Obligaţiile personale reciproce ale soţilor
| Comentarii |
|
obligaţiile personale reciproce ale soţilor, 1. Obligaţia de sprijin moral reciproc 2. Obligaţia de respect reciproc 3. Obligaţia de fidelitate 4. Obligaţia de a locui împreuna (obligaţia de coabitare) 5. Îndatoririle conjugale (debitum conjugale) 6. Obligaţia de a purta numele comun 7. Despre independența reciprocă a soţilor 8. Cetăţenia soţilor
Căsătoria impune sacrificarea parțială sau limitarea libertăţii individuale a fiecăruia dintre soţi, limitare ilustrată - printre altele - şi de obligaţiile personale reciproce dintre soţi. Aceste îngrădiri sunt, însă, de esenţa căsătoriei, iar absenţa lor, respectiv, libertatea absolută a soţilor - înţeleasă ca inexistenţă a oricărei obligaţii reciproce - este incompatibilă cu starea de persoană căsătorită şi, dacă se manifestă ca atare, conduce la despărţirea soţilor, în fapt sau în drept (divorţ).
1. Obligaţia de sprijin moral reciproc
Potrivit art. 309 C. civ., soţii îşi datorează reciproc sprijin moral. Tot astfel, art. 2 C. fam. prevedea: „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material” (subl. ns.) Această obligaţie are ca obiect sprijinul pe care un soţ trebuie să-l acorde celuilalt soţ, susţinerea şi încurajarea care ar putea fi necesare în împrejurări dificile ale vieţii, cum ar fi, spre exemplu, îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soţi trebuie să le dea celuilalt dacă vârsta, starea sănătăţii sau infirmitatea acestuia le-ar cere.
2. Obligaţia de respect reciproc
Aceasta obligaţie nu are corespondent în Codul familiei, fiind consacrată expres de art. 309 Noul Cod Civil. Prin conţinutul ei, obligaţia are o puternică natură morală şi presupune ca fiecare soţ să manifeste stimă şi deferenţă faţă de celălalt, să respecte
integritatea fizică şi psihică a partenerului şi să aibă un comportament bazat pe sinceritate, loialitate, răbdare, discreţie şi toleranţă.
3. Obligaţia de fidelitate
Deşi nu era consacrată în mod expres de Codul familiei, existenţa obligaţiei de fidelitate între soţi nu era pusă sub semnul îndoielii, deoarece - prin caracterul său fundamental - se află nu numai la baza relaţiilor dintre soţi, ci şi a unor reglementări esenţiale pentru raporturile de familie, în general, şi de filiaţie, în special.
Astfel, potrivit prezumţiei de paternitate, soţul mamei este tatăl copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei. Or, atunci când copilul este conceput în timpul căsătoriei, această prezumţie se întemeiază la rândul său pe prezumţia că soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate. însă, dacă soţia are o asemenea obligaţie, pe care Codul familiei întemeia prezumţia de paternitate, atunci - în virtutea principiului egalităţii dintre soţi - şi bărbatul are aceeaşi obligaţie.
Obligaţia de fidelitate este expres consacrată în art. 309 C. civ.
încălcarea acestei obligaţii, de către oricare dintre soţi, poate constitui motiv temeinic pentru divorţ.
4. Obligaţia de a locui împreuna (obligaţia de coabitare)
Codul familiei nu prevedea expres obligaţia soţilor de a locui împreună sau de avea un domiciliu comun, ceea ce înseamnă că stabilirea locuinţei comune era una dintre acele probleme pe care legiuitorul le-a lăsat la aprecierea soţilor, care decid dacă vor locui împreună sau separat. Prin urmare, domiciliul comun al soţilor nu este de esenţa căsătoriei.
Pe de altă parte, familia presupune, în principiu, convieţuirea soţilor, care se poate realiza cel mai bine în condiţiile în care soţii locuiesc împreună. De aceea, s-a considerat că obligaţia soţilor de a coabita decurge din scopul căsătoriei. De aici rezultă că soţii decid de comun acord cu privire la locuinţa comună, dar ei pot decide, pentru motive temeinice (cum ar fi exercitarea unei profesii) să locuiască separat.
Codul civil prevede expres în art. 309 că soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice ei pot decide să locuiască separat.
De asemenea, dată fiind importanţa deosebită a locuinţei familiei, Codul civil instituie un ansamblu de norme juridice speciale referitoare la locuinţa familiei şi mobilele care garnisesc sau ornează locuinţa familiei, norme care însă ţin de regimul primar imperativ (art. 321-323 C. civ.), iar nu de sfera raporturilor personale dintre soţi.
Evident, trebuie exclusă varianta obligării prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt, o asemenea hotărâre neputând fi pusă în executare mânu militari, deoarece aduce atingere libertăţii persoanei.
Părăsirea nejustificată a locuinţei comune de către unul dintre soţi sau refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ reprezintă o încălcare a obligaţiei soţilor de a locui împreună şi poate constitui motiv temeinic de divorţ.
Se poate pune problema dacă, în ceea ce priveşte neînţelegerile dintre soţi referitoare la alegerea domiciliului comun sau a locuinţei comune, unul dintre soţi poate cere instanţei să decidă în această privinţă.
S-ar putea discuta şi dacă refuzul abuziv sau ilicit al unuia dintre soţi de a coabita n-ar putea atrage - dincolo de desfacerea căsătoriei prin divorţ - răspunderea civilă potrivit dreptului comun (de exemplu, soţul căruia i se refuză accesul în locuinţa comună este nevoit să efectueze cheltuieli suplimentare prin închirierea unei locuinţe, suportând astfel un prejudiciu care trebuie reparat).
Chiar dacă dreptul şi îndatorirea soţilor de a locui împreună are un caracter personal nepatrimonial, aspectele privitoare la locuinţa familiei, inclusiv dreptul fiecăruia dintre soţi de a avea acces la locuinţa comună au evident şi o componentă patrimonială.
Tot astfel, constatând privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l primi în locuinţa comună, prin alungarea acestuia sau în orice mod, instanţa de judecată poate dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, reintegrarea în locuinţă. Este însă discutabil aspectul nepatrimonial al unei asemenea cereri, deoarece, de regulă, soţul reclamant nu este animat atât de dorinţa traiului în comun, cât de interesul patrimonial legat de nevoile de locuit, în condiţiile în care soţul pârât rămas în locuinţa comună tinde să păstreze avantajul folosinţei exclusive a acesteia.
Controversată este problema de a şti dacă un soţ poate obţine evacuarea celuilalt soţ care, prin comportarea sa abuzivă, face imposibilă convieţuirea. în principiu, s-a considerat că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece s-ar provoca o separaţie în fapt a soţilor, ceea ce ar fi contrar legii şi instituiţiei căsătoriei. Cu toate acestea, în mod excepţional, în măsura în care soţul a cărui evacuare se solicită a săvârşit fapte grave, care pun în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa celuilalt soţ ori a copiilor, evacuarea poate fi dispusă de instanţa de tutelă.
Măsura nu are însă un caracter definitiv, de aceea poate fi dispusă chiar dacă soţul vizat este proprietar exclusiv al locuinţei.
Tot astfel, se pune problema dacă instanţa poate decide cu privire la domiciliile sau locuinţele separate ale soţilor şi în alte cazuri.
Considerăm că nu ar trebui exclusă posibilitatea ca un soţ să ceară încuviinţarea instanţei de a nu mai locui împreună cu celălalt soţ, dacă locuinţa prezintă
inconveniente de ordin fizic sau psihic (insalubritate, insecuritate, promiscuitate) sau dacă acesta din urmă face imposibilă convieţuirea.
5. Îndatoririle conjugale (debitum conjugale)
Această obligaţie - având ca obiect relaţiile intime dintre soţi - este distinctă de obligaţia de a locui împreună şi există indiferent dacă soţii au sau nu o locuinţă comună. îndeplinirea obligaţiei conjugale este numită consumarea căsătoriei. Nici Codul familiei, nici Codul civil nu consacră expres această îndatorire.
Refuzul unuia dintre soţi de a întreţine relaţii intime cu celălalt poate constitui motiv temeinic de divorţ, dacă este neîntemeiat, iar dacă este motivat de starea sănătăţii unuia dintre soţi, poate duce la divorţul întemeiat pe starea sănătăţii unuia dintre soţi.
în orice caz, indiferent de motivele care îl determină pe un soţ să refuze relaţiile intime cu celălalt, acesta din urmă nu poate să invoce calitatea de soţ pentru a obţine „executarea” acestei obligaţii maritale prin constrângere1'1.
6. Obligaţia de a purta numele comun
Potrivit art. 311 C. civ. (anterior, art. 28 C. fam.), soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat; dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, niciunul dintre ei nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ. Prin urmare, această obligaţie presupune că, dacă soţii au dobândit un nume comun prin căsătorie, niciunul dintre ei nu poate - fără consimţământul expres al celuilalt soţ - să îşi schimbe acest nume comun, prin procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. în acest sens, art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 prevede că, în cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimţământul celuilalt soţ. De asemenea, potrivit alin. (2), schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ.
O situaţie deosebită se poate ivi atunci când este adoptată o persoană majoră căsătorită. într-adevăr, persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate fi adoptată, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte s-o adopte.
Potrivit art. 473 alin. (4) C. civ., în cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
Rezultă per a contrario că, în ipoteza în care celălalt soţ nu consimte, soţul adoptat va purta în timpul căsătoriei numele comun declarat la încheierea căsătoriei, fiind din plin aplicabile dispoziţiile art. 311 C. civ.
în cazul în care căsătoria se va desface prin divorţ şi se pune problema de a reveni la numele anterior căsătoriei, soţul adoptat nu va reveni la numele avut înainte de căsătorie, ci va lua numele adoptatorului, deoarece, prin efectul adopţiei, vor fi dispărut efectele rudeniei fireşti şi îşi va produce efecte adopţia, inclusiv cu privire la numele de familie al adoptatului, în temeiul art. 473 alin. (1) C. civ., potrivit căruia adoptatul dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă.
7. Despre independența reciprocă a soţilor
Dincolo de obligaţiile lor reciproce, care afectează, cel puţin parţial, libertatea lor individuală, se păstrează, în mod firesc, o relativă independenţă a soţilor, în ceea ce priveşte viaţa lor socială şi profesională.
Astfel, art. 310 C. civ. prevede că un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
A. Relaţiile sociale ale soţilor. Niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să controleze şi să îşi impună propriul punct de vedere cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ (incluzând aici întâlnirile, comunicarea, în general, şi corespondenţa de orice fel). Neîndoielnic, avem aici în vedere configuraţia normală a unor astfel de relaţii, compatibile cu viaţa de familie, şi nu situaţii care pun în discuţie însăşi căsătoria, prin nerespectarea obligaţiilor inerente acesteia, cum sunt cele de coabitare, de a avea relaţii conjugale şi de fidelitate.
Comportamentul unui soţ de a controla relaţiile sociale ale celuilalt sau de a-i impune o anumită conduită în această privinţă poate constitui motiv temeinic de divorţ.
B. Independenţa profesională a soţilor. Aceasta implică libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat şi femeie. Potrivit art. 327
C. civ., fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
Cu alte cuvinte, oricare dintre soţi are dreptul să îşi aleagă profesia şi locul de muncă, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt, iar acesta din urmă nu poate interveni asupra deciziei soţului său. Neîndoielnic, într-un climat familial normal, soţii se vor consulta cu privire la alegerea profesiei şi a locului de muncă al fiecăruia dintre ei.
Dincolo de aspectul nepatrimonial, pot exista şi implicaţii patrimoniale legate de exercitarea profesiei unuia dintre soţi, care ţin de regimul matrimonial. De exemplu, în cadrul regimurilor comunitare, se pune problema naturii juridice a veniturilor din muncă, care sunt considerate bunuri comune ale soţilor. De asemenea, Codul civil prevede expres în art. 328 că soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
8. Cetăţenia soţilor
Căsătoria nu are niciun efect asupra cetăţeniei soţilor, deoarece aceasta nu se pierde şi nu se dobândeşte prin căsătorie (art. 3 din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, republicată).
