chemare în garanţie, formă de participare a terţelor persoane în procesul civil prin intermediul căreia una dintre părţi poate solicita introducerea în litigiu a acelor persoane faţă de care funcţionează obligaţia de garanţie sau de despăgubire. C.g. se întemeiază, în principal, pe existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie; legea admite însă promovarea unei c.g. ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte (în situaţia în care ar pierde procesul) împotriva altei persoane cu o acţiune în despăgubire. C.g. pe cale incidenţă oferă următoarele avantaje: a) garantul are posibilitatea de a contribui alături de cel garantat la respingerea pretenţiilor părţii adverse; b) se realizează pe această cale o apărare comună, eficientă, împotriva terţului care a formulat pretenţii în legătură cu dreptul garantat; c) se realizează o mai bună administrare a justiţiei, întrucât se pot soluţiona, într-un singur cadru procesual, două acţiuni distincte, adică cererea principală şi cererea de c.g. Cererea de c.g. se prezintă ca o veritabilă acţiune, de vreme ce prin intermediul ei se poate valorifica un drept subiectiv; de aceea, cererea este supusă condiţiilor de formă şi de fond necesare pentru exercitarea acţiunii civile. în practica judiciară, c.g. a primit o aplicare largă, fiind folosită în litigiile izvorâte din raporturile contractuale, în acţiunile în revendicare, în procesele de partaj, în acţiunile privitoare la plata de despăgubiri etc.; ea nu poate fi însă exercitată în cadrul acţiunilor personal nepatrimoniale, în litigiile de muncă, în acţiunile posesorii şi în cadrul cererilor de ordonanţă preşedinţială. Cererea de c.g. se depune de reclamant până la închiderea dezbaterilor, iar de pârât odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare; legea nu permite promovarea cererii de c.g. în faţa instanţei de recurs, spre a nu priva părţile de beneficiul primului grad de jurisdicţie. Nedepunerea cererii de c.g. în termen atrage sancţiunea judecării separate a acesteia, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună cu acţiunea principală. Cererea de c.g. se comunică terţului introdus în proces, împreună cu o copie de pe cererea de chemare în judecată; împotriva c.g. terţul poate formula întâmpinare în termenul stabilit de instanţă în acest scop. Cererea de c.g. se va soluţiona odată cu acţiunea principală, instanţa pronunţându-se asupra lor printr-o singură hotărâre; instanţa poate dispune însă disjungerea celor două cereri, dacă soluţionarea lor împreună ar putea conduce la întârzierea judecăţii. C.g. fiind o veritabilă acţiune civilă, îi conferă terţului independenţă procesuală. Poziţia terţului în proces se concretizează şi în următoarele prerogative: a) poate îndeplini orice acte de procedură ce apar necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de acţiunea principală; b) poate utiliza toate mijloacele de apărare pe care le are la dispoziţie şi partea garantată, substituindu-se astfel în drepturile acesteia; c) poate, la rândul său, să cheme în garanţie o altă persoană; d) cel de al doilea chemat în garanţie nu-şi va putea valorifica dreptul la garanţie sau despăgubire pe cale incidenţă, adică prin c.g., ci numai prin intermediul unei acţiuni principale. Terţul introdus în proces prin intermediul c.g. are şi următoarele obligaţii: a) de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile procedurale; b) de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat, în ipoteza în care ar pierde procesul; c) de a lua procedura în starea în care aceasta se află în momentul introducerii sale în proces. Obligaţia de a lua procedura în starea în care aceasta se află conduce la concluzia că terţul nu va putea invoca acele excepţii ce au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces; el are însă posibilitatea de a invoca, în orice fază a procesului civil, încălcarea dispoziţiilor legale imperative. Cererea de c.g. produce efecte asemănătoare unei acţiuni principale, cum sunt: a) dobândirea de către terţ a calităţii de parte; b) întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune; c) prorogarea competenţei instanţei sesizate cu acţiunea principală şi asupra cererii incidente; prorogarea de competenţă poate opera însă doar cu respectarea regulilor imperative prevăzute de lege în această materie. Asupra cererii de c.g. instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere sau de respingere a acesteia. în soluţionarea c.g. instanţa urmează să ţină seama, deopotrivă, de caracterul subsidiar şi dependent al acesteia faţă de acţiunea principală. Aşa fiind: a) cererea de c.g., formulată de pârât, trebuie respinsă, întrucât rămâne fără obiect, atunci când acţiunea principală a fost respinsă ca nefondată; b) instanţa de control judiciar urmează să se pronunţe şi asupra c.g., dacă recursul declarat numai de reclamant a condus la admiterea acţiunii principale; într-o asemenea împrejurare rediscutarea cererii de c.g. în faţa instanţei de recurs devine necesară spre a se asigura o apărare comună faţă de reclamant şi pentru eventuala despăgubire a pârâtului; c) recursul promovat numai de chematul în garanţie repune în discuţie raporturile dintre reclamant şi pârât, întrucât terţul este direct interesat în respingerea acţiunii principale; aceasta nu poate conduce însă la concluzia potrivit căreia terţul ar avea vreun raport de drept material cu reclamantul; de aceea, chematul în garanţie nu poate fi obligat, prin hotărâre, faţă de reclamant [v. şi participarea terţelor persoane în litigiile de muncă].
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Chemare în garanţie
