Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
| Comentarii |
|
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face
Este clasificarea tradiţională a obligaţiilor după obiectul lor sau natura prestaţiei la care este îndatorat debitorul şi are dreptul creditorul. Ea a fost preluată din dreptul roman, fiind expres prevăzută în art. 1073-1090 din vechiul cod civil român şi în art. 1101 şi art. 1126 C. civ. fr. Mai mult, este consacrată în unele texte disparate din cuprinsul noului Cod civil român (art. 1273, art. 1482-1488 şi 1528-1529).
Aceste trei categorii de obligaţii au fost definite implicit atunci când am analizat obiectul raporturilor juridice de obligaţii.
înainte de toate este necesar de reţinut că în doctrina franceză contemporană există discuţii referitoare la utilitatea practică a acestei clasificări. Dezbaterile sunt întreţinute de unii autori care neagă pur şi simplu existenţa şi pertinenţa obligaţiilor de a da (dare), aşa cum sunt definite în dreptul francez. Reamintim că prin obligaţiile de a da sunt desemnate acele obligaţii care au ca obiect transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui anumit bun. Potrivit principiului consensualismului care guvernează transferul sau, după caz, constituirea drepturilor reale, acest efect se produce de plin drept, ex lege, în momentul încheierii contractului, în cazul bunurilor certe, şi în momentul individualizării bunurilor, în cazul celor generice. Obligaţia de predare ori, în funcţie de situaţie, obligaţia de individualizare şi predare a bunului în cauză este privită ca fiind separată de obligaţia de a da, fiind încadrată în categoria obligaţiilor de a face. Regula transmiterii de plin drept a dreptului de proprietate, extinsă la toate drepturile reale cesibile, rezultă din prevederea art. 1583 C. civ. fr. , preluată întocmai prin traducere fidelă în art. 1295 alin. (2) din vechiul Cod civil român. Mai mult decât atât, în vechiul Cod civil român această regulă era consacrată cu valoare de principiu, aplicabil oricărui drept real, în textul art. 971, dispoziţie preluată din Codul civil italian din anul 1865.
Faţă de regula transmiterii contractuale ex lege a dreptului de proprietate s-a afirmat că obligaţia de a da în sarcina transmiţătorului nu-şi justifică în niciun fel existenţa. Prin urmare, clasificarea tradiţională tripartită a obligaţiilor după obiectul lor se reduce, în fapt, la distincţia dintre obligaţiile de a face şi obligaţiile de a nu face.
Apreciem că o astfel de poziţie doctrinală, în dreptul nostru, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, nu are susţinere legislativă. Nu este însă mai puţin adevărat că şi noul Cod civil, în art. 1273, în materia constituirii şi transferului dreptului de proprietate, consacră principiul consensualismului, în sensul că acest efect al contractului se produce prin simplul acord de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate. Desigur că de la acest principiu există şi excepţii, dintre care cea mai importantă este prevăzută în art. 885 alin. (1) în sensul că: „Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.
Deşi noul Cod civil consacră principiul consensualismului în cazul constituirii sau transferului drepturilor reale prin contracte, existenţa obligaţiilor de a da nu poate fi contestată. Explicaţia se află tot în textele sale, din care rezultă că obligaţia de a da are un conţinut complex, în sensul că fiinţa ei nu se reduce doar la constituirea sau transferul dreptului real, ci cuprinde şi predarea bunului determinat şi eventual conservarea lui sau, după caz, individualizarea şi predarea bunurilor generice. Cum transmiterea dreptului de proprietate operează ex lege şi de plin drept prin acordul de voinţă al părţilor, pentru realizarea obligaţiei de a da în întreaga şi desăvârşita sa dimensiune, debitorul este ţinut să procedeze şi la predarea sau individualizarea şi predarea bunului sau bunurilor în cauză; numai privită astfel, prestaţia de a da se complineşte, se desăvârşeşte. De această dată, prestaţia constând în predarea sau individualizarea bunurilor nu are o existenţă autonomă, nu este independentă de constituirea sau, după caz, transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real. Temeiul juridic al soluţiei noastre se află în art. 1483 alin. (1) C. civ.: „Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-1 conserva până lă predare”.
în concluzie, clasificarea tripartită clasică a obligaţiilor după natura obiectului este justificată şi utilă, iar existenţa obligaţiilor de a da nu poate fi negată în dreptul nostru civil actual.
Obligaţiile de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantităţi de bunuri generice; obligaţiile de predare a unui bun cert, determinat; obligaţiile de prestare de servicii şi obligaţiile de a nu face
Această clasificare este propusă în doctrina franceză de către autorii care au contestat sau contestă existenţa obligaţiilor de a da, obligaţii care în opinia lor nu au nicio aplicaţie practică, din moment ce transferul dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale operează de plin drept, automat, ex lege, în baza acordului de voinţă. Prin urmare, făcând abstracţie de obligaţiile de a da, a căror existenţă este pusă în cauză cu fermitate, s-a propus clasificarea raporturilor obligaţionale, după obiectul lor, în patru categorii.
A. Obligaţiile de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantităţi de alte bunuri generice. Ele sunt considerate, fară excepţie, obligaţii de a face. Prestaţia datorată de debitor şi pe care el trebuie să o execute constă în individualizarea acelor bunuri prin numărare, cântărire sau măsurare sau în alt mod stabilit de părţi ori care rezultă din natura lor, precum şi în predarea lor la creditor. Transferul dreptului de proprietate are loc de plin drept, ex lege, în momentul predării bunurilor.
B. Obligaţiile de predare a unui bun cert, individual determinat. Sunt incluse în această categorie toate obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a pune la dispoziţia creditorului, adică de a-i preda un bun determinat, asupra căruia el a dobândit un drept real sau un drept personal, cum sunt: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul cert vândut şi respectiv cumpărat; obligaţia donatorului de a preda donatarului bunul donat (în toate aceste situaţii, dreptul de proprietate s-a transmis de plin drept, ex lege, în momentul perfectării contractului); obligaţia locatorului de a pune lucrul închiriat la dispoziţia locatarului; obligaţia depozitarului de a restitui deponentului bunul care i-a fost dat în depozit; obligaţia celui care a sustras bunul altuia de a-1 restitui victimei etc.
Obligaţiile din primele două categorii se caracterizează prin aceea că pot fi realizate prin executare silită în natură, atunci când debitorul nu execută voluntar prestaţia sau prestaţiile datorate.
C. Obligaţiile de prestare de servicii Sunt obligaţiile care au ca obiect o activitate proprie a debitorului, cu excepţia predării unui bun sau unor bunuri. Aşa de pildă: obligaţia transportatorului de a efectua un transport de persoane sau de bunuri; obligaţia salariatului de a presta munca la care s-a îndatorat prin contractul individual de muncă; obligaţia medicului de a-1 trata pe pacientul său de o maladie de care suferă; obligaţia unui frizer de a executa tunsoarea comandată de clientul său; obligaţia unei persoane de a organiza o competiţie sportivă ori un spectacol artistic; obligaţia unui meseriaş oarecare de a efectua o reparaţie a unui bun; obligaţia notarului public de a autentifica sau legaliza un înscris etc.
Obligaţiile de prestare de servicii sunt, de cele mai multe ori, intuitu personae şi de aceea nu sunt susceptibile de executare silită în natură; în caz de neexecutare voluntară, creditorul are dreptul doar de a pretinde şi obţine condamnarea debitorului la plata de daune-interese.
D. Obligaţiile de a nu face. Sunt obligaţiile care au ca obiect o conduită negativă a debitorului; el trebuie să se abţină de la o conduită pozitivă la care avea dreptul dacă obligaţia non faciendo nu ar exista. Aşadar, debitorul datorează numai o atitudine negativă, adică o absenţiune, cum sunt: obligaţia de a nu construi un edificiu într-un anumit loc; obligaţia celui care a cesionat clientela sa civilă de a nu face concurenţă cesionarului (avocatul sau medicul cu cabinet propriu). încălcarea acestor obligaţii dă dreptul creditorului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
In condiţiile în care pertinenţa obligaţiilor de a da, în semnificaţia lor clasică, este contestată, această clasificare poate fi considerată de mare interes. Ea însă trebuie combinată şi cu alte clasificări ale obligaţiilor după criteriul obiectului lor, cum este clasificarea în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Calificarea subcategoriei obligaţiilor de securitate
Codul civil român de la 1865, după exemplul Codului civil francez, nu a prevăzut această clasificare. în Franţa a fost propusă de doctrină la începutul secolului trecut şi acceptată de jurisprudenţă. Apoi, în anii de pe urmă, a fost preluată şi în doctrina noastră de specialitate de către unii autori. Noul Cod civil o consacră expres; astfel, art. 1481 defineşte cele două categorii de obligaţii şi stabileşte principalele criterii în funcţie de care o obligaţie sau alta poate fi încadrată în categoria obligaţiilor de rezultat sau, dimpotrivă, în categoria obligaţiilor de mijloace.
A. Obligaţiile de rezultat (determinate). Obligaţiile de rezultat sunt acele raporturi juridice de obligaţii în care debitorul este îndatorat, prin conduita sa pozitivă sau negativă, să obţină un anumit rezultat, precis determinat, în favoarea creditorului său [art. 1481 alin. (1) C. civ.]. Mai mult, debitorul garantează creditorului că acel rezultat va fi obţinut. Exemplul tipic este obligaţia unui transportator, într-un contract de transport de persoane, să-l transporte pe un călător, sănătos şi nevătămat într-un anumit loc. Dacă în timpul transportului se produce un accident şi persoana respectivă suferă o vătămare corporală, este evident că rezultatul la care transportatorul s-a îndatorat nu a fost obţinut; pe cale de consecinţă, la cererea creditorului, se va angaja răspunderea transportatorului. în acest scop, creditorul (voiajorul) trebuie să facă doar dovada, uşor de administrat, că rezultatul la care debitorul era îndatorat nu a fost obţinut; el nu este ţinut să probeze cauzele accidentului, care adesea nu are la origine vinovăţia debitorului, răspunderea transportatorului angajându-se şi pentru caz fortuit. Exonerarea de răspundere intervine numai dacă debitorul face proba, pe terenul cauzalităţii, că rănirea călătorului a fost cauzată de forţa majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ, dacă aceasta întruneşte condiţiile forţei majore.
Obligaţia de rezultat creează, aşadar, o veritabilă garanţie de executare pe care debitorul şi-o asumă expres ori legea o pune în sarcina sa, implicit sau explicit, faţă de creditorul său; acesta din urmă are garanţia sau siguranţa că va obţine, fie rezultatul aşteptat a-i fi furnizat de către debitor, fie, în caz contrar, repararea prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutare.
In funcţie de gradul de intensitate a garanţiei de executare pe care debitorul o datorează creditorului, obligaţiile de rezultat se subclasifică în: obligaţii de rezultat absolute, obligaţii de rezultat relative şi obligaţii de rezultat intermediare. în cazul în care debitorul rămâne îndatorat chiar şi atunci când rezultatul promis nu a fost obţinut din cauză de forţă majoră suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat absolută; de pildă, obligaţia de a plăti o sumă de bani poate fi executată în orice situaţie. Dimpotrivă, în ipoteza în care obligaţia încetează din cauză de forţă majoră, răspunderea debitorului fiind înlăturată, vorbim de o obligaţie de rezultat relativă, cum este obligaţia transportatorului născută dintr-un contract de transport de persoane. Obligaţiile de rezultat intermediare sunt acele obligaţii în care rămân în sarcina debitorului numai anumite cazuri de forţă majoră, determinate printr-o clauză contractuală sau dispoziţie legală; răspunderea debitorului pentru neobţinerea rezultatului datorat va fi înlăturată doar atunci când va dovedi că aceasta se datorează unui alt caz de forţă majoră decât cele stabilite în contract sau în lege.
Majoritatea obligaţiilor civile sunt obligaţii de rezultat, cum sunt toate obligaţiile de predare a unui bun cert sau a unor bunuri generice. De asemenea, intră în această categorie şi o bună parte a obligaţiilor de prestări de servicii, dintre care exemplificăm: obligaţia unui meseriaş de a executa o anumită reparaţie a unui lucru; obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată; obligaţia de a transporta o cantitate de mărfuri; obligaţia de a executa lucrări de igienizare etc.
B. Obligaţiile de mijloace (de diligenţă sau prudenţă). Sunt acele raporturi juridice de obligaţii în care debitorul este îndatorat să utilizeze şi să pună în valoare toate mijloacele necesare şi posibile, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă, pentru a obţine un anumit rezultat în favoarea creditorului sau persoanei determinată de acesta. Art. 1481 alin. (2) C. civ. prevede: „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
Specificul acestor obligaţii constă în faptul că debitorul nu garantează creditorului că rezultatul urmărit va fi obţinut şi că în caz contrar îi va repara prejudiciul cauzat. în măsura în care debitorul a recurs la mijloacele necesare şi posibile şi a dat dovadă de diligenţă şi prudenţă în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să facă pentru obţinerea rezultatului urmărit, se consideră că prestaţia la care este îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat. Angajarea răspunderii debitorului pentru neexecutarea prestaţiei sale este posibilă numai în situaţia în care creditorul dovedeşte că rezultatul promis nu a fost obţinut deoarece nu s-a folosit de toate mijloacele necesare şi posibile ori că în loc să fie diligent a fost neglijent şi în loc să fie prudent a fost imprudent.
Fac parte din această categorie: obligaţia avocatului de a pune în valoare toate cunoştinţele juridice şi diligenţă necesară pentru a câştiga procesul în care clientul său este parte; obligaţia unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o anumită maladie; obligaţia unui om de ştiinţă de a face cercetări pentru obţinerea unui vaccin în vederea imunizării împotriva unei boli contagioase etc.
Această clasificare a obligaţiilor prezintă importanţă practică pe terenul răspunderii civile. în cazul obligaţiilor de rezultat, neobţinerea rezultatului la care este îndatorat debitorul antrenează răspunderea civilă obiectivă, fară vinovăţie a acestuia faţă de creditorul său. Dimpotrivă, în ipoteza obligaţiilor de mijloace, răspunderea debitorului pentru neexecutarea prestaţiei datorate este eminamente subiectivă, întemeiată pe culpa sau vinovăţia dovedită de către creditor.
Una din problemele cele mai dificile legate de această clasificare a raporturilor juridice de obligaţii este delimitarea lor. în vederea rezolvării ei, doctrina de specialitate a propus mai multe criterii. Unele dintre aceste criterii au fost reţinute de legiuitorul român în textele noului Cod civil. Astfel, art. 1481 alin. (3) prevede că pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de următoarele: modul în care obligaţia este stipulată în contract; existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl presupune obţinerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Dacă raportăm cele două categorii de obligaţii la clasificarea tradiţională a raporturilor obligaţionale în obligaţii de a da, a face şi a nu face, constatăm următoarele:
- obligaţiile de a da sunt întotdeauna de rezultat;
- obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau, după caz, de mijloace;
- obligaţiile de a nu face sunt prin scopul lor obligaţii de rezultat.
între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace există legături şi interferenţe, deoarece aproape fiecare obligaţie de rezultat presupune o anumită diligenţă din partea debitorului şi fiecare obligaţie de mijloace presupune şi una sau mai multe activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor. Astfel, de pildă, între avocat şi justiţiabil se naşte un raport obligaţional care are ca obiect mai multe prestaţii: prestaţia principală este de mijloace şi constă în punerea în valoare a pregătirii profesionale a avocatului, cu toată diligenţă normală pentru câştigarea procesului; alături de aceasta avocatul trebuie să execute şi alte prestaţii, specifice obligaţiilor de rezultat, cum sunt: să redacteze la timp anumite acte procedurale, să fie prezent în instanţă la termenele de judecată etc. Această interferenţă nu este însă de natură a şterge deosebirile care există, fară îndoială, între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace şi nu diminuează cu nimic importanţa practică şi utilitatea acestei clasificări, modernă, actuală, profundă, subtilă şi necesară.
C. Calificarea obligaţiilor de securitate. Obligaţiile de securitate sunt o specie a obligaţiilor de a face, în care o parte are îndatorirea legală sau contractuală de a o garanta pe cealaltă parte şi, uneori, chiar terţele persoane împotriva riscurilor care le ameninţă securitatea corporală. Sunt ele obligaţii de rezultat sau obligaţii de mijloace?
Obligaţiile de securitate au apărut în terminologia dreptului civil din Franţa la sfârşitul secolului al XlX-lea când s-a înregistrat creşterea numărului accidentelor de muncă datorită dezvoltării maşinismului şi în general revoluţiei industriale. Afirmarea cu adevărat a existenţei acestor obligaţii însă a avut loc în deceniul al doilea al secolului trecut în legătură cu contractul de transport de persoane pe calea ferată. Astfel, Curtea de Casaţie din Franţa a statuat că din contractul de transport de persoane se naşte în sarcina transportatorului obligaţia de a-i transporta pe călători întregi şi sănătoşi la destinaţie; această obligaţie a primit denumirea de obligaţie de securitate. Ulterior, obligaţia de securitate a fost extinsă la toate contractele de transport, precum şi la alte contracte, cum sunt: contractul de hotelărie, contractele de vizionare de spectacole, contractul de organizare de jocuri sportive, contractul de urcare cu telescaunul sau telefericul etc. De asemenea, în prezent, există obligaţii de securitate prevăzute imperativ de lege în sarcina unor persoane, cum sunt: obligaţia angajatorului de a asigura securitatea şi sănătatea salariaţilor (Codul muncii); obligaţia de securitate prevăzută de legislaţia privind protecţia consumatorilor (Legea nr. 245/2004' şi Legea nr. 240/2004).
Despre natura juridică a obligaţiilor de securitate se poartă discuţii în doctrina de specialitate. Ca regulă generală, s-a considerat că ele au o natură contractuală. Au fost şi autori care au contestat caracterul lor contractual, spunându-se că asistăm astăzi la ceea ce se numeşte „decontractualizarea” obligaţiei de securitate. în orice caz, constatăm că are loc multiplicarea continuă a obligaţiilor de securitate prevăzute de lege prin nonne imperative, mai ales în dreptul consumului.
Raportând obligaţiile de securitate la clasificarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace, în doctrină şi jurisprudenţă, în general, s-a spus că sunt obligaţii de rezultat indiferent de natura lor contractuală sau extracontractuală. în ceea ce priveşte obligaţiile de securitate prevăzute expres de lege se pare că în majoritatea lor sunt cu adevărat obligaţii de rezultat. în schimb, dacă ne raportăm la obligaţiile de securitate născute din unele contracte, altele decât contractul de transport, s-a apreciat, cu ezitări şi inconsecvenţe, că am fi în prezenţa unor obligaţii de mijloace; este vorba de acele contracte care generează obligaţii de securitate, în care iniţiativa victimei, libertatea ei de acţiune ori participarea sa activă la executarea contractului de către debitor sunt destul de mari pentru a considera că ar fi inoportun şi inechitabil să i se atribuie creditorului beneficiul garanţiei pe care îl conferă o obligaţie de rezultat. în acest sens, exemplificăm cu următoarele situaţii: creditorul este victima unui accident care s-a produs într-un restaurant, într-un hotel, într-o colonie de vacanţă, într-un magazin în care se află la cumpărături, pe pista de patinoar, într-o sală sau pe un teren de sport, într-o sală de spectacole etc. Fiind vorba de obligaţii de mijloace, debitorul poate fi obligat să răspundă numai dacă victima dovedeşte că accidentul se datorează vinovăţiei sale. Asistăm astfel la ceea ce s-a spus a fi „un recul al obligaţiilor de securitate de rezultat”, dacă izvorăsc dintr-un alt contract decât contractul de transport. în concluzie, obligaţiile contractuale de securitate sunt de mijloace sau de rezultat în funcţie de faptul dacă participarea victimei se află sau nu printre circumstanţele evenimentului care a avut ca urmare vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale.
Obligaţii în natură şi obligaţii pecuniare
Este una dintre cele mai importante clasificări ale obligaţiilor după obiectul lor şi a fost propusă în doctrina franceză sub influenţa conjuncturilor economice caracterizate prin fluctuaţii monetare grave apărute în cursul secolului trecut'.
A. Obligaţiile în natură sunt acele raporturi juridice obligaţionale care au ca obiect orice prestaţie pozitivă sau negativă, cu excepţia prestaţiei de a plăti o sumă de bani. Ele se prezintă într-o mare varietate, cum sunt: obligaţia de predare a unui bun cert; obligaţia de predare de bunuri generice, altele decât sume de bani; obligaţia care are ca obiect prestarea unui serviciu; obligaţia care are ca obiect o abţinere de la o conduită pozitivă (nonfacere).
B. Obligaţiile pecuniare sau monetare sunt acele raporturi juridice obligaţionale care au întotdeauna ca obiect prestaţia de a plăti sau remite o sumă de bani creditorului sau reprezentantului său, cum sunt: obligaţia de a restitui suma împrumutată sau aflată în depozit, obligaţia de a plăti despăgubirile datorate pentru repararea unui prejudiciu, obligaţia de a plăti redevenţe etc. Spre deosebire de alte bunuri generice, banii prezintă particularitatea că nu au valoare intrinsecă; însuşirea lor de a fi bunuri este dată de lege şi nu de natura lor materială.
Intre cele două categorii de raporturi de obligaţii există deosebiri importante sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, obligaţiilor pecuniare li se aplică anumite reguli sau norme speciale. Aceste reguli sunt prevăzute în art. 1488-1489, art. 1535 C. civ., la care se adaugă textele referitoare la toate obligaţiile de restituire prin echivalent bănesc, indiferent că sunt contractuale sau extracontractuale.
Dintre deosebirile existente între aceste categorii de obligaţii reţinem îndeosebi următoarele:
a) obligaţiile pecuniare sunt întotdeauna şi fară excepţii obligaţii de rezultat; obligaţiile în natură pot fi de rezultat sau de mijloace;
b) în cazul obligaţiilor pecuniare, dacă debitorul întârzie să facă plata, răspunderea sa se angajează fară ca creditorul să fie ţinut a face dovada vinovăţiei debitorului şi a întinderii prejudiciului suferit. întinderea daunelor-interese moratorii, în lipsă de clauză penală, este stabilită de lege, fiind, de regulă, egală cu dobânda legală (art. 1489 şi art. 1535 C. civ.). De asemenea, ştiut fiind că bunurile de gen nu pier, în caz de forţă majoră, obligaţia debitorului nu încetează fortuit, fiind doar suspendată executarea ei. Dimpotrivă, în ipoteza obligaţiilor în natură, dacă debitorul întârzie în executarea prestaţiei datorate, angajarea răspunderii sale civile este condiţionată de dovada existenţei şi întinderii prejudiciului, iar dacă este vorba de obligaţii de mijloace, creditorul este ţinut să probeze şi culpa sau vinovăţia debitorului; dacă nu există clauză penală, întinderea daunelor-interese moratorii se stabileşte de instanţa de judecată, nefiind evaluate de lege. Şi mai mult, dacă debitorul dovedeşte că prestaţia datorată nu poate fi executată din cauză de forţă majoră, obligaţia sa încetează fortuit, cu excepţia obligaţiilor care au ca obiect predarea de bunuri generice;
c) obligaţiile pecuniare pot fi executate întotdeauna în natură dacă debitorul este solvabil; neexecutarea plăţii de către debitor nu poate avea drept consecinţă obligarea lui la plata de daune-interese compensatorii, care sunt tot sume de bani; executarea obligaţiei pecuniare poate însă fi cumulată cu obligarea debitorului, în caz de întârziere, la daune-interese moratorii. în schimb, obligaţiile în natură, în unele situaţii, nu sunt executate de către debitor sau nu pot fi executate în natura lor specifică; de aceea, executarea va fi înlocuită cu plata de despăgubiri, care poartă denumirea de daune-interese compensatorii; daunele-interese compensatorii se pot cumula cu plata de daune-interese moratorii;
d) obligaţiile pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv pentru plata lor sunt influenţate de fluctuaţiile monetare grave, care pot să apară în anumite perioade de instabilitate economică şi financiară; din această cauză, după momentul naşterii raportului obligaţional, poate interveni un dezechilibru evident şi grav între prestaţiile părţilor, încât una dintre ele suferă sau este pe cale de a suferi o pagubă mare şi imprevizibilă. Dimpotrivă, de regulă, obligaţiile de natură sunt insensibile la asemenea fenomene, creditorul nefiind expus să piardă din cauza riscului unei deprecieri monetare.
Prejudiciul suferit de creditorul dintr-o obligaţie pecuniară ca urmare a disproporţiei de valoare dintre prestaţia sa şi prestaţia datorată de debitor, apărută după naşterea raportului obligaţional din cauza fluctuaţiilor monetare, se numeşte impreviziune. Problema reechilibrării valorii prestaţiilor, pentru caz de impreviziune, este reglementată în art. 1271 C. civ. şi, în primul rând, este o sarcină a părţilor acelui raport obligaţional; în caz contrar, la solicitarea părţii prejudiciate sau pe cale de a fi prejudiciată, această operaţie este în competenţa instanţelor de judecată, care pot dispune adaptarea sau încetarea contractului.
C. Datoriile de valoare şi specificul obiectului acestora. Datoriile de valoare sunt acele raporturi de obligaţii care au ca obiect o valoare exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o datorează creditorului, sumă care este supusă modificării sau recalculării în acele situaţii în care, la momentul plăţii, nu mai reprezintă acea valoare din cauza fluctuaţiilor monetare.
Conceptul sau categoria „datorii de valoare” a fost elaborată de doctrina juridică germană şi, apoi, preluată şi chiar dezvoltată de doctrina franceză, cu scopul declarat ca aceste obligaţii să fie la adăpost de consecinţele deprecierilor monetare care intervin până la plata datoriei, deprecieri care au drept cauză conjunctura economică. De pildă, creanţa în repararea unui prejudiciu se naşte în momentul producerii acelui prejudiciu, dar este evaluată la data pronunţării hotărârii judecătoreşti; aşadar, obligaţia persoanei răspunzătoare are ca obiect valoarea prejudiciului şi nicidecum o sumă de bani; suma de bani are doar rolul de a exprima valoarea acelui prejudiciu la momentul când trebuie reparat, valoare care este anterioară expresiei sale băneşti.
Exemplul de mai sus ne permite să înţelegem datoria de valoare şi mecanismul său. Creanţa victimei are ca obiect valoarea prejudiciului. Banii nu intervin pentru a evalua prestaţia constând în repararea prejudiciului în momentul naşterii raportului obligaţional; ei au rolul exclusiv de a plăti datoria. în obligatione, nu este vorba de o sumă de bani; banii au rol doar la executarea prestaţiei, adică in solutione.
Aşadar, în interiorul datoriilor de valoare, banii nu constituie obiectul obligaţiei; ei au un rol secundar, dar important, acela de instrument de plată. Aşa cum s-a afirmat, „suma de bani” reprezintă „ecranul” unui obiect mai profund care este o valoare. Cuantumul primar, iniţial al acestei obligaţii este dat de valoare, iar suma de bani nu face altceva decât să o lichideze, să o stingă. Din acest motiv, cuantumul monetar al obligaţiei nu este şi nu trebuie considerat ca măsură absolută şi indiscutabilă a acesteia, „întinderea obligaţiei fiind dată de fapt de o valoare pe care suma de bani nu face decât să o actualizeze”.
Indiferent că are origine contractuală sau extracontractuală, datoria de valoare este întotdeauna o obligaţie de rezultat. Debitorul este îndatorat să procure creditorului un anumit rezultat, indiferent care va fi preţul în bani al acelui rezultat. în alţi termeni, datoria de valoare are ca finalitate menţinerea în stare de echivalenţă a valorii prestaţiei datorate, indiferent de fluctuaţiile, în creştere sau în scădere, a banilor. Astfel, întinderea datoriei poate fi evaluată în orice moment, moneda fiind doar o obiectivare a acesteia în scopul stingerii prin plată, adică in solutione.
Doctrina şi jurisprudenţă germană au inclus în această categoric de obligaţii: obligaţia de reparare a unui prejudiciu, obligaţia de restituire în care se aplică principiul repunerii pârtilor în situaţia anterioară (rezoluţiunea contractului, nulitatea actului juridic etc.), obligaţia de restituire născută din îmbogăţirea fără justă cauză. Dreptul francez a extins sfera acestora, inclusiv pe cale legislativă, şi la alte obligaţii, cum sunt: obligaţiile aşa-zise alimentare (obligaţia de întreţinere, obligaţia de plată a rentei viagere), obligaţia născută dintr-un contract de împrumut de consumaţie, obligaţia coproprietarului de a-i plăti celuilalt coproprietar cheltuielile făcute cu ameliorarea sau sporul de valoare a bunului aflat în coproprietate, obligaţiile născute din raportul şi reducţiunea liberalităţilor în materia moştenirii etc.
în doctrina juridică din ţara noastră, categoria datoriilor de valoare a fost amplu pusă în discuţie ştiinţifică într-o valoroasă teză de doctorat în care sunt atent descifrate natura, mecanismul şi domeniul lor de aplicare. Autoarea susţine cu argumente seducătoare că în cazul acestor obligaţii este vorba despre un mecanism care intervine în dinamica unei obligaţii existente; ele se grefează întotdeauna pe o obligaţie de restituire sau, după caz, de reparare. Specificitatea lor, se arată în continuare, se manifestă din punct de vedere funcţional; procesul lor de formare presupune două etape: naşterea unei obligaţii în natură şi apoi imposibilitatea materială, morală sau fizică de a fi executată direct. Bunul sau prestaţia care este obiectul obligaţiei iniţiale devine suportul valorii în obligaţia subsecventă de executare prin echivalent bănesc, iar datoria de valoare realizează legătura între obligaţia în natură şi creanţa lichidă, pentru a asigura echivalenţa între cele două modalităţi de executare.
