Sancţiunea obligaţiilor
| Comentarii |
|
sancţiunea obligaţiilor, pentru realizarea oricărei obligaţii civile este necesar ca legea să pună la dispoziţia creditorului mijloacele juridice necesare la care să poată recurge pentru a-şi realiza creanţa prin executarea voluntară sau silită a prestaţiei pe care debitorul o datorează. De asemenea, legea trebuie să ofere şi debitorului anumite prerogative pentru a executa prestaţia datorată şi a se libera de datorie în ipoteza în care creditorul refuză sau nu poate s-o primească. Cu alte cuvinte, obligaţia ca raport juridic este necesar să aibă o sancţiune.
Aproape întreaga literatură de specialitate defineşte sancţiunea obligaţiei ca fiind dreptul creditorului „de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni" în justiţie şi „să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale”. Rezultă că sancţiunea obligaţiei constă în dreptul creditorului de a-1 acţiona pe debitor în justiţie şi de a proceda la executarea silită a bunurilor lui în scopul realizării creanţei sale.
în ceea ce ne priveşte, aşa cum am afirmat şi cu o altă ocazie, apreciem că definiţia de mai sus este unilaterală şi incompletă. Este unilaterală deoarece este formulată numai din perspectiva creditorului; de asemenea, este incompletă pentru faptul că sunt avute în vedere doar unele dintre mijloacele juridice ofensive conferite de lege creditorului şi, în acelaşi timp, sunt ignorate mijloacele defensive la care poate recurge pentru a păstra prestaţia executată voluntar de debitor, în acele situaţii în care debitorul nu putea fi constrâns să o facă.
Propunându-ne o nouă definiţie a sancţiunii obligaţiilor, apreciem că ea ar putea fi formulată mai cuprinzător în felul următor: sancţiunea obligaţiei constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine sau păstra prestaţia care i se datorează de către debitor şi, din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de datorie, prin executarea prestaţiei datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul obligaţional prin executare.
A. Mijloacele juridice ofensive şi defensive aflate la dispoziţia creditorului. Dintre mijloacele ofensive reţinem: punerea în întârziere a debitorului, acţiunea în justiţie, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii şi executarea silită. Desigur că cele mai eficace sunt: acţiunea în justiţie şi executarea silită.
a) Punerea în întârziere a debitorului constă în manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul pretinde sau îi cere ferm debitorului să execute prestaţia sau prestaţiile datorate. Este reglementată în art. 1521-1523 C. civ. şi se face prin notificare scrisă, comunicată debitorului prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, acordându-i un termen de executare; ea poate fi făcută şi prin cererea de chemare în judecată a debitorului de către creditor. Principalele consecinţe pe care le produce sunt: se constată refuzul debitorului de a executa prestaţia, astfel încât creditorul are dreptul să ceară plata de daune-interese compensatorii; de la data la care se află în întârziere, debitorul datorează creditorului daune-interese moratorii; debitorul pus în întârziere va răspunde de orice pierdere cauzată de un caz fortuit.
b) Acţiunea în justiţie este actul procesual prin care creditorul îl cheamă pe debitor în justiţie pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie condamnat la executarea prestaţiei pe care o datorează.
c) Daunele cominatorii". Sunt sumele de bani pe care debitorul este condamnat, prin hotărârea unei instanţe competente, să le plătească creditorului său pentru fiecare zi de întârziere sau altă unitate de timp - săptămână, decadă, lună - până la executarea prestaţiei datorată. Ele au un singur scop: să-l constrângă economic pe debitor la executare. Neavând funcţie de despăgubiri, imediat după executarea prestaţiei de către debitor, creditorul este obligat să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu; în caz contrar, s-ar îmbogăţi fară justă cauză.
d) Amenzile cominatorii. Sunt sumele de bani pe care debitorul este obligat, prin hotărâre judecătorească, să le plătească la bugetul de stat, cu titlu de sancţiune, pentru fiecare zi de întârziere, până la momentul în care va avea conduita la care este îndatorat. La fel ca daunele cominatorii, amenzile cominatorii constituie un mijloc de constrângere pecuniară a debitorului la executare, deosebindu-se însă prin aceea că, fiind venituri la bugetul de stat, ele nu sunt supuse restituirii.
e) Daunele-interese moratorii. Sunt despăgubiri în bani pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării prestaţiei de către debitor. Ele au caracter de reparaţie nefiind supuse restituirii; dimpotrivă, se cumulează cu executarea în natură a prestaţiei sau cu plata de daune-interese compensatorii. Pe lângă funcţia lor reparatorie, ele constituie evident şi un mijloc de presiune economică asupra debitorului pentru a se hotărî să facă plata datoriei.
f) Executarea silită. Este o procedură complexă prin care creditorul care are un titlu executoriu obţine prestaţia ce i se datorează, cu concursul organelor de stat competente, în cazul în care debitorul nu înţelege să o execute de bunăvoie. Cu alte cuvinte, se realizează creanţa prin urmărirea bunurilor debitorului. Executarea silită este reglementată în Codul de procedură civilă. Ea poate fi directă, în natură, de pildă, prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu ajutorul executorului judecătoresc şi organele statului, şi indirectă, prin echivalent bănesc, când se procedează la vânzarea bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta are dreptul să le primească de la terţe persoane.
în principiu, din perspectiva creditorului, sancţiunea obligaţiei civile constă în mijloace juridice ofensive. Aceste raporturi de obligaţii sunt cele mai numeroase şi se numesc obligaţii perfecte. Toate sunt însoţite cel puţin de două mijloace juridice ofensive: acţiunea injustiţie şi executarea silită.
Sunt însă şi raporturi de obligaţii, mai puţin frecvente şi în număr redus, a căror executare ireversibilă este asigurată numai pe cale indirectă, defensivă. Nefiind înzestrate cu mijloace juridice ofensive, ele se numesc într-o terminologie consacrată obligaţii naturale. Creditorul nu poate recurge la niciun mijloc juridic de constrângere a debitorului pentru a-şi realiza creanţa. Cu toate acestea, nu sunt lipsite în totalitate de sancţiune. Astfel, dacă debitorul execută voluntar prestaţia pe care o datorează, cunoscând în principiu că nu poate fi constrâns la executare, el nu mai are posibilitatea să solicite cu succes obligarea creditorului la restituirea plătii, pe motiv că ar fi o plată nedatorată. Dimpotrivă, plata este valabilă şi ireversibilă, raportul obligaţional dintre el şi creditor fiind o legătură juridică. Temeiul legal al acestei constatări este prevederea art. 1471 C. civ., care dispune: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. Această dispoziţie transpune, într-o formulare aproape identică, prevederea similară din art. 1092 vechiul cod civil Aşadar, sancţiunea obligaţiilor naturale este un mijloc defensiv, în apărare a creditorului, care constă în excepţia pe care o poate opune cererii de restituire a prestaţiei executate de debitor, invocând faptul că debitorul a plătit o datorie existentă.
B. Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie. Creditorul are dreptul, dar şi îndatorirea de a primi prestaţia de la debitor. Şi mai mult, creditorul este obligat să se comporte faţă de debitor cu bună-credinţă. Refuzul nejustificat al creditorului de a primi plata este o dovadă a relei sale credinţe, în faţa unei astfel de situaţii, debitorul nu este lăsat de lege la bunul plac al creditorului. Pe de altă parte, pot exista şi împrejurări care constituie obstacole pentru creditor de a primi plata. Atât în ipoteza în care creditorul nu vrea să primească plata, cât şi atunci când nu o poate primi din anumite motive obiective, debitorul poate avea interesul să se libereze de datoria sa scadentă. în acest scop, legea îi conferă anumite prerogative.
în primul rând, atunci când se refuză primirea plăţii, debitorul are la dispoziţie prerogativa punerii în întârziere a creditorului. Această prerogativă este reglementată expres în art. 1510-1511 C. civ., cu toate consecinţele pe care le antrenează; una dintre aceste consecinţe, poate cea mai importantă, constă în faptul că respectivul creditor va fi obligat să repare toate prejudiciile cauzate debitorului prin întârziere.
După punerea în întârziere, debitorul are la dispoziţie, în acelaşi scop, în funcţie de natura datoriei sale, şi alte prerogative. Bunăoară, în cazul datoriilor pecuniare, poate recurge la oferta reală de plată, urmată de consemnaţiune, reglementate în Codul de procedură civilă. în acest fel, debitorul se liberează de datorie.
în ipoteza în care prestaţia datorată constă în predarea unui bun, refuzul nejustificat al creditorului de a-1 primi îi dă dreptul debitorului să consemneze bunul în cauză pe cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie (art. 1512 C. civ.). Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă este perisabil sau dacă depozitarea lui la o terţă persoană necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a acelui bun şi consemna preţul obţinut, cu condiţia notificării în prealabil a creditorului şi încuviinţării instanţei de judecată competente [art. 1515 alin. (1) C. civ.]. Mai mult, dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are preţ curent sau are o valoare prea mică în raport cu cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea lui fară notificarea creditorului [art. 1514 alin. (2) C. civ.].
Obligaţiile de a nu face, din punctul de vedere al debitorului, nu ridică nicio problemă. Prin natura sa, orice prestaţie de acest fel este susceptibilă de executare împotriva voinţei creditorului. Fiind o conduită negativă, adică o inacţiune, legal, creditorul nu se poate împotrivi la executarea ei.
