Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor în obligaţii perfecte şi obligaţii naturale
| Comentarii |
|
clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor în obligaţii perfecte şi obligaţii naturale
Obligaţiile perfecte sau înzestrate cu mijloace juridice ofensive pentru realizarea lor
Majoritatea raporturilor de obligaţii sunt obligaţii perfecte. Ele se definesc prin aceea că subiectul activ, creditorul are la dispoziţie mijloacele juridice ofensive, la care poate recurge împotriva debitorului, pentru a obţine realizarea dreptului său de creanţă, în cazul în care debitorul nu execută voluntar prestaţia sau prestaţiile datorate. Ele sunt: punerea debitorului în întârziere, acţiunea în justiţie, sistemul daunelor cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii şi executarea silită. Obligaţiile perfecte se mai numesc şi obligaţii înzestrate cu acţiune în justiţie. Aceasta pentru motivul că acţiunea injustiţie este cel mai important şi eficace mijloc juridic ofensiv care însoţeşte toate obligaţiile perfecte, indiferent de originea şi regimul lor juridic, şi la care creditorul poate recurge atunci când debitorul refuză să facă plata.
Obligaţiile naturale
Sunt acele raporturi juridice de obligaţii a căror sancţiune constă într-un mijloc juridic defensiv, adică în posibilitatea creditorului de a refuza restituirea prestaţiei primite de la debitor, care a făcut plata voluntar, invocând faptul că debitorul a executat ceea ce în realitate datora, fară să poată fi constrâns în acest sens prin forţa coercitivă a statului. Dacă le definim prin ceea ce nu sunt, obligaţiile naturale se identifică cu raporturile obligaţionale pentru a căror executare creditorul nu are la dispoziţie mijloace juridice ofensive. Creditorul este lipsit mai ales de dreptul la acţiunea în justiţie pentru a obţine condamnarea debitorului la executare. Pe cale de consecinţă, el nu are nici dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor debitorului şi nu are nici celelalte mijloace ofensive împotriva lui. Este motivul pentru care se mai numesc şi obligaţii „neînzestrate cu acţiune injustiţie”.
Deşi creditorul nu are niciun mijloc juridic ofensiv la care ar putea recurge, obligaţiile naturale produc totuşi efecte juridice. Astfel, în ipoteza în care debitorul execută voluntar prestaţia datorată, plata este valabilă, definitivă şi ireversibilă; el nu poate cere şi obţine restituirea prestaţiei, deoarece a plătit ce datora. De aceea, se spune că ele ocupă o zonă intermediară între obligaţiile morale, lipsite de orice efect juridic, şi obligaţiile civile perfecte, care sunt pe deplin viabile şi eficace.
Obligaţiile naturale pot fi subclasificate în: obligaţii civile imperfecte şi obligaţii naturale „datorii de conştiinţă”:
A. Obligaţiile civile imperfecte sunt acele obligaţii naturale care nu s-au putut naşte sau, după caz, nu au putut „supravieţui” ca obligaţii civile perfecte, din cauza unui obstacol juridic, prezent la momentul naşterii sau, după caz, pe durata fiinţei lor; ele se împart în obligaţii avortate şi obligaţii degenerate.
a) Obligaţiile avortate sunt acele obligaţii care, datorită unui obstacol juridic, s-au născut în viaţa juridică fară vitalitate, adică lipsite de dreptul creditorului de a accede la mijloace juridice ofensive pentru a obţine ceea ce i se datorează pe cale de constrângere. Astfel sunt: obligaţia contractuală asumată de un minor în apropierea vârstei de majorat; obligaţia contractuală a unei persoane pusă sub interdicţie şi aflată sub tutelă, care şi-a dat consimţământul într-un moment de luciditate; obligaţia moştenitorului de a executa un legat verbal sau stipulat de către autorul său într-un testament nevalabil datorită unui viciu de formă; obligaţia contractuală rezultată dintr-un contract lovit de nulitate relativă pentru un viciu de consimţământ care între timp a încetat, situaţie în care plata făcută ulterior de către debitor în cunoştinţă de cauză ar putea să nu dea dreptul de a obţine restituirea ei etc.
b) Obligaţiile degenerate sunt obligaţiile care s-au născut perfecte, pe deplin viabile, numai că ulterior şi-au pierdut eficacitatea sau vitalitatea, adică dreptul la acţiune în justiţie, precum şi celelalte mijloace juridice ofensive care le însoţeau ca efect al prescripţiei extinctive sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat. Dacă debitorul execută voluntar prestaţia care face obiectul unei asemenea obligaţii, el nu are dreptul de a obţine restituirea a ceea ce a plătit. Aceste obligaţii naturale sunt consecutive unor obligaţii perfecte; ele continuă să existe, dar sunt lipsite de vitalitate în viaţa juridică.
B. Obligaţiile naturale - datorii de conştiinţă sunt obligaţiile care îşi au originea şi suportul în resursele spirituale şi morale ale fiinţei umane (au for de l’honneur et de la conscience). Fac parte din această categorie: obligaţia naturală a celui care a primit o donaţie de a asigura donatorului locuinţă în propria sa casă, dintr-un sentiment de recunoştinţă, donatorul fiind în nevoie; obligaţia de întreţinere în sarcina unei persoane faţă de un copil natural şi nerecunoscut; obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia, deşi condiţiile de angajare a răspunderii civile nu sunt întrunite, dintr-un sentiment de corectitudine; obligaţia unui amant de a acorda subsidii amantei sale; obligaţia unei persoane de a presta întreţinere unui copil după ce i s-a admis acţiunea în tăgada paternităţii etc.
Aşa cum am arătat, deşi sunt lipsite de vitalitatea obligaţiilor civile perfecte, obligaţiile naturale produc efecte juridice:
a) dacă debitorul execută voluntar prestaţia care face obiectul obligaţiei naturale, el face o plată valabilă şi ireversibilă. Temeiul legal al acestui efect este prevederea art. 1471 C. civ., care dispune: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. Această dispoziţie este o reproducere aproape fidelă a textului art. 1092 alin. (2) din vechiul Cod civil. în acelaşi timp, în ceea ce priveşte obligaţiile degenerate prin prescripţie extinctivă, art. 2506 alin. (3) C. civ. prevede: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.
Executarea de bunăvoie de către debitor a prestaţiei are semnificaţia şi valoarea unei ratificări tacite a obligaţiei. Este ceea ce explică faptul că debitorului i se refuză dreptul de a pretinde şi obţine restituirea, el făcând o plată datorată şi valabilă;
b) unele obligaţii naturale pot fi confirmate expres, prin voinţa unilaterală a debitorului, cu efectul transformării lor în obligaţii civile perfecte'. Este cazul unor obligaţii avortate, cum sunt: obligaţiile născute din acte juridice civile anulabile pentru un viciu de consimţământ care, între timp, a încetat (violenţa); obligaţiile născute din acte juridice încheiate de un minor, care între timp a devenit major.
Mai reţinem că în conformitate cu prevederile art. 2507-2511 C. civ., confirmarea obligaţiilor naturale degenerate poate avea loc şi prin renunţarea la prescripţia împlinită. Renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită. Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică şi poate rezulta numai din manifestări neechivoce; aşa de pildă, constituirea de garanţii de către debitor în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă produce efectele renunţării tacite la prescripţie [art. 2506 alin. (3) C. civ.];
c) obligaţiile naturale pot fi transformate în obligaţii civile perfecte prin novaţie. Novaţia este o convenţie prin care părţile sting o obligaţie veche şi dau naştere simultan la o obligaţie nouă, care ia locul celei vechi. Obligaţia nouă este întotdeauna o obligaţie contractuală. Aşadar, transformarea obligaţiei naturale într-una civilă perfectă se poate realiza doar prin convenţia părţilor raportului obligaţional originar, încheiată cu intenţia expresă de a nova, adică de a se stinge vechea obligaţie, indiferent de originea şi natura ei, şi de a da naştere unei noi obligaţii, de această dată perfectă, care, fiind de natură contractuală, este cu totul diferită de obligaţia naturală novată;
d) obligaţiile naturale se pot transmite prin cesiune de creanţă, cesiune de datorie, iar dacă sunt de origine contractuală şi prin cesiune de contract. Indiferent despre care dintre cesiuni este vorba, fiinţa obligaţiei naturale nu se schimbă şi nici situaţia juridică a debitorului şi creditorului. Obligaţia rămâne mai departe neînzestrată cu acţiune injustiţie şi toate celelalte mijloace juridice ofensive.
Obligaţiile naturale nu sunt susceptibile de stingere prin compensaţie legală şi compensaţie judiciară. In ambele ipoteze, compensaţia este o plată forţată (art. 1616-1623 C. civ.). Astfel, conform art. 1617 alin. (1) C. civ., compensaţia legală operează de plin drept, adică în puterea legii. De asemenea, compensaţia judiciară operează prin forţa obligatorie a hotărârii pronunţată de instanţa de judecată, intrată în puterea lucrului judecat. Aşa fiind, soluţia contrară ar impune o consecinţă inadmisibilă; compensaţia ar constitui un mijloc juridic ofensiv la îndemâna creditorului, pentru a obţine plata împotriva voinţei debitorului. Or, executarea obligaţiei naturale poate avea loc numai printr-o plată voluntară făcută din partea debitorului. Urmează că obligaţiile naturale pot face obiectul doar al compensaţiei convenţionale, adică realizată prin acordul de voinţă intervenit între creditor şi debitor; o asemenea convenţie nu este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
Şi, în sfârşit, mai arătăm că obligaţia naturală, sub aspectul laturii sau componentei sale active, prin care înţelegem creanţa, nu poate fi cauţionată, gajată sau ipotecată. De asemenea, nu poate fi însoţită nici de un drept de retenţie; aceasta pentru că el constituie un mijloc juridic de constrângere indirectă a debitorului de către retentor şi s-ar ajunge, pe această cale, la transformarea implicită a obligaţiei naturale într-o obligaţie civilă perfectă, fară consimţământul debitorului.
