Caracterele popririi
| Comentarii |
|
caracterele popririi, abordarea discuţiilor în legătură cu natura juridică a popririi prezintă interes pornind de la primul efect al acesteia, acela de indisponibilizare, identic cu efectul sechestrului având în vedere regimul juridic deosebit ce există între un act de conservare şi unul de executare, mai ales în privinţa capacităţii civile cerută unei persoane spre a săvârşi astfel de acte.
Relativ la caracterul popririi, în doctrina juridică mai veche a fost atribuită acesteia funcţia unui act exclusiv de executare, atunci când se înfiinţa în baza unui titlu executoriu, şi a unui act de conservare în lipsa unui asemenea titlu sau a unui act cu o natură mixtă, începând printr-un efect conservatoriu şi transformându-se apoi într-un act de executare propriu-zisă.
Teza potrivit căreia poprirea este un act exclusiv de executare s-a argumentat pe reglementarea acesteia în capitolul referitor la executarea silită mobiliară din Codul de procedură civilă"'.
D. Negulescu şi Gr. Zotta făceau distincţie între poprirea înfiinţată în baza unui titlu executoriu în cadrul procedurii de urmărire silită, care debuta prin indisponibilizarea sumelor de
bani în mâinile terţului, ca act conservatoriu fiindcă „dacă se urmăreşte se şi conservă în acelaşi timp” şi poprirea înfiinţată numai pentru conservarea patrimoniului până la obţinerea titlului executoriu, caz în care măsura nu îndeplinea decât funcţiile unui act conservatoriu"'.
Opinia majoritară exprimată în legătură cu natura juridică a popririi a fost aceea a atribuirii unui caracter mixt, de act de conservare şi executare, considerând soluţia adoptată ca satisfăcând pe deplin atât cerinţele de ordin ştiinţific, cât şi pe acelea care conferă instituţiei o configuraţie proprie faţă de celelalte forme executionale.
In sprijinul acestei păreri s-au adus argumente potrivit cărora poprirea debutează ca un act de conservare cu efect de indis-ponibilizare a valorilor urmărite în mâinile terţului, care nu poate fi urmărit direct de către creditor decât după validarea popririi, când prin transferul judiciar al creanţei, acesta de pe urmă va lua locul debitorului urmărit, astfel că hotărârea de validare este primul act de executare care se săvârşeşte în succesiunea acestei proceduri'2'.
Un alt argument în sprijinul atribuirii unui caracter mixt popririi a fost şi acela al unei reglementări comune în Cartea a V-a a Codului de procedură civilă - „Despre executarea silită” din vechiul Cod de procedură civilă.
Locul reglementării popririi nu putea fi unul hotărâtor în stabilirea naturii juridice a acestei instituţii, un criteriu elocvent fiind acela al funcţiei procedurale pe care poprirea o îndeplineşte.
Poprirea îndeplineşte două funcţii la fel de importante în procedura executării silite, şi anume una de conservare a creanţei, cu care debutează, constând în blocarea valorilor urmărite în mâinile unei terţe persoane, la rândul său debitoare a debitorului urmărit, şi alta de executare, ce implică transferul judiciar al creanţei urmărite şi substituirea tertului debitorului poprit.
Primul efect al popririi, de indisponibilizare a sumelor de bani, titlurilor de valoare sau bunuri mobile corporale sau incorporale urmăribile în mâinile terţului, este unul specific oricărui act de conservare, pentru că are drept scop prevenirea insolvabilităţii debitorului, însă actul nu se opreşte numai la acest efect şi instituie în sarcina terţului obligaţia ca în termen de 5 zile de la comunicarea popririi sau de la scadenţă să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite, certificând această operaţie printr-o dovadă ce se va comunica executorului judecătoresc.
Chestiunea ce trebuie lămurită este aceea de a şti dacă poprirea îndeplineşte încă de la începutul înfiinţării sale ambele funcţii.
Ca orice mijloc procedural de realizare a unui drept pe cale silită, poprirea presupune existenţa unui titlu executoriu, în baza căruia să se pornească executarea silită, primul act de executare fiind cererea de înfiinţare a popririi, după care urmează adresa executorului judecătoresc de indisponibilizare a sumelor datorate de către tert debitorului urmărit.
Neexistând un titlu executoriu opozabil terţului, faţă de acesta actele la care ne-am referit nu pot constitui acte de executare, chiar dacă prin intermediul lor se instituie în sarcina terţului obligaţia în sensul de a nu mai face nicio plată cu privire la ceea ce datorează debitorului şi de a consemna sumele urmărite la dispoziţia executorului judecătoresc sau de a face plata direct creditorului în cazurile prevăzute de art. 786 alin. (1) pct. 2 NCPC.
Executarea silită faţă de terţul poprit începe abia după constatarea refuzului acestuia de a se conforma obligaţiilor cuprinse în adresa de înfiinţare a popririi, caz în care creditorul, debitorul ori organul de executare pot sesiza instanţa în vederea validării popririi.
Putem spune că, faţă de terţul poprit, adresa de înfiinţare a popririi nu îndeplineşte decât funcţia procedurală a unui act de conservare, ceea ce îl obligă la executarea creanţei către creditor, întocmai ca pe un debitor principal, este hotărârea de validare a popririi, motiv pentru care primul act care îndeplineşte
funcţia unui act de executare este cererea de validare.
Un alt argument în raport de care adresa de înfiinţare a popririi nu reprezintă faţă de terţ decât un act de conservare este şi acela că împotriva acestuia nu poate să formuleze
contestatie la executare, cale de atac ce are ca obiect numai actele de executare.
Convertirea popririi dintr-un act de conservare într-unul de executare la data cererii de validare a fost susţinută şi de alţi autori'1', caracterul său alternativ dându-i o configuraţie aparte în cadrul procedurilor execuţionale, însuşire ce îi asigură eficienţă şi rapiditate în realizarea creanţei ca obiectiv final.
