia actelor nepatrimoniale, în care tendinţa este contrară, şi anume de legiferare cu maximă exigenţă a sancţiunilor, pe fondul asigurării unei cât mai eficiente protecţii juridice a drepturilor personalităţii, lată de ce. de plano, avem serioase rezerve faţă de „importul” tale quale în materia căsătoriei fictive a regimului de drept comun al nulităţilor contractului pentru cauză ilicită sau imorală ori pentru fraudă la lege, pentru a soluţiona problema privind fundamentul nulităţii căsătoriei fictive şi condiţiile în care intervine această sancţiune în raport cu scopul urmărit de unul sau de celălalt dintre viitorii soţi.
în cazul căsătoriei, singura raţiune superioară acesteia, dincolo de interesele sau motivaţiile fiecăruia dintre viitorii soţi, o constituie întemeierea unei familii, pe care legiuitorul o instituie drept o condiţie specifică actului juridic al căsătoriei. Libertatea individuală a fiecăruia dintre viitorii soţii şi dreptul fiecăruia la viaţă privată nu pot fi sacrificate în numele unei legături juridice, decât dacă este justificată de un asemenea scop superior. Pe cale de consecinţă, nulitatea căsătoriei încheiată în alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii este o nulitate specifică, ce excede discuţiilor în jurul cauzei din materia actelor patrimoniale.
în acest sens, considerăm că fundamentul nulităţii căsătoriei fictive nu trebuie căutat în dreptul contractelor, ci se regăseşte chiar în dispoziţiile art. 259 alin. (2)
C. civ., potrivit cărora bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. Este neîndoielnic că textul instituie o normă de ordine publică, deoarece consacră însăşi esenţa căsătoriei ca act nepatrimonial pe care legiuitorul îl permite exclusiv pentru realizarea unui scop social, superior scopurilor individuale ale celor care se căsătoresc, şi anume întemeierea unei familii. Aceasta este practic distincţia între căsătorie şi contract. Dacă, în cazul contractului scopul urmărit de fiecare dintre părţi poate să fie diferit şi legiuitorul îngăduie o paletă variată pe care părţile o pot realiza, fiind exclus doar „scopul ilicit sau imoral”, în cazul căsătoriei scopul este unic şi comun, expres instituit de legiuitor şi singurul care justifică exercitarea dreptului de a încheia o căsătorie.
Dreptul de a se căsători, ca şi drept fundamental personal nepatrimonial nu poate fi exercitat decât în scopul întemeierii unei familiei, ca limită legală imperativă.
Articolul 15 C. civ. prevede că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe. Autorul abuzului de drept denaturează dreptul de la finalitatea sa, adică de la limitele sale interne, respectiv de la scopul pentru care dreptul a fost recunoscut de lege.
Se poate, aşadar, considera că nulitatea căsătoriei fictive constituie sancţiunea legală specifică pentru exercitarea abuzivi, de către oricare dintre viitorii soţi, a dreptului fundamental de a se căsători, în alt scop decât cel al întemeierii unei familii.
Rezultă că scopul întemeierii unei familii constituie o condiţie specială, imperativă a exercitării dreptului fiecăruia dintre viitorii soţi de a se căsători şi totodată o limită internă a exercitării acestui drept, care trebuie respectată în persoana fiecăruia dintre viitorii soţi. Pe cale de consecinţă, nu este suficient ca numai unul dintre ei să respecte scopul exercitării dreptului de a se căsători, având în vedere faptul că acest scop, respectiv întemeierea familiei prin căsătorie, prin ipoteză, nu poate fi realizat decât de cei doi soţi împreună. Dacă cel puţin unul dintre soţi a încheiat căsătoria în alt scop decât acela al întemeierii unei familii, acest element este suficient să denatureze şi să altereze de fictivitate căsătoria.
Fictivitatea poate să fie, aşadar, şi unilaterală, în măsura în care numai unul dintre viitorii soţi exercită dreptul de a se căsători în alte scopuri decât acela al întemeierii unei familii, iar sancţiunea nulităţii absolute are, astfel, deplină justificare, actul căsătoriei fiind în integralitate alterat, din moment ce nu poate fi atins scopul întemeierii unei familii. Evident, celălalt soţ, de bună-credinţă, va avea beneficiul putativităţii unei asemenea căsătorii fictive.
D. Dovada căsătoriei fictive. Dovada fictivităţii se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba de împrejurări de fapt. în realitate, proba este foarte dificilă, deoarece trebuie să se dovedească faptul că nu s-a urmărit să se întemeieze o familie, ci scopul principal a fost acela de a se obţine un rezultat/avantaj care nu ar fi putut fi atins decât prin încheierea căsătoriei, care devine doar un instrument, un mijloc juridic licit pentru un scop ilicit.
E. Acoperirea nulităţii. în măsura în care temeiul nulităţii îl constituia fraudarea legii, în doctrina şi jurisprudenţa anterioare Codului civil s-a arătat că nulitatea poate fi acoperităf] dacă, după încheierea căsătoriei, se stabilesc în fapt relaţii de familie, respectiv soţii duc o viaţă conjugală normală, chiar dacă la încheierea căsătoriei nu au urmărit întemeierea unei familii. Cu atât mai mult, soluţia trebuie să fie
aceeaşi dacă s-au născut ori au fost concepuţi copii dintr-o asemenea căsătorie, care nu mai poate fi declarată nulă pe motiv de fictivitate. Aşadar, se considera că fictivitatea poate să fie unilaterală numai la momentul încheierii căsătoriei, dar raportat la perioada ulterioară, pentru a se putea declara nulitatea căsătoriei, fictivitatea trebuie să fie bilaterală, în sensul că nu s-au stabilit relaţii conjugale.
Articolul 295 alin. (2) C. civ. menţine, în esenţă, soluţia, prevăzând expres că nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei. Aceste cauze de acoperire a nulităţii sunt pe deplin justificate, având în vedere faptul că, atât timp cât s-au stabilit relaţii de familie în fapt, chiar dacă la încheierea căsătoriei s-ar fi urmărit un alt scop, nulitatea nu se mai justifică, întrucât scopul urmărit de legiuitor s-a realizat. De asemenea, având în vedere faptul că dovada fictivităţii căsătoriei presupune proba unui element subiectiv (faptul că s-a urmărit un alt scop decât cel al întemeierii unei familii), după trecerea unui interval semnificativ de timp (2 ani), o asemenea sarcină procedurală devine extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Fictivitatea poate fi mai lesne decelată din conduita imediat ulterioară încheierii căsătoriei, iar cu trecerea timpului „se estompează".
F. Aplicaţii legale şi jurisprudenţiale. în trecut, un caz întâlnit frecvent în practică era acela al încheierii căsătoriei între autorul infracţiunii de viol şi victimă, scopul urmărit de autorul infracţiunii fiind acela de a fi exonerat de răspundere penală, în condiţiile în care alin. (5) al art. 197 C. pen. stabilea o cauză de nepedepsire a făptuitorului în ipoteza căsătoriei cu victima. Prin Legea nr. 197/2000 pentru modificarea şi completarea Codului penal, alin. (5) al art. 197 a fost abrogat, astfel încât, din punct de vedere legal, acest caz de fictivitate a căsătoriei nu mai poate fi întâlnit. Jurisprudenţa recentă a înregistrat unele cazuri mai rare de căsătorii fictive.
La nivel legislativ, O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor, republicată, cu modificările ulterioare, prevede o formă specială de căsătorie fictivă, şi anume „căsătoria de convenienţă, definită în art. 2 lit. I) ca fiind căsătoria
încheiată cu singurul scop de a eluda condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor în România şi de a obţine dreptul de şedere pe teritoriul României.
Potrivit art. 63 din acest act normativ, Oficiul Român pentru Imigrări refuză prelungirea dreptului de şedere obţinut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea căsătorie este de convenienţă.
Elementele pe baza cărora se poate constata faptul că o căsătorie este de convenienţă pot fi următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există:
b) soţii nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei;
c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
e) există date că anterior unul dintre soţi a încheiat o căsătorie de convenienţă;
f) soţii sunt inconsecvenţi ori există neconcordanţe în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanţelor în care s-au cunoscut ori a altor informaţii relevante despre aceştia;
g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu excepţia sumelor primite cu titlu de dotân.
Constatarea acestor elemente se realizează de către ofiţerul de interviu şi poate rezulta din datele obţinute în urma interviului, înscrisuri, declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane, controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare.
Din perspectiva normelor dreptului civil, o asemenea căsătorie este fictivă şi ar trebui sancţionată cu nulitatea.
Potrivit art. 46 alin. (19), acordarea vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familiei poate fi refuzată atunci când solicitarea se întemeiază pe o căsătorie de convenienţă constatată anterior sau când se constată existenţa unei stări de bigamie sau poligamie.
O.U.G. nr. 194/2002 prevede însă numai o sancţiune administrativă, respectiv refuzarea prelungirii dreptului de şedere sau refuzul acordării vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familiei.
De asemenea, potrivit art. 77, Oficiul Român pentru Imigrări anulează, prin decizie motivată, dreptul de şedere pe termen lung sau temporară în România, dacă se constată ulterior că dreptul de şedere a fost obţinut în baza unei căsătorii de convenienţă.
Este explicabilă atitudinea legiuitorului, care nu s-a preocupat în contextul reglementării regimului juridic al străinilor de valabilitatea acestei căsătorii. însă, căsătoria de convenienţă este tot o căsătorie fictivă şi ar trebui sancţionată cu nulitatea absolută ori de câte ori va fi descoperită.
Dacă nu se admite ideea că şi o asemenea căsătorie este lovită de nulitate, se ajunge la situaţia cel puţin bizară în care o căsătorie produce anumite efecte şi îi sunt refuzate alte efecte'1’.
2. Nulităţi absolute care sancţionează încâlcarea unor condiţii de fond negative (impedimente)
Încheierea căsătoriei de către o persoană căsătorită (art. 293 coroborat cu art. 273 C. civ., anterior, art. 5 C. fam)
Existenţa unei căsătorii anterioare a unuia dintre soţi este un impediment absolut şi dirimant la încheierea unei noi căsătorii.
Nulitatea căsătoriei apără în acest caz principiul monogamiei, care este unul de ordine publică.
Momentul în funcţie de care se analizează starea de bigamie este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii şi până la constatarea nulităţii ei.
Nulitatea căsătoriei nu se acoperă, iar cea de a două căsătorie este nulă, chiar dacă prima căsătorie este desfăcută prin divorţ sau încetează (prin moarte) după data încheierii celei de a doua căsătorii.
De asemenea, cea de a doua căsătorie poate fi declarată nulă, chiar dacă între timp ea a încetat prin decesul oricăruia dintre soţi sau a fost desfăcută prin divorţ. De exemplu, nulitatea căsătoriei pentru bigamie poate fi declarată chiar dacă, între timp, soţul bigam a decedat. în acest, caz, soţul din prima căsătorie are tot interesul să ceară desfiinţarea celei de a doua căsătorii pentru bigamie, pentru a înlătura de la moştenire pe soţul supravieţuitor din cea de a doua căsătorie. Dacă acesta din urmă a fost de bună-credinţă, necunoscând cauza de bigamie, păstrează totuşi calitatea de soţ până la desfiinţarea căsătoriei, astfel încât la moştenirea soţului bigam va veni atât soţul supravieţuitor din prima căsătorie, cât şi cel din cea de a doua căsătorie.
în cazul prevăzut de art. 293 alin. (2) C. civ. (anterior, art. 22 C. fam.), există bigamie şi cea de a doua căsătorie este nulă. dacă soţul celui ce fusese declarat mort şi care a reapărut, obţinând anularea hotărârii declarative de moarte, a fost de rea-credinţă la încheierea celei de a doua căsătorii. Dacă a fost de bună-credinţă, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii.
Încheierea căsătoriei între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege (art. 293 coroborat cu art. 274 C. civ., anterior, art. 6 C. fam.)
Rudenia este un impediment relativ şi dirimant.
Avem în vedere căsătoria încheiată între rudele în linie directă, indiferent de grad, şi în linie colaterală, numai până la gradul IV, inclusiv, atât în cazul rudeniei fireşti, cât şi al rudeniei rezultate din adopţia cu efecte depline.
Căsătoria este nulă şi în cazul în care s-a încheiat între rudele colaterale de gradul IV, dar fără obţinerea prealabilă a dispensei, respectiv a încuviinţării instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea, pe baza unui aviz medical (anterior, potrivit Codului familiei, încuviinţarea se acorda de preşedintele consiliului judeţean sau de primarul general al Municipiului Bucureşti).
în practica judecătorească anterioară s-a decis că această nulitate se acoperă dacă, până la declararea nulităţii, este obţinută dispensa de rudenie. Considerăm că soluţia trebuie menţinută, chiar dacă nu este expres prevăzută de Codul civil, care face aplicaţia principiului acoperirii nulităţii numai în cazul în care nu au fost date încuviinţarea sau autorizarea în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani.
Căsătoria încheiata de alienatul mintal sau debilul mintal (art. 293 coroborat cu art. 276 C. civ., anterior, art. 19 coroborat cu art. 9 C. fam)
Alienaţia sau debilitatea mintală constituie un impediment dirimant şi absolut.
în cazul alienaţiei sau debilităţii mintale nu are importanţă dacă cel în cauză este sau nu pus sub interdicţie judecătorească. De asemenea, căsătoria este
nulă, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate pasageră, deoarece interdicţia încheierii căsătoriei îşi găseşte justificare într-un interes de ordin social, respectiv prevenirea procreării unor copii cu deficienţe psihice. Se consideră că starea de alienaţie sau debilitate mintală este incompatibilă cu statutul de persoană căsătorită, deoarece căsătoria se încheie pe viaţă şi presupune drepturi şi îndatoriri a căror exercitare, respectiv executare, se realizează în timp. De aceea, starea de luciditate pasageră la încheierea căsătoriei nu are importanţă, atât timp cât aceasta este excepţională, iar starea de boală psihică exclude, de regulă, discernământul.
3. Nulităţi absolute care sancţionează încălcarea unor formalităţi la celebrarea căsătoriei
În general, cazurile de nulitate prevăzute de Codul civil se regăseau şi în cuprinsul reglementării anterioare din Codul familiei. Singura excepţie o constituie cazul de nulitate prevăzut de art. 19 coroborat cu art. 131 C. fam., care sancţiona cu nulitatea căsătoria încheiată fără respectarea formalităţii privind afişarea, în extras, a declaraţiei de căsătorie, la sediul organului de stare civilă competent. Codul civil nu a mai preluat această sancţiune, care, de altfel, era excesivă, neexistând nicio raţiune pentru care sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de publicitate a declaraţiei de căsătorie de către ofiţerul de stare civilă să fie suportată de către soţi
prin desfiinţarea căsătoriei, în condiţiile în care nu a existat niciun impediment la încheierea căsătoriei.
Încălcarea competenţei materiale a ofiţerului de stare civilă
În temeiul art. 293 coroborat cu art. 287 alin. (1) C. civ. (anterior, art. 7 din Legea nr. 119/1996), este nulă căsătoria celebrată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Nulitatea se acoperă atunci când persoana a exercitat în mod public atribuţiile respective, creând o aparenţă de legalitate care a determinat o eroare comună şi invincibilă (error communis facit ius). Astfel, potrivit art. 102 C. civ., actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
Căsătoria încheiată cu încălcarea formalităţilor prevăzute de lege pentru celebrarea acesteia
Potrivit art. 293 coroborat cu art. 287 alin. (1) C. civ. (anterior, art. 16 C. fam.), căsătoria este nulă când s-a încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor privind prezenţa şi exprimarea personală1'1 a consimţământului viitorilor soţi, în prezenţa a doi martori şi în mod public.
4. Regimul juridic al nulităţii absolute a căsătoriei
Ca şi în dreptul comun, analiza regimului juridic al nulităţii absolute a căsătoriei presupune determinarea cercului de persoane care pot să o invoce, dacă acţiunea este sau nu prescriptibilă şi dacă nulitatea poate ori nu să fie acoperită.
Titularul acţiunii
Potrivit art. 296 C. civ., orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea acesteia, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.
Cu privire la posibilitatea procurorului de a formula acţiunea, din cuprinsul art. 296 C. civ. rezultă că procurorul poate introduce acţiunea în nulitate atât în timpul căsătoriei, cât şi după încetarea sau desfacerea căsătoriei, dacă acţionează în interesul minorilor sau al persoanelor puse sub interdicţie (de exemplu, moştenitorii sunt minori sau puşi sub interdicţie în cazul încetării căsătoriei). Articolul 296 C. civ. se coroborează, astfel, cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în sensul că acţiu
nea poate fi formulată şi de Ministerul Public (adică de către procuror). Judecătorul nu poate invoca din oficiu nulitatea absolută a căsătoriei (de exemplu, în cadrul unui proces de divorţ în care ar sesiza existenţa unei astfel de nulităţi), dar poate pune în discuţia părţilor eventuala cauză de nulitate.
Imprescriptibilitatea acţiunii
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, potrivit art. 2502 C. civ.
Posibilitatea acoperirii nulităţii absolute a căsătoriei
în principiu, în dreptul comun, nulitatea absolută nu poate fi acoperită nici măcar prin manifestarea de voinţă expresă a părţilor actului juridic lovit de nulitate sau a altor persoane, care o pot invoca.
Situaţia este diferită în materia căsătoriei, deoarece menţinerea acesteia şi a familiei poate fi impusă de necesitatea ocrotirii interesului superior al copilului şi a vieţii de familie, în general, valori care pot prevala asupra ideii formale de aplicare a sancţiunii nulităţii cu orice preţ.
De aceea, sunt cazuri în care nulitatea absolută poate fi acoperită, după cum sunt unele în care încălcarea legii este atât de gravă şi raţiunile instituirii regulii încălcate sunt atât de importante, încât acoperirea nulităţii nu poate fi acceptată.
Din prima categorie fac parte următoarele cazuri de nulitate:
a) cele determinate de încălcarea vârstei matrimoniale:
b) cele impuse de nesocotirea impedimentului la căsătorie rezultând din gradul IV de rudenie, dacă s-a obţinut, chiar după încheierea căsătoriei, dar înainte de declararea nulităţii, dispensa de rudenie;
d) căsătoria fictivă;
e) încălcarea necompetenţei materiale a ofiţerului de stare civilă (error corn-munis facit ius)
Nulitatea absolută a căsătoriei nu poate fi acoperită în următoarele situaţii:
a) în cazul căsătoriei între persoane de acelaşi sex sau al căror sex nu este suficient diferenţiat;
b) în cazul bigamiei;
c) în cazul impedimentului la căsătorie constând în rudenia în linie directă sau colaterală până la gradul III inclusiv;
d) în cazul impedimentului la căsătorie constând în alienaţia sau debilitatea mintală;
e) în cazul încălcării formalităţilor privind celebrarea căsătoriei în mod public şi în prezenţa martorilor.
