Creditorul popritor
| Comentarii |
|
creditorul popritor, potrivit art. 780 NCPC, orice creditor poate să urmărească pe calea popririi sumele de bani, bunurile mobile corporale sau incorporale, titlurile de valoare pe care debitorul său le primeşte de la o terţă persoană, fără nicio deosebire după cum acesta este un creditor chirografar, ipotecar sau privilegiat", singura condiţie fiind aceea a dovedirii titlului executoriu în baza căruia porneşte executarea silită şi cu care de altfel îşi justifică calitatea procesuală activă în această fază ultimă a procesului civil.
În afara condiţiei dovedirii titlului executoriu, creditorul popritor trebuie să îndeplinească şi condiţia pornirii executării silite, în ipoteza în care capacitatea de exerciţiu lipseşte ori este restrânsă fiind aplicabile aceleaşi dispoziţii privitoare la reprezentarea sau asistarea acestuia.
S-a susţinut că în cazul unei persoane cu o capacitate de exerciţiu restrânsă nu este suficientă încuviinţarea actelor doar în faza de judecată şi întregirea capacităţii civile se impune şi în faza executării silite .
Apreciem, împreună cu aceşti autori, că şi în faza executării silite a creanţei există riscul săvârşirii unor acte procedurale păgubitoare pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, astfel că pentru a avea posibilitatea aprecierii caracterului lor, se impune întregirea capacităţii civile de exerciţiu prin asistarea ocrotitorului legal.
Calitatea de creditor popritor se poate transmite succesorilor în drepturi pe calea succesiunii sau a cesionării creanţei unei alte persoane, în condiţiile art. 38 NCPC.
în caz de deces al creditorului, dreptul său de creanţă se transmite către succesori, fie ei universali, cu titlu universal sau legatari particulari, în toate aceste cazuri cei care înfăţişează drepturile autorului fiind ţinuţi a dovedi nu numai titlul executoriu, dar şi calitatea de moştenitor.
Referitor la drepturile moştenitorilor, s-a exprimat opinia că aceştia nu vor putea solicita înfiinţarea popririi decât proporţional cu partea ereditară ce se cuvine fiecăruia dintre ei.
Se iveşte astfel situaţia unui concurs de urmăriri, şi anume aceea în care mai mulţi creditori urmăresc o creanţă care s-a divizat între moştenitori, potrivit principiului Nomina inter heredes ipso iure dividuntur, beneficiind în realizarea creanţei lor de principiul egalităţii exprimat în art. 2324 NCC, în sensul că bunurile debitorului reprezintă garanţia comună a creditorilor săi, iar preţul obţinut în urma vânzării acestora se va împărţi între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia.
Actul de opţiune succesorală a moştenitorului creditor poate să creeze efecte cu privire la stingerea unei datorii avute faţă de autor, în măsura în care se ajunge ori nu la confuziunea de patrimonii, succesibilul fiind ţinut a răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai în limita activului succesiunii, creditorii neavând posibilitatea de a înfiinţa poprirea asupra creanţelor personale ale moştenitorului.
Dimpotrivă, în cazul în care ar avea o creanţă contra moştenirii, moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiul de inventar are interesul să înfiinţeze poprire, venind astfel în concurs cu ceilalţi creditori ai autorului.
In ipoteza acceptării moştenirii pur şi simplu, operează confuziunea de patrimonii, moştenitorul fiind ţinut să răspundă pentru toate datoriile şi sarcinile succesiunii nu numai în limita activului, dar şi cu bunurile sale popririi, ipoteză în care nu se mai poate discuta despre o creanţă a sa faţă de succesiune, întrucât prin efectul confuziunii cele două patrimonii s-au stins.
Cu privire la creanţa ce face obiectul unui legat cu titlu particular, s-a exprimat părerea că, deşi nu este o creanţă lichidă, fiind supusă reducţiunii - întinderea sa depinzând de dispoziţia instanţei de reducere sau păstrare a liberalităţii în limita dispusă, este o creanţă certă, poprirea înfiinţată asupra ei fiind în principiu admisibilă'.
într-o asemenea ipoteză situaţia ar fi asemănătoare aceleia în care urmărirea se face asupra veniturilor viitoare ale debitorului, soluţia prezentând avantaj pentru creditor care, în-tr-adevăr, are o creanţă certă instituită prin testament, însă nu se cunoaşte întinderea sa, lichiditatea creanţei depinzând de o condiţie viitoare, şi anume aceea a reducţiunii sau a păstrării legatului în limita dispusă. Creanţa afectată de modalităţi poate fi urmărită pe calea popririi, deoarece este una certă, pentru declanşarea procedurii execuţionale fiind suficientă doar condiţia existentei ei.
Drepturile creditorului se pot transmite şi în baza unei convenţii, dobânditorul putând uza de toate acţiunile în realizarea acestui drept întocmai ca şi autorul.
în cazul popririi, s-a pus problema cesiunii creanţei poprite şi a raporturilor ce se vor crea în urma acestei operaţiuni, mai exact a raporturilor dintre creditorii popritori şi cesionari.
Literatura juridică a analizat acest raport pornind de la cazul în care creditorul a transmis creanţa în favoarea unui cesionar care, la rândul său, a înfiinţat poprire asupra sumei urmărite.
Ipoteza analizată prezintă interes practic, deoarece se pune problema valabilităţii cesiunii de creanţă şi a modului de repartizare a sumei între creditorii concursuali şi cesionari, mai ales atunci când suma nu este îndestulătoare pentru satisfacerea tuturor creanţelor.
Potrivit principiului consensualismului, transferul dreptului de creanţă se face de la creditor la cesionar în momentul acordului de voinţă şi tot din acest moment cesionarul are posibilitatea să-şi valorifice dreptul astfel dobândit.
Numai că operaţiunea juridică a transferului dreptului de creanţă nu îi poate fi opozabilă debitorului cedat decât de la notificarea cesiunii sau de la acceptarea acesteia potrivit art. 1578 NCC.
Până la notificarea cesiunii de creanţă, respectiv acceptarea ei, debitorul poate să facă o plată valabilă către creditor, creanţa considerându-se că nu a ieşit din patrimoniul său şi pe această cale putând fi urmărită de către ceilalţi creditori aflaţi în concurs.
Valabilitatea cesiunii de creanţă nu se pune în discuţie dacă intervine înainte de înfiinţarea popririi şi numai după ce suma urmărită este indisponibilizată, debitorul ori terţul poprit neputând face asupra ei acte de natură a diminua-o ori de a o stinge în niciun fel.
Se pune în discuţie soarta unei cesiuni de creanţă efectuată după înfiinţarea popririi.
Cesiunea de creanţă anterioară înfiinţării popririi nu poate fi opusă creditorului care a înfiinţat primul poprirea, deoarece acesta poate urmări suma datorată de terţul în mâinile căruia a fost indisponibilizată ca şi când niciodată nu a ieşit din patrimoniul debitorului, aşa după cum şi terţul poprit are posibilitatea să refuze plata creanţei către cesionar.
Dreptul dobândit de către cesionar poate fi apreciat însă ca unul valabil atunci când a fost dobândit cu bună-credintă, necunoscând situaţia juridică a creanţei ca urmare a indispo-nibilizării ei prin poprire.
Apreciind valabil dreptul cesionarului, se creează situaţia unui concurs de creditori care urmăresc aceeaşi sumă,
ipoteză în raport de care în literatura juridică au fost găsite mai multe soluţii.
S-a admis că în cazul în care se înfiinţează mai multe popriri, unele dintre ele anterioare cesiunii de creanţă, iar altele uite-rioare acestui act, există concurs numai între cesionar şi cei dintâi popritori. Faţă de aceia care au înfiinţat poprirea ulterior notificării, cesiunea de creanţă le este opozabilă, creanţa urmărită nemaiexistând în patrimoniul debitorului comun.
S-a propus, de asemenea, ca în cazul unui concurs între creditorul popritor şi cesionar la distribuirea sumei urmărite, acesta de pe urmă să ia mai puţin în ipoteza în care suma este neîndestulătoare tocmai ca urmare a unei popriri tardive efectuate în urma cesiunii’".
Sunt situaţii când înfiinţarea popririi poate fi cerută de către o altă persoană decât creditorul, legitimarea calităţii fiind recunoscută în baza unei depoziţii legale, ca atunci când pe calea acţiunii oblice creditorul, în numele debitorului, urmăreşte să readucă în patrimoniul acestuia creanţa, astfel ca din acest moment să o urmărească şi să-şi realizeze propria creanţă.
În dreptul belgian poprirea oblică este reglementată în mod expres", autorizând creditorul în caz de pasivitatea debitorului să înfiinţeze poprirea.
Posibilitatea înfiinţării popririi pe cale oblică, potrivit art. 1560 NCC, este lăsată la aprecierea creditorului, fiindcă nimic nu l-ar împiedica să pornească el însuşi o urmărire silită pe această cale şi să urmărească creanţa în mâinile terţului, fără să o mai readucă în patrimoniul debitorului.
Credem că înfiinţarea popririi pe această cale ar fi indicată numai în cazul în care creditorul chirografar nu ar fi în posesia unui titlu executoriu pentru începerea urmăririi silite şi ar justifica interesul prevenirii pierderii creanţei ca urmare a pasivităţii debitorului său.
În afară de creditorul chirografar, poprirea mai poate fi înfiinţată şi de către procuror, care potrivit art. 92 alin. (5) NCPC poate cere executarea silită a unei hotărâri pronunţate în acţiuni privind drepturile şi interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, celor dispăruţi, respectiv în cazurile în care prin acte normative speciale se recunoaşte reprezentantului parchetului legitimitate procesuală''.
Mai pot avea calitatea de creditor popritor Ministerul Finanţelor Publice, precum şi unităţile sale teritoriale - Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat, Direcţia Generală a Vămilor pentru creanţele bugetare, respectiv acelea stabilite în vamă.
Actuala reglementare a procedurii de executare a creanţelor bugetare cuprinsă în Codul de procedură fiscală cuprinde norme speciale în raport de dreptul comun în ceea ce priveşte competenţa organului de executare şi procedura judiciară simplificată, asemănarea cu procedura popririi reglementată de codul de procedură civilă existând în ceea ce priveşte actul de înfiinţare al popririi, de verificare a condiţiilor confirmării acesteia în faţa instanţei, precum şi a efectelor hotărârii pronunţată împotriva terţului poprit - acelea de a constitui titlul executoriu în baza căruia să poată fi urmărit întocmai ca debitorul principal.
în practică, se poate crea situaţia în care aceeaşi sumă să fie urmărită de mai mulţi creditori, unii urmărind încasarea unei creanţe bugetare, iar alţii o creanţă de drept comun.
Această ipoteză a concursului de creditori pune în discuţie procedura după care se va urmări creanţa, respectiv dacă şi ceilalţi creditori, alţii decât creditorii fiscali, vor beneficia în cazul acestui concurs de normele speciale ce reglementează poprirea în Codul de procedură fiscală.
Problema aplicării dispoziţiilor speciale în cazul concursului de creditori a fost pusă şi sub vechea reglementare a Decretului nr. 221/1960, de altfel o bună parte din normele cuprinse în acest act normativ fiind preluate în Codul de procedură fiscală.
S-a exprimat astfel opinia că, pentru a se putea crea un concurs de urmăriri, se impune ca regulă înfiinţarea tuturor popririlor înaintea validării definitive a celei dintâi. în cazul reglementării speciale, validarea popririi nu mai este obligatorie, motiv pentru care s-ar putea vorbi de un concurs de popriri numai în cazul urmăririi sumelor viitoare, existând posibilitatea ca până la scadenţă să fie înfiinţate şi alte popriri asupra aceleiaşi sume'".
După o altă opinie, exprimată în jurisprudenţă, normele speciale privind poprirea nu se aplică la cazurile în care executarea se poate face potrivit regulilor de drept comun, dându-se ca exemplu cazul urmăririi pensiei de întreţinere .
Codul de procedură fiscală, republicat', prevede în art. 149 alin. (10) posibilitatea unui concurs de creditori, în sensul că terţul poprit este obligat să anunţe în scris pe creditorul urmăritor despre toate popririle ce s-au înfiinţat asupra sumei datorate debitorului comun. Nu se face nicio referire la natura creanţelor pentru care s-au înfiinţat popririle, ceea ce conduce la concluzia admiterii concursului pentru creanţe de orice natură.
S-a spus că este posibil concursul de popriri numai dacă acestea au fost înfiinţate înainte ca prima poprire să fie validată"'. Această apreciere nu mai este compatibilă cu noul sistem procedural privind poprirea, fiindcă în principiu faza validării nu mai este obligatorie.
Lipsa procedurii obligatorii a validării popririi face, într-adevăr, ca adresa de înfiinţare a popririi să producă acelaşi efect ca şi
hotărârea de validare, adică să transfere creanţa de la debitor la terţul poprit numai cu condiţia ca acesta de pe urmă să se conformeze obligaţiilor impuse de art. 782 alin. (3) şi (4) NCPC.
Nu ar exista astfel nicio dificultate dacă terţul poprit s-ar conforma obligaţiilor impuse de organul de executare, aceea de a vira suma poprită în contul indicat şi de a comunica existenţa şi a altor popriri în vederea distribuirii sumelor potrivit ordinii preferenţiale a creanţelor ce se urmăresc, numai că terţul poate invoca neregularităţi ale actului de înfiinţare a popririi ori refuză pur şi simplu să-şi îndeplinească obligaţiile
la care ne-am referit, caz în care instanta de executare va fi sesizată pentru a se pronunţa asupra menţinerii ori desfiinţării popririi.
În legătură cu aceste chestiuni, se pune întrebarea dacă măsura menţinerii popririi reglementată de Codul de procedură fiscală are aceeaşi semnificaţie juridică cu măsura validării din dreptul comun şi dacă ceilalţi creditori concursuali, alţii decât creditorii fiscali, pot beneficia de aceleaşi reguli speciale.
Chestiunea invocată prezintă interes atât sub aspect de ordin practic, cât şi teoretic, întrucât procedura menţinerii popririi prevăzută de Codul de procedură fiscală este diferită de aceea reglementată de Codul de procedură civilă, chiar dacă scopul urmărit este acelaşi şi anume, creditorul poprit să obţină un titlu executoriu împotriva terţului poprit care a refuzat ori a contestat adresa de înfiinţare a popririi.
În cele ce urmează, vom scoate în evidentă câteva deosebiri esenţiale între cele două proceduri, pentru a observa căror reguli vom supune concursul de urmăriri pentru creanţe de naturi diferite.
In procedura reglementată de noul Cod de procedură civilă se prevede, spre deosebire de procedura fiscală, un termen de o lună înăuntrul căreia se poate sesiza instanţa pentru validarea popririi, termen ce începe să curgă de la data când terţul poprit trebuia să consemneze suma sau să o plătească creditorului.
Nici în vechea reglementare a Decretului nr. 221/1960, legiuitorul nu stabilea un termen de sesizare a instanţei, în vederea verificării condiţiilor popririi, omisiunea dând naştere, sub acest aspect, următoarelor opinii.
După o primă părere">, instanţa de executare poate fi sesizată în termenul general de prescripţie a executării silite de 3 ani.
După o altă opinie, termenul de sesizare a instanţei în vederea menţinerii popririi este termenul de perimare a executării silite de şase luni, prevăzut de art. 389 CPC 1865 .
Opiniile exprimate nu mai sunt compatibile cu noile reglementări ale prescripţiei executării silite a creanţei fiscale şi nici ale perimării, deoarece în primul caz, termenul de prescripţie s-a prelungit la durata de 5 ani, iar în cel de-al doilea, perimarea nu mai operează.
Prin analogie cu reglementarea cuprinsă în noul Cod de procedură civilă a termenului de sesizare a instanţei de executare, credem că în cazul executării creanţei fiscale cererea j de menţinere a popririi ar putea fi introdusă tot în termenul de o lună de la data constatării refuzului terţului de a-şi executa obligaţia impusă prin adresa de înfiinţare a popririi, dar nu mai târziu de împlinirea termenului general de prescripţie a executării de 5 ani.
Dacă creditorul fiscal poate solicita menţinerea popririi în termenul general de prescripţie de 5 ani, nu acelaşi regim îl au ceilalţi creditori concursuali, care sunt tinuti de un termen de prescripţie mai mic de 5 ani, precum şi de termenul de perimare care în privinţa lor nu a fost suprimat.
Toate aceste deosebiri creează dificultăti serioase atunci când se pune problema procedurii după care se va soluţiona cererea de menţinere sau de validare a popririi în cazul concursului de urmăriri, susţinându-se, în acest sens, că sunt aplicabile regulile de drept comun"'.
Considerăm că, într-un asemenea caz, trebuie să se aplice procedura reglementată de normele speciale pentru a se face aplicaţie principiului specialia generalibus derogant, aceasta şi pentru a se asigura realizarea creanţei bugetare într-un termen cât mai scurt, beneficiind de o judecată de urgenţă şi cu precădere pe această cale şi ceilalţi creditori, alţii decât cei fiscali, fiindcă este necesară „constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului”, colectarea creanţelor statului reprezentând „una dintre expresiile cele mai elocvente ale apărării intereselor naţionale pe plan financiar”''.
