Delimitarea obligaţiilor civile faţă de alte raporturi juridice de obligaţii
| Comentarii |
|
delimitarea obligaţiilor civile faţă de alte raporturi juridice de obligaţii, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, raporturile obligaţionale în dreptul privat erau de cel puţin trei feluri: raporturi de obligaţii civile, raporturi de obligaţii comerciale şi raporturi de obligaţii de dreptul familiei. Această clasificare se pare că în prezent este caducă. Reglementările care se aplică acestor obligaţii nu se mai află în coduri separate. Regimul lor juridic este stabilit în corpul de texte al noului Cod civil. Acesta este motivul pentru care, în principiu, problema unor delimitări dintre ele nu se mai pune. Toate sunt şi rămân obligaţii civile, prin care înţelegem întreaga gamă de raporturi juridice obligaţionale din spaţiul dreptului privat.
Deosebirile care pot fi şi astăzi decelate între ele, nu sunt de esenţă şi, prin urmare, nu este necesară abordarea lor în acest moment.
Nu este însă mai puţin adevărat că există raporturi de obligaţii şi în afara dreptului privat. Este vorba de raporturile obligaţionale din dreptul public, mai exact din dreptul fiscal. Obligaţiile fiscale se deosebesc radical de obligaţiile civile prin anumite caracteristici, care le conferă natură proprie şi regim juridic adecvat acestei naturi. De aceea, apreciem că este utilă şi chiar necesară încercarea de delimitare între obligaţiile civile şi obligaţiile fiscale. Şi aceasta cu atât mai mult că doctrinarii dreptului fiscal sunt insensibili la trebuinţa unui asemenea demers.
Delimitarea obligaţiilor civile faţă de obligaţiile fiscale
Făcând parte din multitudinea raporturilor obligaţionale existente astăzi în viaţa juridică, obligaţiile fiscale se aseamănă cu obligaţiile civile. Asemănările rezultă din structura lor comună. Astfel, subiectele raporturilor obligaţionale fiscale poartă aceleaşi denumiri generice de creditori şi debitori. De asemenea, conţinutul lor este alcătuit din drepturi de creanţă şi îndatoriri particulare corespunzătoare acestor drepturi; dreptul de creanţă aparţine creditorului şi îndatorirea sau datoria este în sarcina debitorului. Obiectul raporturilor obligaţionale fiscale este însăşi prestaţia la care are dreptul creditorul şi este ţinut s-o execute debitorul. Şi mai mult, toate raporturile de obligaţii, indiferent de natura lor, dau dreptul creditorului de a obţine prestaţia pe calea constrângerii statale, precum şi la alte prerogative pe care le-am analizat în materia sancţiunii obligaţiilor.
Totuşi obligaţiile civile nu se confundă cu obligaţiile fiscale; natura şi regimul lor juridic sunt în mod esenţial diferite. Dintre deosebirile mai importante existente între cele două categorii de obligaţii reţinem următoarele:
a) Obligaţiile civile sunt reglementate de normele dreptului civil, prin care astăzi înţelegem, în sens larg, întregul drept privat; obligaţiile fiscale sunt reglementate de dreptul administrativ-fiscal, care intră în alcătuirea dreptului public.
b) Obligaţiile civile sunt raporturi de drept privat, în care subiectele se află pe o poziţie de egalitate juridică, în sensul că niciunul nu are dreptul să dea ordine, dispoziţii sau instrucţiuni şi nici nu poate să ia măsuri de constrângere în putere proprie faţă de celălalt subiect. în acest scop, este necesar să se adreseze instanţelor de judecată competente şi organelor de constrângere ale statului. Dimpotrivă, obligaţiile fiscale sunt raporturi juridice de putere, în care subiectele se află într-o poziţie de subordonare; subiectul supraordonat are dreptul să adopte decizii obligatorii şi să ia măsuri de constrângere în putere proprie faţă de celălalt subiect, care îi este subordonat; într-un cuvânt, obligaţiile fiscale sunt raporturi de autoritate.
c) Obligaţiile civile izvorăsc din acte juridice civile, mai ales contracte de drept privat, şi din fapte juridice civile. Obligaţiile fiscale se nasc din acte administrative fiscale, care sunt acte de putere. Conform legislaţiei fiscale (art. 4 C. pr. fisc.), actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale; el se emite numai în formă scrisă, cu numele şi semnătura persoanei împuternicite şi aplicarea ştampilei organului fiscal emitent.
d) Subiectele raporturilor de obligaţii civile pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Subiectele obligaţiilor fiscale sunt, pe de o parte, statul sau, după caz, unităţile administrativ-teritoriale şi, pe de altă parte, contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestor raporturi. Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale, care se numesc organe fiscale. Contribuabilul este orice persoană care, potrivit Codului fiscal, datorează impozite şi taxe.
e) Conţinutul raporturilor obligaţionale civile este alcătuit din drepturi de creanţă şi îndatoriri corelative de drept comun. Conţinutul raporturilor obligaţionale fiscale este alcătuit exclusiv din creanţe fiscale şi datorii fiscale.
Creanţa fiscală constă în dreptul creditorului fiscal de a stabili impozitele şi taxele legale în sarcina contribuabililor şi de a pretinde acestora să plătească sumele de bani datorate cu acest titlu. Corelativă dreptului de creanţă este îndatorirea contribuabilului de a plăti, în termenele legale, impozitul sau taxa stabilită de autorităţile competente. Dacă legea nu prevede altfel, raporturile obligaţionale fiscale, adică drepturile şi obligaţiile fiscale se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere.
f) Obiectul raporturilor obligaţionale civile constă într-o prestaţie, care poate fi de a da, a face sau a nu face. Obiectul obligaţiei fiscale este întotdeauna o prestaţie de a da o sumă de bani.
g) Neexecutarea de către debitor a prestaţiei într-un raport de obligaţii civile dă dreptul creditorului să ceară şi să obţină concursul forţei de constrângere a statului (acţiune în justiţie, amenzi cominatorii, executare silită etc.). In schimb, atunci când debitorul dintr-un raport juridic de obligaţii fiscale nu plăteşte sumele datorate, organele fiscale competente pot proceda la executare silită, care se face de către organele care administrează creanţele fiscale, numite organe de executare silită. Aşadar, în cazul obligaţiilor fiscale, realizarea creanţelor pe cale silită se face direct de către creditor în putere proprie. Nu este necesară acţionarea în justiţie a debitorului şi nici recurgerea la procedura executării silite din dreptul comun. Instanţele de judecată sunt competente doar să soluţioneze contestaţia la executare silită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală, contestaţie promovată de către contribuabil; competenţa aparţine instanţei de judecată de contencios administrativ, iar soluţia pronunţată poate fi atacată cu recurs.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Delimitarea obligaţiilor civile faţă de alte raporturi juridice de obligaţii
