Clauzele abuzive din contractele de telefonie mobilă sau internet
| Comentarii |
|
clauzele abuzive din contractele de telefonie mobilă sau internet, Reglementare, cadru legal. Noţiunea de consumator, comerciant şi profesionist. Definiţia clauzelor abuzive. Exemple de clauze abuzive. Jurisprudență
Reglementare, cadru legal
Dispoziţiile privind natura juridică, obiectul, conţinutul şi efectele acestui tip de contract se regăsesc în Capitolul III - Contractul de furnizare - din Titlul IX al noului Cod civil, art. 1766-1771.
Potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „(1) Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. (2) Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, în privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1)”. Conform art. 1177 NCC, intitulat Contractul încheiat cu consumatorii, „contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod”. Astfel, contractele de furnizare încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, între consumatori persoane fizice şi profesionişti, sunt supuse legilor speciale, respectiv Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 363/2007, dispoziţiile din noul cod civil fiind norme generale care vor completa dispoziţiile speciale.
Noţiunea de consumator, comerciant şi profesionist.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată111, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar comerciant este orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.
Definiţia consumatorului se regăseşte şi în O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată: orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Potrivit Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, consumator este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în practicile comerciale ce fac obiectul acestei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iarcomerciant este orice persoană fizică sau juridică care, în practicile comerciale ce fac obiectul acestei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia. Practicile comercianţilor în relaţia cu consumatorii, denumite în continuare practici comerciale, reprezintă orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate şi comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.
Trebuie avute în vedere şi prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, modificate prin Legea nr. 60/2012121, potrivit cărora în legislaţia privind protecţia drepturilor consumatorilor, termenul „comerciant” se înlocuieşte cu cel de „profesionist”. O dispoziţie asemănătoare se regăseşte şi în Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă111: în tot cuprinsul Legii nr. 193/2000, termenul „comerciant” se înlocuieşte cu termenul „profesionist” (art. 38 pct. 3).
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, noţiunea de comerciant a fost înlocuită cu cea de profesionist. Potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) NCC, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere; constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Legea nr. 71/2011 prevede în art. 8. alin. (1) că noţiunea „profesionist” prevăzută la art. 3 NCC include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a noului Cod civil. în acelaşi sens, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune expres că în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului.
Definiţia clauzelor abuzive. Exemple de clauze abuzive.
Potrivit art. 4 alin. (1)-(4) din Legea nr. 193/2000, republicată, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de profesionişti pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din această lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
Astfel, potrivit Listei cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive din anexa legii, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul. Aceste prevederi nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condiţiile în care profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul.
b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care profesionistul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
e) dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist,
j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care:
- profesionistul a modificat unilateral clauzele prevăzute la lit. e);
- profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
- profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a profesionistului privind utilizarea produselor şi serviciilor,
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract,
n) dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane - agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator,
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către profesionist cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra profesionistului', p) prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului.
Aceste prevederi nu se opun clauzelor de indexare a preţurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiţia ca metoda prin care preţurile variază să fie descrisă în mod explicit;
r) permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist;
s) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator;
t) dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate.
Aceste prevederi nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a dispune în mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată şi fără o notificare prealabilă în cazul unui motiv întemeiat, cu condiţia ca furnizorul să fie obligat să informeze imediat celelalte părţi contractante.
Dispoziţiile de la lit. a), p) şi t) nu sunt aplicabile în cazul:
a) tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotatiei bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla;
b) contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie, ordine de plată internaţionale emise în devize sau alte instrumente de plată internaţionale.
Este important de reţinut faptul că exemplele de clauze abuzive menţionate mai sus sunt redate de legiuitor cu titlu exemplificativ, şi nu limitativ.
Noţiunile de consumator şi clauză abuzivă se regăsesc definite şi în Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii, informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Modificarea Legii nr. 193/2000.
De reţinut că Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă prevede şi modificarea, de la data de 1 septembrie 2012, a art. 12 şi a art. 13 din Legea nr. 193/2000 (art. 38 pct. 1 şi 2):
„Art. 12. (1) în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesizatribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. (2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat proce-sul-verbal întocmit potrivit art. 11. (3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt aplicabile. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Art. 13. (1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. (2) în cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16. (3) Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit. (4) Hotărârea este supusă numai apelului”.
Jurisprudență
1. Contract având ca obiect prestarea serviciilor de telefonie mobilă. Forţa obligatorie a contractului. Penalităţi de întârziere. Posibilitatea depăşirii cuantumului debitului principal, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 469/ 2002. Inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive dintre comercianţi şi consumatori. Calitatea de consumator
Prin contractul având ca obiect prestări servicii de telefonie mobilă, pârâta şi-a asumat obligaţia de plată a facturilor emise
pentru serviciile ce i-au fost prestate, cât şi pe aceea de a plăti penalităţi în ipoteza depăşirii termenului de plată, în cauză fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 969[1] C. civ. 1864 privind forţa obligatorie a contractelor, precum şi cele din contract conform cu care, în cazul încetării contractului, din orice motiv, înainte de expirarea duratei acestuia sau fără respectarea termenului de preaviz, abonatul va putea fi obligat să plătească şi o penalitate egală cu echivalentul, în lei, a sumei de 200 dolari SUA, ce va putea fi facturată pentru fiecare conectare în parte, în condiţiile în care abonatul a solicitat în cadrul aceluiaşi contract multiple conectări.
Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu sunt aplicabile, în condiţiile în care prin aceasta sunt protejate numai persoanele fizice, iar nu şi societăţile comerciale.
I.C.C.J., s. com., dec. nr. 192 din 19 ianuarie 2011, www.scj.ro
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, la data de 11.04.2008, reclamanta SC T. SA a chemat în judecată pârâta SC M.T. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 371.569,36 RON, reprezentând: 304.369,54 RON penalităţi de întârziere de 1%/zi de întârziere calculate pentru toate facturile restante din derularea contractului; 37.755,72 RON penalităţi de încetare înainte de termen a contractului; contravaloarea facturii din data de 1.08.2005, având seria şi nr. (...) PJ, în valoare de 29.444,10, RON.
Prin cererea precizatoare depusă la 16.04.2008, reclamanta a arătat că suma de 37.755,72 RON, reprezentând penalitate de încetare înainte de termen a contractului, este echivalentul în RON a sumei de 200 dolari SUA per telefon/pentru 81 numere de telefon, în valoare de 16.200 dolari SUA la cursul din ziua efectuării plăţii şi se aplică pentru fiecare conectare în parte, calculată conform art. 9.2 din contractul seria (...) din 23.10.2004. Cursul de 2.3361 RON este cel stabilit de B.N.R. la momentul redactării cererii de chemare în judecată. (...)
Prin sentinţa comercială nr. 13359 din 5 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a fost
admisă cererea principală formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC M.T. SRL. Pârâta a fost obligată la plata sumelor de: 304.369,54 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, 37.755,72 lei, reprezentând penalităţi de încetare înainte de termen a contractului; 29.444,10 lei, reprezentând contravaloarea facturii (...) PJ din 1.08.2005.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că între părţi s-a derulat un contract ce a avut ca obiect prestări de servicii de telefonie mobilă, contract în baza căruia pârâta şi-a asumat obligaţia de plată a facturilor emise pentru serviciile ce i-au fost prestate, cât şi pe aceea de a plăti penalităţi în ipoteza depăşirii termenului de plată. S-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractelor, precum şi celor ale art. 9.2 din contract, conform cu care, în cazul încetării contractului, din orice motiv, înainte de expirarea duratei acestuia sau fără respectarea termenului de preaviz, abonatul va putea fi obligat să plătească şi o penalitate egală cu echivalentul, în lei, a sumei de 200 dolari SUA, ce va putea fi facturată pentru fiecare conectare în parte, în condiţiile în care abonatul a solicitat în cadrul aceluiaşi contract multiple conectări. De asemenea, instanţa a considerat că apărările pârâtei nu sunt fondate, iar clauza penală nu este lovită de nulitate, obiectul său fiind licit şi moral, posibilitatea depăşirii cuantumului debitului principal fiind în acord cu prevederile legale, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 469/2002. Cu privire la Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive dintre comercianţi şi consumatori, s-a arătat că nu este incidenţă în cauză, în condiţiile în care prin acesta sunt protejate numai persoanele fizice, iar nu şi societăţile comerciale.
Apelul declarat de SC M.T. SRL a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 333 din 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială.
In considerentele deciziei, instanţa a reţinut că între părţile litigante s-a încheiat la data de 23.10.2004 contractul seria (...), având ca obiect prestări de servicii în domeniul telefoniei mobile, iar prin semnarea contractului de prestări servicii apelanta şi-a asumat contractual atât obligaţia de plată a facturilor emise pentru serviciile ce i-au fost prestate, cât şi obligaţia referitoare la plata penalităţilor de întârziere în situaţia depăşirii termenului de plată. S-a constatat că, prin clauza prevăzută la art. 9.1, s-a stipulat că pentru nerespectarea obligaţiilor de plată Telemobil (intimata) va putea factura Abonatului (apelantei) o penalitate de 1% pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei şi până la plata efectivă a debitorului, penalitate ce va fi calculată la echivalentul în dolari SUA al facturii, totalul penalizărilor de întârziere putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Instanţa a mai relevat că, în concordanţă cu principiul consensualismului, apelanta SC M.T. SRL avea posibilitatea de a negocia clauza privitoare la penalităţile de întârziere, iar în situaţia în care negocierea eşua avea posibilitatea de a nu semna contractul.
Invocarea de către apelantă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive dintre comercianţi şi consumatori nu a fost reţinută de către Curte, deoarece, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, această lege nu este aplicabilă în cauză, întrucât legiuitorul a înţeles să protejeze numai persoanele fizice, nu şi societăţile comerciale.
în ceea ce priveşte critica apelantei în sensul că procesul nu a fost echitabil, instanţa neexercitând rol activ în cercetarea cauzei pentru aflarea adevărului, Curtea a înlăturat-o, faţă de faptul că, pe de o parte, în esenţă, prin proces echitabil se înţelege garanţia exercitării şi respectării drepturilor procesuale, iar, pe de altă parte, principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie absolutizat în sensul că instanţa „nu a ordonat” anumite dovezi, deşi părţile aveau mijloacele procesuale pentru administrarea dovezilor pe care le doreau.
Din încheierile de şedinţă existente la dosarul primei instanţe rezultă că în cauză apelanta a beneficiat de un proces echitabil, aşa cum este conturat în art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, iar instanţa şi-a exercitat rolul activ, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Prin serviciul registratură, la 1.06.2010, apelanta a solicitat repunerea pe rolul a cauzei pentru a se lămuri aspectele privind efectuarea plăţii, a documentelor în baza cărora i se solicită repetarea plăţii, însă în temeiul art. 151 C. proc. civ., Curtea a respins cererea de repunere pe rol, considerându-se lămurită în vederea pronunţării.
împotriva acestei decizii, SC M.T. SRL a declarat recurs, prin care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora a arătat, printre altele, următoarele: (...)
Instanţa dc apel nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de netemeinicie a pretenţiilor reclamantei şi de nelegalitate a contractului standard, aşa cum s-a cerut prin cererea reconvenţională. Se susţine că încheierea contractului s-a făcut fară parcurgerea acelor etape necesare formării şi exprimării voinţei, fiind pusă să semneze un contract standard, fără ca vreuna din clauzele acestuia să fie negociate. De asemenea, recurenta consideră că, dacă instanţa ar fi evaluat contractul, ar fi observat că preţul a fost stabilit unilateral de reclamantă, nefiind acccptată niciuna din clauze, impunându-i-se clauze penalizatoare, astfel încât să ducă la îmbogăţirea fară justă cauză a reclamantei. Afirmă recurenta că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra art. 9.1 din contract, care este una excesivă şi care prevede penalităţi disproporţionat de mari faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, mai mari decât debitul principal, încăl-cându-se astfel prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002. (...)
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la pretinsa nepronunţare a instanţei de apel asupra tuturor cauzelor de nulitate a sentinţei de fond, respectiv asupra omisiunii primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii reconven-ţionale a pârâtei-reclamante şi asupra soluţiei date cererii de chemare în garanţie ce a fost anulată ca netimbrată, se constată că susţinerile recurentei sunt lipsite de fundament. Sub un prim aspect, se impune a se arăta că prin încheierea din 19 septembrie 2008, instanţa de fond i-a pus în vedere pârâtei să precizeze dacă a înţeles să sesizeze instanţa cu o cerere reconvenţională, iar în caz afirmativ, să o timbreze corespunzător, aducându-i-se, totodată, la cunoştinţă să precizeze cererea de chemare în garanţie, în sensul indicării obiectului cererii, valoarea, sediul şi celelalte elemente de identificare ale chematei în garanţie. Cum, la termenul stabilit, de 3 octombrie 2008, pârâta nu a respectat aceste dispoziţii date în sarcina sa, instanţa, prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, a calificat solicitarea de constatare a nulităţii relative drept o apărare de fond şi a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, faţă de prevederile art. 133 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 61 şi art. 112 pct. 3 C. proc. civ. Pe de altă parte, se constată că aceste critici nu au fost invocate pe calea apelului, ceea ce face imposibilă cercetarea lor pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 129 C. proc. civ., ale art. 105-106 C. proc. civ. şi nici a principiului disponibilităţii.
In ce priveşte critica prin care se susţine omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra tuturor înscrisurilor depuse de pârâtă, respectiv a unor ordine de plată şi notificări din cuprinsul cărora ar rezulta că reclamanta invocă o creanţă ce nu este certă, instanţa urinează a constata că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 304 alin. (1)-(9) C. proc. civ., şi nu pot face obiectul controlului de nelegalitate.
Nici critica ce vizează pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 nu poate fi primită, în contextul în care prin contract părţile au convenit în mod expres că totalul penalizărilor de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate (art. 9.1), posibilitate prevăzută de art. 4 alin. (3) din lege.
In legătură cu pretinsul caracter excesiv al clauzei înscrise la art. 9.1 din contract, aşa cum a reţinut şi instanţa apelului, nu pot fi luate în considerare susţinerile pârâtei, cât timp partea avea posibilitatea de a se împotrivi încheierii convenţiei ori de a negocia clauza privitoare la penalităţile de întârziere. Or, prin semnarea contractului, pârâta şi-a asumat toate obligaţiile ce decurg din acesta, în mod corect dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ. Din această perspectivă, apare ca nefondată şi critica ce se referă la o insuficientă motivare a deciziei atacate pe aceste aspecte.
în ce priveşte soluţia dată de instanţă cererii de repunere pe rol a cauzei după ce aceasta rămăsese în pronunţare, se impune a se arăta că este atributul instanţei ca, atunci când găseşte necesare noi lămuriri, să repună pricina pe rol, or, în cazul dat, instanţa a apreciat că este lămurită asupra cauzei, nefiind necesară o repunere pe rol a acesteia.
Critica ce priveşte nerespectarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului este una formală, însă din examinarea actelor de la dosar se poate constata că apelanta a beneficiat de un proces echitabil, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, iar instanţa şi-a exercitat rolul activ cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse anterior, înalta Curte a respins ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
2. Sesizare formulată de către un beneficiar (societate comercială) ai serviciilor de internet/comunicaţii de date de IP şi acces la reţea. Nerespectarea procedurii speciale reglementate de dispoziţiile art. 8-14 din Legea nr. 193/2000. Lipsa calităţii de consumator
Dispoziţiile art. 8-14 din Legea nr. 193/2000 prevăd o anume procedură în cadrul căreia se pot solicita aplicarea sancţiunii contravenţionale, modificarea clauzelor abuzive şi/sau desfiinţarea contractului, procedură care în speţă nu a fost urmată.
Potrivit contractului denuntat ca abuziv, la momentul încheierii lui (ca, de altfel, şi la momentul promovării acţiunii introductive de instanţă şi la cel al soluţionării apelului), reclamanta avea calitate de societate comercială cu răspundere limitată, aşadar, de persoană juridică de drept comercial, fiind exclusă de la beneficiul conferit de Legea nr. 193/2000, de a invoca şi denunţa clauzele abuzive din contracte.
C.A. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 153 din 19 martie 2009
Prin cererea înregistrată la numărul (...) din 5.05.2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, reclamanta (...) V. & Asociaţii SRL, cu sediul procesual ales în B., a chemat-o în judecată pe pârâta (...) S. & S. SA, cu sediul în B. şi a solicitat ca instanţa să aplice pârâtei sancţiunea contravenţională prevăzută de Legea nr. 193/2000 pentru introducerea de clauze abuzive în contractul de furnizare de servicii dedicate intemet/comunicaţii de date de IP şi acces la reţeaua S. & S. nr. (...) din 26.08.2005.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul menţionat mai sus i s-a conferit dreptul de a accede la internet, telefonie şi alte servicii specifice prin intermediul reţelei aparţinând societăţii pârâte, că acest contract este unul standard preformulat, fară clauze negociate direct, care creează un dezechilibru clar între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. A susţinut că următoarele clauze au caracter abuziv:
- clauza 2.2, care îl obligă pe beneficiar la perioade foarte mari de utilizare, deşi în contract această perioadă este stipulată ca perioadă minimă; sub acest aspect, reclamanta a susţinut şi că beneficiarul nu poate, practic, denunţa unilateral contractul după dorinţă, ci numai după ce îndeplineşte o serie de notificări şi solicitări către şi de la furnizor, în anumite condiţii care au legătură cu activitatea furnizorului, în caz contrar fiind ţinut la plata de daune chiar peste voinţa sa de a întrerupe relaţiile contractuale;
- clauza 6.5., care are caracter abuziv, deoarece îl obligă pe beneficiar la plata unei sume egale cu contravaloarea abonamentelor lunare calculate până la data expirării perioadei iniţiale sau extinse cu titlu de clauză penală; sub acest aspect, reclamanta a susţinut că se conferă pârâtului dreptul de a obţine bani şi după ce beneficiarul renunţă la serviciile sale şi chiar în situaţia în care beneficiarul nu ar mai avea nicio datorie pentru serviciile prestate;
- clauza 11, care o exonerează pe pârâtă de responsabilitate în cazul tuturor pierderilor suferite de beneficiar, chiar şi atunci când acestea sunt imputabile pârâtei înseşi;
- clauza 12, care îi obligă pe succesorii legali ai beneficiarului, chiar în lipsa acordului acestora.
Reclamanta a solicitat ca, în funcţie de aceste argumente, instanţa să constate că aceste clauze au caracter abuziv, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, să ia măsurile de sancţionare contravenţională a pârâtei şi să modifice aceste clauze. Cererea este întemeiată, în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi pe dispoziţiile Legii nr. 65/2002. (...)
Prin sentinţa comercială nr. 9351 din 18 august 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă şi acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia este neîntemeiată în raport de temeiul de drept al acţiunii - art. 969, art. 970 C. civ. - şi de faptul că acţiunea poartă între părţile contractante în baza convenţiei încheiate la 26.08.2005.
In ceea ce priveşte acţiunea, a reţinut dispoziţiile Legii nr. 193/2000, a apreciat că încheierea contractului pe o perioadă minimă de un an este justificată de anumite discount-uri acordate beneficiarului, ce trebuie amortizate şi că modalitatea de încetare a contractului rezidă atât în acordul de voinţă al părţilor, cât şi în denunţarea unilaterală, cu respectarea anumitor condiţii ce ţin de obligaţiile părţilor. A reţinut ca neîntemeiată susţinerea despre cvasiimposibilitatea rezilierii unilaterale din partea beneficiarului, de vreme ce rezilierea însăşi este o sancţiune aplicabilă în cazul contractelor sinalagmatice pentru neexecutare culpabilă. Sub acest aspect, a apreciat că pentru angajarea răspunderii pârâtei pot fi utilizate mijloace de probă specifice, de exemplu, o expertiză tehnică de specialitate.
Privitor la clauza 6.5, prima instanţă a apreciat că nu se poate reţine că beneficiarul datorează plata unor servicii neefectuate, întrucât clauza vizează cazul de denunţare unilaterală înainte de expirarea perioadei minime. In legătura cu clauza 11, tribunalul a constatat că aceasta vizează serviciul de acces la internet condiţionat de reţeaua globală de internet şi că răspunderea furnizorului este angajată în cazul culpei pentru nefuncţionarea acestui serviciu, în fine, relativ la clauza 12, tribunalul a apreciat că nu sc poate reţine că aceasta creează o situaţie de inechitate, deoarece prin această clauză este prevăzută modalitatea de preluare de către succesori a contractului cu respectarea anumitor condiţii generale.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel motivat reclamanta, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la data de 7.11.2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială.
în motivarea apelului, s-a susţinut că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 prevăd posibilitatea ca instanţa să aplice sancţiunea contravenţională în cazul contractelor cu clauze abuzive, să anuleze aceste clauze şi să dispună modificarea clauzelor contractuale abuzive sau desfiinţarea contractului în care se găsesc astfel de clauze. Privitor la clauza 2.2, a susţinut că aceasta este abuzivă prin corelarea cu clauza 6.5, deoarece îl obligă pe beneficiar la perioade foarte mari de utilizare a reţelei pârâtei, deşi perioada minimă este doar un an. Apelanta-reclamantă a argumentat această susţinere prin referirea la întregul „ritual” de notificări şi solicitări către furnizor, care reprezintă în fapt o procedură foarte greoaie şi practic imposibil de realizat şi care presupune ca apelantul-reclamant să nu beneficieze de serviciile de internet în mod regulat (ceea ce se şi întâmplă) şi să suporte costul unor expertize tehnice complicate, cu un rezultat incert. In această ordine de idei, apelanta-reclamantă a susţinut că art. 6.5 instituie un abuz, obligând-o să plătească un serviciu neefectuat doar pentru că şi-a exprimat în mod liber voinţa. Privitor la clauza 11, a susţinut că aceasta face obiectul acţiunii, cât timp reţeaua Internet globală funcţionează în fiecare moment, exonerând-o pe intimata-pârâtă de la orice răspundere, chiar şi în caz de nefuncţionare corespunzătoare a serviciilor. (...)
La solicitarea Curţii, apelanta-reclamantă a precizat la termenul din data de 5.02.2009 că petitul cererii îl constituie constatarea caracterului abuziv al clauzelor 2.2, 6.3., 11 şi 12 şi modificarea acestor clauze astfel: art. 2.2 să prevadă prelungirea contractului pe perioade succesive egale cu perioadă iniţială, dacă acesta nu a fost denunţat unilateral de una dintre părţi pentru orice motive, iar art. 6.5, art. 11 şi art. 12 să fie înlăturate din contract.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:
Aşa cum apelanta-reclamantă a precizat indubitabil, la solicitarea Curţii, temeiurile juridice ale cererii sale sunt dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi cele ale Legii nr. 65/2002.
Contractul denunţat ca parţial abuziv a fost încheiat de părţi la data de 26.08.2005, iar la acea dată art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 era modificat prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 65/2002 şi conferea statut de „consumator” oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate profesional sau comerciale. Calitatea de consumator îndrituit să uzeze de prevederile Legii nr. 193/ 2000 a rămas neschimbată în cadrul modificărilor ulterioare ale acestei legi. Or, potrivit contractului denunţat ca abuziv, la momentul încheierii lui (ca şi, de altfel, la momentul promovării acţiunii introductive de instanţă şi la cel al soluţionării prezentului apel), apelanta-reclamantă avea calitate de societate comercială cu răspundere limitată, aşadar, de persoană juridică de drept comercial, fiind exclusă de la beneficiul conferit de Legea nr. 193/2000, modificată, de a invoca şi denunţa clauzele abuzive din contracte.
In această ordine de idei, fară a aduce atingere modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active (cu care nu a fost sesizată), întrucât ar încălca principiul non reformatio in peius, consacrat de art. 296 teza finală C. proc. civ., Curtea apreciază, totuşi, că nu poate primi criticile aduse pe fondul cererii de către o persoană lipsită de legitimare procesuală activă numai ca efect al neatacării hotărârii primei instanţe sub acest aspect al calităţii procesuale active. în plus, Curtea reţine şi dispoziţiile art. 8-14 din Legea nr. 193/2000, care prevăd o anume procedură în cadrul căreia se pot solicita aplicarea sancţiunii contravenţionale, modificarea clauzelor abuzive şi/sau desfiinţarea contractului, procedură care în speţă nu a fost urmată.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 295-296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.
Notă. Potrivit dispoziţiilor art. 8-14 din Legea nr. 193/2000, republicată, cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 161/2010, controlul respectării dispoziţiilor în materie de clauze abuzive se face de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (A.N.P.C.), precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor, organele de control fiind abilitate să încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum şi articolele din lege încălcate de comerciant, urmând ca procesul-verbal întocmit să fie transmis la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul îşi are sediul sau domiciliul. în cazul în care instanţa constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. în caz contrar, instanţa va anula procesul-verbal întocmit.
Considerăm faptul că sesizarea instanţei în vederea aplicării sancţiunii contravenţionale pentru faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute de către agentul constatator se poate face numai de către A.N.P.C., iar instanţa competentă este judecătoria, aceste dispoziţii având un caracter imperativ, fiind reglementate de norme de ordine publică. A se vedea şi supra, Notă, pct. 5, p. 7-8.
3. Contract având ca obiect prestarea serviciilor de internet. Acţiune în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind rezilierea şi perceperea de penalităţi de întârziere de 1% pentru neefectuarea plăţii la termen. Calitate procesuală activă a persoanei juridice care beneficiază, în temeiul unui contract încheiat cu un comerciant, de produsele sau serviciile furnizate de acesta. Aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
a. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002, prin consumator se înţelege orice persoană fizică, grupuri de persoane sau orice persoană juridică care beneficiază în temeiul unui contract încheiat cu un comerciant de produsele sau serviciile furnizate de acesta. Prin urmare, reclamanta persoană juridică are calitate procesuală activă să-şi valorifice drepturile conferite de dispoziţiile acestei legi.
b. Calificând clauzele referitoare la dreptul comerciantului furnizor de servicii de a percepe penalităţi de întârziere de 1% pe zi, în cazul neplăţii la termen a tarifelor şi dreptul aceluiaşi comerciant de a rezilia contractul, fără punere în întârziere sau orice altă modalitate prealabilă, ca fiind abuzive, instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Fiind prevăzute numai în favoarea comerciantului, clauzele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Din evaluarea globală a contractului încheiat de părţi, rezultă că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, fiind un contract standard, astfel că îi revenea comerciantului obligaţia, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, să facă dovada negocierii directe a celor două clauze standard, dovadă pe care nu a făcut-o, pentru a înlătura incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
I.C.C.J., s. com., dec. nr. 3258 din 31 mai 2005
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată la data de 17 decembrie 2004 la Tribunalul Arad, reclamanta SC R. SRL Arad a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC R. SA să se constate rezoluţiunea contractului nr. (...) din 6.09.2001, încheiat cu pârâta, cu consecinţa exonerării sale de plata contravalorii serviciilor de internet contractate.
In motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că pârâta s-a obligat prin contractul nr. (...) din 6.09.2001 să-i furnizeze în sistem dial-up accesul la internet pe o perioadă de 12 luni, ca la scurt timp după semnarea contractului să constate că serviciile furnizate nu se înscriu în parametrii tehnici conveniţi, astfel că nu a achitat factura emisă de pârâtă, iar ulterior a constatat că pârâta a întrerupt furnizarea serviciului. Totodată, reclamanta invocă, ca motiv de nulitate, caracterul abuziv al clauzelor contractului referitoare la penalităţi şi la reziliere.
Prin încheierea nr. 715 din 24 februarie 2004, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei de la Tribunalul Arad la Tribunalul Dolj. Tribunalul Dolj, astfel învestit, prin sentinţa civilă nr. 929 din data de 18 iunie 2004, a respins acţiunea reclamantei, reţinând că reclamanta, în calitate de beneficiară a serviciilor contractate, a solicitat constatarea rezoluţiunii după o perioadă de doi ani de la încheierea contractului, în condiţiile în care nu a executat sau nu este gata să execute contractul, iar, pe de altă parte, nu a respectat dispoziţiile art. 6.2 din contract, potrivit cărora beneficiarul putea denunţa unilateral contractul prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cu cel puţin 30 de zile înainte de data de la care doreşte să-şi înceteze efectele.
împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, invocând motive de netemeinicie şi nelegalitate.
Curtea de Apel Craiova, Secţia comercială, prin decizia civilă nr. 421 din 1 noiembrie 2004, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentinţa fondului, în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat nule absolut clauzele prevăzute la art. 3.6 şi art. 6.3 din contract şi a respins cererea de rezoluţiune.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că sancţiunea neexecutării culpabile a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă este rezilierea, iar nu rezoluţiunea, sancţiune care, în speţă, nu mai poate opera, în condiţiile în care contractul a încetat, la data de 6.09.2002, prin ajungerea la termen. Referitor la clauzele din contract stipulate în art. 6.3 şi art. 3.6 cu privire la rezilierea şi perceperea de penalităţi de întârziere de 1% pentru neefectuarea plăţii la termen, instanţa a constatat caracterul lor abuziv, fiind prevăzute numai în favoarea pârâtei, astfel încât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantei, care este consumator în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
în contra acestei decizii, pârâta SC R. SA a declarat recurs, în termen legal, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii primei instanţe. (...)
Recursul a fost respins ca nefondat, reţinându-se că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002, prin consumator se înţelege orice persoană fizică, grupuri de persoane sau orice persoană juridică care beneficiază în temeiul unui contract încheiat cu un comerciant de produsele sau serviciile furnizate de acesta, astfel că reclamanta-intimată are calitate procesuală activă să-şi valorifice drepturile conferite de dispoziţiile legii evocate potrivit art. 14 din aceeaşi lege, astfel că motivul de recurs apare nefondat.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, modificată, calificând clauzele prevăzute în contract la art. 3.6 şi art. 6.3 referitoare la dreptul comerciantului furnizor de servicii de a percepe penalităţi de întârziere de 1% pe zi, în cazul neplăţii la termen a tarifelor şi dreptul aceluiaşi comerciant de a rezilia contractul, fară punere în întârziere sau orice altă modalitate prealabilă, ca fiind abuzive, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind prevăzute numai în favoarea comerciantului. Astfel, contractul nr. 96959, încheiat de părţi, a fost prestabilit unilateral de comerciant, fiind un contract standard, astfel că îi revenea comerciantului obligaţia potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002, să facă dovada negocierii directe a celor două clauze standard, dovadă pe care nu a facut-o, pentru a înlătura incidenţa art. 4 alin. (1) din textul mai sus evocat.
4. Contract având ca obiect prestarea serviciilor de telefonie mobilă. Acţiune în constatarea nulitătii absolute a clauzei penale potrivit căreia pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere până la plata întregii sume
Stabilirea prin contract a unei penalităţi de 1% pe zi de întârziere contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, care, prin art. 1 alin. (3), interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Având în vedere că legea menţionată a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.
Conform art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”. De asemenea, art. 1 lit. i) din anexa legii prevede că este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
în speţă, contractul încheiat de reclamantă cu prestatorul de telefonie mobilă este un contract standard, preformulat, condiţiile generale ale contractului fiind stabilite în mod unilateral de către prestator. Mai mult, acesta din urmă nu a pretins şi nici nu a făcut dovada că o astfel de clauză preformulată a fost negociată direct cu reclamanta, în calitate de consumator. în condiţiile în care pentru un debit în sumă de 364,19 lei au fost calculate penalităţi în valoare de 11.532,12 lei, penalitatea cumulată pe an fiind de 365%, se constată că penalitatea impusă creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
C.A. Constanţa, s. com., mar. şi fluv., cont. adm. şi fisc., dec. nr. 136 din 10 septembrie 2008, în Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 709/2008 a Tribunalului Tulcea a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta M.H., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, privind constatarea nulităţii absolute a clauzei penale prevăzute la art. 6.1 din anexa la contractul încheiat între părţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul seria (...) nr. (...) din data de 21.02.2000, având obiect prestări servicii, iar prin art. 6 pct. 1 din anexa la contract s-a prevăzut că, pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere până la plata întregii sume.
Instanţa a motivat că, potrivit art. 1087 C. civ., clauza penală nu poate fi cenzurată de instanţă, mărind-o sau micşorând-o. A considerat că acest text de lege se referă, neîndoielnic, la clauza penală legal asumată, deoarece clauza penală, ca orice prevedere contractuală, conform art. 5 C. civ., nu poate deroga de la regulile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1069 C. civ., clauza penală este o compensaţie a daunelor-interese ce creditorul suferă prin neexecutarea obligaţiei contractuale, iar conform art. 1084 C. civ., daunele-interese cuprind în genere pierderea suferită şi beneficiul de care a fost lipsit. Prin urmare, conform art. 1087 C. civ., instanţa nu poate să modifice cuantumul daunelor evaluate de către părţi şi nici să ceară creditorului să dovedească prejudiciul suferit, soluţia decurgând din caracterul convenţional al clauzei penale, instanţa, în caz de executare parţială, putând totuşi să micşoreze cuantumul despăgubirilor convenţionale corespunzător cu ceea ce s-a plătit.
S-a mai reţinut că situatia invocată de către reclamantă este reglementată de Legea nr. 496/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, existând şi posibilitatea ca părţile să poată stipula prin contract ca totalul penalităţilor de întârziere în decontare să depăşească cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. Deşi reclamanta susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, nu a făcut dovada existenţei unei clauze contractuale care nu a fost negociată direct, respectiv nu a făcut dovada că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul şi cea privind clauza penală este nenegociată.
împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, care a criticat soluţia instanţei de fond ca nelegală. (...)
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că apelul este fondat.
Astfel, potrivit art. 6.1 din contractul nr. (...)/2000 încheiat între părţi, „pentru sumele neplătite la termen clientul va plăti penalităţi de 1% pentru fiecare zi de întârziere cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume”. In baza acestei clauze, intimata-pârâtă SC E. SA a calculat în sarcina apelantei-reclamante, pentru un debit în sumă de 364,19 lei, penalităţi în valoare de 11.532,12 lei.
Curtea apreciază că stabilirea prin contract a unei penalităţi de 1% pe zi de întârziere contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, care prin art. 1 alin. (3) interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Având în vedere că legea menţionată a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.
Conform art. 4 din lege: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fară a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”. De asemenea, art. 1 lit. i) din anexă prevede că este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndcplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
In speţă, contractul încheiat de reclamantă cu prestatorul de telefonie mobilă este un contract standard, preformulat, condiţiile generale ale contractului fiind stabilite în mod unilateral de către prestator. Mai mult, acesta din urmă nu a pretins şi nici nu a făcut dovada că o astfel dc clauză preformulată a fost negociată direct cu reclamanta, în calitate de consumator. în condiţiile în care pentru un debit în sumă de 364,19 lei au fost calculate penalităţi în valoare de 11.532,12 lei, penalitatea cumulată pe an fiind de 365%, se constată că penalitatea impusă creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Este adevărat că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în dreptul comun clauza penală reprezintă o compensaţie convenţională a daunelor-interese pe care creditorul le suferă prin neexecutarea obligaţiei contractuale, neputându-se interveni în voinţa părţilor.
Insă, în materia contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori, prin excepţie de la dreptul comun, legea sancţionează introducerea de către comercianţi a unor clauze abuzive care, neputând fi influenţate de către consumator, îi creează acestuia o situaţie defavorabilă, extrem de oneroasă.
Clauza în discuţie se încadrează perfect în definiţia dată clauzei abuzive de art. 1 lit. i) din anexă, deoarece obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndcplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de prestatorul de servicii. Raportat la valoarea debitului principal de 364,19 lei, nu se poate reţine că penalităţile de întârziere în sumă de 11.532,12 lei reprezintă o compensare rezonabilă a prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea executării, incluzând aici atât pierderea suferită, cât şi beneficiul de care a fost lipsit.
Faţă de cele reţinute şi având în vedere că legea interzice în mod expres şi imperativ stipularea clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Curtea consideră că sancţiunea ce intervine este aceea a nulităţii absolute a unor astfel de clauze. Nulitatea absolută este dată în speţă de încălcarea unor norme imperative, care protejează un interes general.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de apelantă sunt întemeiate, a fost admis apelul, în baza art. 296 C. proc. civ. şi a fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul admiterii acţiunii şi constatării nulităţii absolute a clauzei penale stipulate în contract.
5. Somaţie de plată. Obligarea debitorului la plata penalităţilor convenţionale în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat, la plata dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat şi la plata contravalorii taxei pentru rezilierea contractului înainte de termen. Caracterul abuziv al clauzelor
în urma examinării clauzei inserate în contractul încheiat între părţi, cu privire la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru neplata la scadenţă a contravalorii serviciilor prestate de creditoare într-un cuantum ce poate depăşi cuantumul debitului principal, asupra cărora sunt calculate, instanţa a apreciat că aceasta este o clauză abuzivă, impusă unilateral de către creditoare, care îi acordă un statut privilegiat acesteia, cu atât mai mult cu cât creditoarea poate să întârzie sesizarea instanţei cu acţiunea în pretenţii, în scopul măririi valorii penalităţilor de întârziere.
De altfel, creditoarea nu poate dovedi pe calea procedurii simplificate şi urgente a somaţiei de plată, ci numai pe calea dreptului comun, că a existat o negociere reală a acestei clauze între părţi.
Clauza privind obligarea debitoarei la plata taxei „pentru rezilierea contractului înainte de termen” reprezintă o clauză abuzivă, deoarece asupra acesteia debitoarea nu a avut posibilitatea să negocieze, dar şi datorită faptului că, după aprecierea instanţei, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a creditoarei, care nu este justificată de producerea vreunui prejudiciu în patrimoniul acesteia.
Jud. Mizil, sent. civ. nr. 1126 din 7 octombrie 2010, portal.just.ro
Prin cererea cu caracter de „somaţie de plată”, creditoarea SC Vodafone Romania SA Bucureşti a chemat în judecată pe debitorul R.V., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia la plata sumelor de 1.548,58 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă, penalităţi convenţionale în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat de 1.548,58 lei, contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat, 618,95 lei, reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen şi 98,80 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, creditoarea a arătat că serviciile de telefonie mobilă prestate debitorului au avut la bază contractul pentru serviciile de telefonie prestate de SC Vodafone Romania SA, încheiat la data de 6.11.2008 şi că, în temeiul contractului indicat, a prestat servicii de telefonie mobilă, în contul cărora a emis facturile fiscale anexate prezentei cereri, în valoare totală de 1.548,58 lei, sumă rămasă neachitată până în prezent, deşi scadenţa stabilită convenţional de părţi prin contractul încheiat şi reluată pe fiecare factură a fost depăşită, iar preţul serviciilor însuşit. S-a mai arătat că, potrivit art. 6.1. din convenţia părţilor: „Pentru sumele neplătite la termen Clientul va plăti penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere (...) Orice sumă neplătită la timp va fi plătită de Client în lei la cursul oficial de schimb leu/euro de la data efectuării plăţii”, menţiunea privind penalităţile fiind reluată pe fiecare factură remisă debitorului. Aceeaşi creditoare susţine că art. 6.1. anterior citat face parte din condiţiile generale cuprinse în contractele pentru servicii de telefonie mobilă prestate de creditoare, condiţii cu privire la care debitorul a declarat - menţiunea apare în chiar cuprinsul contractului -că: „a luat cunoştinţă şi acceptă condiţiile generale menţionate de la art. 1 până la art. 17 din contractul pentru serviciile prestate de VD SA anexate şi pe care le-a primit”. Clauza are valoare de act juridic (reprezentând manifestarea de voinţă a debitorului cu scopul de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice, efectele sale neputând fi înlăturate decât prin dovedirea unei cauze de viciere a consimţământului la momentul manifestării sale).
Apreciază creditoarea că înţelegerea părţilor de prestare a serviciilor de telefonie mobilă şi facturile emise în contul acestor servicii, facturi acceptate la plată, coroborat cu achitarea serviciilor de telefonie mobilă în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de telefonie mobilă (6.11.2008) şi până la data de 28.01.2009 (data scadenţei primei facturi neachitate), dovedesc caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor sale, precum şi însuşirea înscrisurilor ce le constată (contractul şi facturile fiscale). Creditoarea menţionează că atât preţul serviciilor, cât şi scadenţa au fost însuşite de către debitor prin semnarea contractului şi prin faptul acceptării facturilor emise.
în ceea ce priveşte pretenţia sa de obligare a debitorului la plata sumei de 618,95 lei, creditoarea învederează instanţei că, potrivit art. 15 din convenţia părţilor, contractul de telefonie mobilă se încheie pe o durată iniţială de 1 an. Nerespectarea acestei durate se sancţionează cu plata unei „taxe de reziliere” în sumă fixă de 618,95 lei, astfel cum rezultă din clauza 10.3. a contractului. Taxa a fost facturată prin FF seria (...) nr. (...)/14.04.2009, iar rezilierea contractului a operat în condiţiile art. 9.2. din convenţia părţilor, care cuprinde în clauza menţionată un pact comisoriu de gradul patru, rezilierea operând fară intervenţia instanţei, la simpla constatare de către SC Vodafone Romania SA a uneia dintre cauzele de reziliere enumerate, în speţă, neplata preţului. Mai menţionează creditoarea, faptul că în speţă a intervenit rezilierea contractelor rezultă din analiza datei încheierii acestora şi scadenţa primei facturi aflate în debit, rezultând că la data de 14.04.2009 a intervenit rezilierea contractului, SC V.F. SA constatând neplata facturilor (şi deci neexecutarea). Creditoarea apreciază că art. 9.2. cuprinde un pact comisoriu de gradul patru, pornind de la realitatea potrivit cu care nici doctrina, nici practica şi nici legea nu au impus o formulă sacramentală a pactului comisoriu de gradul patru, singura condiţie impusă fiind aceea ca din formularea sa să rezulte că operează fară intervenţia instanţei. Formularea „încetarea contractului în cazurile enumerate la pct. 9.2. (care prevede cazurile de reziliere - n.n.) se va produce de la data constatării de către SC Vodafone Romania SA a oricăruia dintre cazuri” acoperă „plenar această cerinţă”.
In final, creditoarea menţionează că dizertaţia nu merită a fi aprofundată, atâta vreme cât: ne aflăm în faţa unei facturi cuprinzând taxa de reziliere, care nu a fost contestată de Client în condiţiile art. 8 din convenţia părţilor; ne aflăm în faţa unei rezilieri necontestate dc Client, căruia serviciile nu i-au mai fost prestate chiar de la scadenţa primei facturi aflate în debit, instanţa neputându-se substitui voinţei clientului său, considerente pentru care apreciază îndreptăţită prezenta cerere, solicitând admiterea ei aşa cum a fost formulată.
In urma coroborării probatoriului administrat în cauză, cu susţinerile creditoarei, precum şi cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, instanţa a apreciat că cererea este admisibilă în parte, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fară a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
în urma examinării clauzei inserate în art. 6 din contractul încheiat între părţi, cu privire la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru neplata la scadenţă a contravalorii serviciilor prestate de creditoare într-un cuantum ce poate depăşi cuantumul debitului principal, asupra cărora sunt calculate, instanţa a apreciat că aceasta este o clauză abuzivă, impusă unilateral de către creditoare, care îi acordă un statut privilegiat acesteia, cu atât mai mult cu cât creditoarea poate să întârzie sesizarea instanţei cu acţiunea în pretenţii, în scopul măririi valorii penalităţilor de întârziere. De altfel, creditoarea nu poate dovedi pe calea acestei proceduri simplificate şi urgente, ci numai pe calea dreptului comun, că a existat o negociere reală a acestei clauze între părţi.
Ca urmare a acestor argumente logice şi a analizei probatoriului administrat în cauză, instanţa a constatat că cererea îndeplineşte în parte condiţia probei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, aşa cum a stabilit în mod expres legiuitorul în art. 1 din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, modificată, şi în lumina art. 6 din acelaşi act normativ, instanţa va admite în parte cererea. Pe cale de consecinţă, instanţa a somat debitorul ca în termen de 30 zile de la comunicarea prezentei să achite creditoarei suma de 1548,58 lei, cu titlu de contravaloare servicii de telefonie mobilă şi procentul de
0,5%/zi de întârziere pentru fiecare debit component, dar nu mai mult decât valoarea debitului principal (341,60 lei), cu titlu de penalităţi de întârziere, sume ce vor fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, la data plăţii, aşa cum s-a stabilit în mod expres în art. 1 din O.G. nr. 5/2001, modificată şi completată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere cu privire la acordarea dobânzilor comerciale (legale), instanţa l-a respins ca neavând suport legal, întrucât legiuitorul a stabilit neechivoc în art. 1 alin. (2) din actul normativ menţionat anterior, faptul că debitorul poate fi obligat în baza dispoziţiilor speciale ale O.G. nr. 5/2001 numai la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru întârziere la plata debitului principal, cu posibilitatea actualizării sumelor datorate atât cu titlu de debit principal (contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă), cât şi cu titlu de penalităţi de întârziere, acestea fiind singurele mijloace de acoperire de altfel reală a „prejudiciului” suferit de creditoare în urma neplăţii la scadenţă a debitelor principale.
Instanţa a constatat de asemenea că şi clauza privind obligarea debitoarei la plata taxei „pentru rezilierea contractului înainte de termen”, inserată în art. 10.3 din convenţia părţilor, reprezintă o clauză abuzivă, deoarece asupra acesteia debitoarea nu a avut posibilitatea să negocieze, dar şi datorită faptului că, după aprecierea instanţei, reprezintă o îmbogăţire fară justă cauză a creditoarei, care nu este justificată de producerea vreunui prejudiciu în patrimoniul creditoarei SC Vodafone Romania SA.
6. Somaţie de plată. Contract având ca obiect prestarea serviciilor de telefonie mobilă. Clauze abuzive. Incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Posibilitatea instan-tei de a verifica din oficiu dacă o clauză a contractului din cauza dedusă judecăţii are caracter abuziv
1. Penalităţile de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat de 689,49 lei, solicitate de creditoare pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi anexate şi data îndeplinirii obligaţiei de plată, care echivalează cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an - o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară şi care se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000.
Nici declaraţia contractuală a debitoarei că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei privind plata unor penalităţi de 0,5% pe zi întârziere, în condiţiile în care, la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, legiuitorul a stabilit în mod imperativ că este interzisă stipularea unor clauze abuzive de către comercianţi în contractele încheiate cu consumatorii.
2. Clauza prin care societatea creditoare a impus plata unei sume de 1.422,68 lei, cu titlu de sancţiune pentru încetarea efectelor contractelor înainte de împlinirea termenului limită de un an ca urmare a manifestării de voinţă a debitoarei în acest sens, este în mod evident una abuzivă, în condiţiile în care restricţionează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, impunându-i plata unei sume fixe în astfel de cazuri, având în vedere şi prevederile pct. 1 lit. j) din anexa Legii nr. 193/2000, ce indică ca fiind o clauză abuzivă şi prevederea contractuală care restrânge sau anulează dreptul
consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazul în care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.
3. Protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii implică ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului din cauza dedusă judecăţii are caracter abuziv.
Jud. Vaslui, sent. corn. nr. 2815 din 18 august 2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 9.03.2010, creditoarea SC Vodafone Romania SA a solicitat emiterea unei ordonanţe care să conţină somarea debitoarei S.V. la plata următoarelor sume: 689,49 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului; penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate şi data îndeplinirii obligaţiei de plată; contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia; 1.422,68 lei, reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”; 98,80 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, din care suma de 39,30 lei constă în taxe de timbru şi timbru judiciar, iar suma de 59,50 lei, onorariu de avocat.
în motivare, creditoarea a arătat că serviciile de telefonie mobilă au fost prestate debitoarei în baza unor contracte, fiind emise în acest sens facturi fiscale a căror valoare totală neachitată este de 689,49 lei, creditoarea precizând că termenul de scadenţă stabilit de părţi a fost depăşit, iar preţul serviciilor prestate a fost însuşit de debitoare. Referitor la plata penalităţilor de 0,5% pe zi întârziere, creditoarea a arătat că acestea sunt datorate de debitoare în temeiul art. 6.1 din convenţia părţilor, debitoarea confirmând prin semnătură că a luat cunoştinţă şi acceptă această clauză care se regăseşte în condiţiile generale de contractare, precum şi că a primit un exemplar din aceste înscrisuri. In ceea ce priveşte plata taxei de reziliere, creditoarea a precizat că temeiul acestei pretenţii este dat de prevederile art. 15, art. 10.2 şi art. 9.2 din convenţia părţilor, arătând că sancţionarea debitorului cu plata unei taxe de reziliere în sumă fixă de 1.422,68 lei, pentru nerespectarea duratei de 1 an pentru care a fost încheiat contractul, s-a realizat ca urmare a neplăţii facturilor, fapt ce a dus la rezilierea contractelor la data de 23.11.2008. In acest sens, creditoarea a precizat că este vorba de un pact comisoriu de gradul patru, conţinut de clauza de la art. 9.2 din convenţia părţilor, motiv pentru care rezilierea a operat fără intervenţia instanţei. Cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, creditoarea a arătat că acesta rezultă din înţelegerea părţilor de prestare a serviciilor de telefonie mobilă şi facturile emise în contul acestor servicii, facturi ce au fost acceptate la plată, coroborat cu achitarea acestora în perioada cuprinsă între data încheierii contractelor de telefonie mobilă şi data de 06.09.2008, data scadenţei primei facturi neachitate. In drept, creditoarea a invocat dispoziţiile O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările şi completările ulterioare, O.G. nr. 9/2000, dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art. 1066 şi urm. C. civ., prevederile art. 379 şi art. 274 C. proc. civ. (...)
La termenul de judecată din data de 31.05.2010, instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei C., invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de faţă în favoarea Judecătoriei Vaslui, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29.07.2010. (...)
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Intre creditoarea SC Vodafone Romania SA şi debitorul S.V. s-au încheiat trei contracte de abonament la serviciile de telefonie mobilă, prin condiţiile generale anexate contractelor şi care fac parte din acestea, creditoarea obligându-se să presteze servicii de telefonie mobilă, iar debitoarea să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 5). De asemenea, părţile au convenit ca în caz de întârziere în efectuarea plăţii, debitorul să plătească penalităţi în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere (art. 6), fiind stipulat în mod expres că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal. în temeiul contractelor încheiate între părţi, creditoarea a procedat la emiterea de facturi fiscale pentru serviciile prestate, însă debitoarea a achitat parţial sumele facturate, astfel că valoarea debitelor restante reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă de care a beneficiat debitoarea totalizează suma de 689,49 lei, scadenţa primei facturi neachitate împlinindu-se la data de 06.09.2008.
Faţă de dispoziţiile legale care reglementează somaţia de plată solicitată a fi emisă în cauză, instanţa a reţinut că procedura respectivă poate fi folosită numai dacă sunt întrunite strict condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001, şi anume existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinată potrivit unui statut, regulament ori alt înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Examinând înscrisurile depuse de creditoare în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa a reţinut că acestea se încadrează în condiţiile prevăzute de procedura somaţiei de plată în privinţa debitului restant în sumă de 689,49 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă prestate debitorului, analiza conţinutului acestora relevând existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, motiv pentru care instanţa a admis acest capăt de cerere, cu consecinţa obligării debitorului să achite creditoarei suma de
689,49 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a ordonanţei conţinând somaţia de plată.
Referitor la penalităţile de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente preţului neachitat de 689,49 lei, solicitate de creditoare pentru perioada cuprinsă între data scadenţei fiecărei facturi anexate şi data îndeplinirii obligaţiei de plată, instanţa a apreciat că stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, care echivalează cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an - o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, legiuitorul indicând în mod expres la pct. 1 lit. i) din anexa legii că este considerată clauză abuzivă acea prevedere contractuală care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
Raportând situaţia de fapt existentă în cauza dedusă judecăţii la dispoziţiile legale mai sus invocate, instanţa a apreciat că prevederea contractuală referitoare la plata unor penalităţi de 0,5% pe zi întârziere, prevăzută la art. 6.1 din convenţiile părţilor, constituie în mod evident o clauză abuzivă, în condiţiile în care aceste daune moratorii de 182,5% pe an impuse debitoarei se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus.
Referitor la competenţa instanţei de a constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant - consumator, instanţa a avut în vedere Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în speţa Oceano Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano Quintero (C-240/98), prin care s-a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii implică cu puterea necesităţii ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului din cauza dedusă judecăţii are caracter abuziv.
Totodată, s-a constatat că nici declaraţia contractuală a debitoarei că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei privind plata unor penalităţi de 0,5% pe zi întârziere, în condiţiile în care la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ legiuitorul a stabilit în mod imperativ că este interzisă stipularea unor clauze abuzive de către comercianţi în contractele încheiate cu consumatorii.
Pentru motivele de fapt şi de drept expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, instanţa a considerat că pretenţiile creditoarei referitoare la plata penalităţilor în cuantumul solicitat sunt nejustificate şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere.
Date fiind dispoziţiile art. 7 teza finală din O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cu modificările şi completările ulterioare, societatea creditoare va avea posibilitatea să introducă pentru recuperarea creanţelor respinse cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, urmând ca în cadrul acţiunii respective să facă dovada prejudiciului efectiv suferit, în condiţiile răspunderii civile delictuale.
în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care creditoarea solicită contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia, instanţa a constatat că părţile au stabilit la art. 6.1 din condiţiile generale de contractare plata unor penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, ceea ce echivalează cu stipularea unei clauze penale pentru evaluarea convenţională a despăgubirilor.
în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, la art. 2 din acelaşi act normativ stipulându-se că în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi, fară să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a apreciat că aplicarea dobânzii legale în raporturile contractuale dintre părţi este posibilă doar în situaţia în care părţile nu au procedat la o evaluare convenţională a prejudiciului cauzat prin întârzierile în efectuarea plăţilor. în acest sens, este de menţionat faptul că prin stipularea unei clauze penale se înlătură posibilitatea acordării, pe calea somaţiei de plată, şi a dobânzii legale comerciale, deoarece atât dobânda legală, cât şi penalităţile de întârziere reprezintă daune moratorii, echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru ne-executarea obligaţiei de cătrc debitorul său. în consecinţă, societatea creditoare nu se mai poate prevala şi de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care părţile au convenit, prin contract, cuantumul despăgubirilor datorate de debitor, iar acest cuantum a fost determinat şi limitat prin contractele încheiate.
Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa a respins capătul de cerere prin care au fost solicitate dobânzile comerciale legale aferente preţului neachitat de 689,49 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale a acestuia, ca fiind neîntemeiat.
Referitor la plata sumei de 1.422,68 lei, reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”, instanţa a apreciat, faţă de considerentele pe larg expuse în cadrul analizării capătului de cerere privind plata penalităţilor şi ţinând seama de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, că şi această prevedere contractuală constituie o clauză abuzivă, care, potrivit art. 6 din acest act normativ, nu va produce efecte asupra consumatorului.
In acest sens, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, comercianţilor le este interzisă stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, la pct. 1 lit. j) din anexa legii indicându-se ca fiind o clauză abuzivă şi prevederea contractuală care restrânge sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazul în care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale. Or, raportând datele cauzei la dispoziţiile legale mai sus citate, s-a constatat că societatea creditoare a impus plata unei sume de 1.422,68 lei, cu titlu de sancţiune pentru încetarea efectelor contractelor înainte de împlinirea termenului limită de un an ca urmare a manifestării de voinţă a debitoarei în acest sens, clauza respectivă fiind în mod evident una abuzivă, în condiţiile în care restricţionează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, impunându-i plata unei sume fixe în astfel de cazuri.
Pentru motivele de fapt şi de drept expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, instanţa a considerat că pretenţiile creditoarei referitoare la plata sumei de 1.422,68 lei, reprezentând „taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen”, sunt nejustificate şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere.
