Clauzele abuzive din contracte

Dicționar juridic (DEX)

clauzele abuzive din contracte, Definiția şi elementele clauzelor abuzive. Domeniul de aplicare. Excepţii. Constatarea clauzelor abuzive. Sancţiunea clauzelor abuzive. Proba clauzelor abuzive. Procedura

Definiția şi elementele clauzelor abuzive

Potrivit art. 4 alin. 1 Legea nr. 193/2000 este considerată abuzivă o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor².

Astfel, potrivit art. 4 din lege, sunt trei elementele ce caracterizează clauza abuzivă.

a). Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul.

Potrivit art. 4 alin. 1 din lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, se prezumă că nu a fost negociată o clauză ce nu dă posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de profesionişti (art. 4 alin. 2 din lege).

Rezultă astfel, că dispoziţiile nu sunt aplicabile şi clauzelor negociate¹. Se are însă în vedere o negociere reolâ, în urma căreia clauza poate fi modificată sau chiar înlăturată din contract, iar nu o negociere formală.

în contextul de mai sus, acceptarea unor clauze nu echivalează cu negocierea lor.

Potrivit legii, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude oplicoreo prevederilor prezentei legi pentru restul contractului (în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant)².

b). Este încâlcatâ cerinţa bunei-credinţe.

Buna-credinţă este fundamentul abstract al reglementării clauzelor abuzive (art. 4 alin. 2 din lege).

Cerinţa unei conduite de bună-credinţă este una generală, aplicabilă tuturor actelor juridice; ea presupune inexistenţa oricărei acţiuni sau omisiuni care ar putea să lezeze pe cocontractant.

Potrivit art. 14 C. civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să-şi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile „cu bună-credinţă", în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri³.

Legea nr. 193/2000 face referire la buna-credinţă, în general. Astfel, se cere ca profesionistul să fi acţionat cu intenţia de a prejudicia pe consumator, cu rea-credinţă.

De precizat că inserarea unei clauze ce creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului este „prin ea însăşi" contrară bunei-credinţe.

Utilitatea referirii la buna-credinţă a fost contestată în doctrină. Se afirmă că ea nu aduce nimic în plus în privinţa realizării protecţiei consu

matorului şi este de natură să afecteze securitatea juridică. Apreciem întemeiată o astfel de părere.

în legislaţia franceză, cerinţa bunei-credinţe a fost exclusă din definiţia clauzei abuzive. în acest context, doctrina franceză arată că oricum ea nu aduce nimic în plus în privinţa realizării protecţiei şi afectează securitatea juridică¹.

c). Sâ existe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Deşi nu arată ce înţelege prin dezechilibru, dar se precizează că părţile au drepturi şi obligaţii. Astfel, legea urmăreşte să asigure consumatorului condiţii egale la momentul încheierii contractului, pentru evitarea unui prejudiciu ulterior.

Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

- toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4 alin. 6 din lege).

în raport de împrejurările concrete, pentru stabilirea dezechilibrului contractual în situaţii concrete pot apărea şi alte criterii. Astfel, o clauză ce apare ca abuzivă într-o anumită situaţie se poate dovedi că nu are această natură, în altă situaţie.

în consecinţă, criteriul de apreciere a dezechilibrului este unul concret, în funcţie de împrejurările specifice fiecărui contract.

De precizat că nu orice inegalitate prezintă relevanţă, ci numai „un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor" (art. 4 alin. 1 din lege).

Se poate spune astfel că nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului creează şi un dezechilibru semnificativ în raportul contractual.

Domeniul de aplicare. Excepţii

Sfero de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este influenţată de calitatea părţilor contractului şi de natura clauzelor contractuale. Astfel, reglementarea privind clauzele abuzive se aplică raporturilor juridice stabilite între consumatori şi comercianţi.

Potrivit art. 1 alin. 1 din lege, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fărâ echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate¹. Astfel, toate contractele pot face obiectul Legii nr. 193/2000, nu doar contractele preformulate sau cele de adeziune.

Ceea ce prezintă relevanţă este existenţa unor clauze care să întrunească condiţiile prevăzute de lege. Astfel, legea nu vizează un anumit tip de contract, ci anumite clauze identificate prin natura lor abuzivă². Tot astfel, în cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligaţia să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune (art. 5 din lege).

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 „se aplică şi bonurilor de comandă sau de livrare, tichetelor, biletelor şi altora asemenea care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite" (art. 3 alin. 1 din lege). Astfel, aceste înscrisuri sunt asimilate contractului de consum prevăzut de art. 1 alin. 1 din lege.

Potrivit art. 3 alin. 2, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Limitarea se justifică prin faptul că, având o bază legală, astfel de clauze sunt considerate echitabile, precum şi prin natura specifică a contrac-tului³.

Nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi, nici clauzele ce definesc obiectul principal al contractului sau stabilesc echivalenţa între preţ şi produsul ori serviciul oferit, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil (art. 4 alin. 6 din lege).

Ca excepţie, numai în măsura în care clauza nu este clară şi uşor de înţeles, cel interesat poate solicita constatarea naturii abuzive a acesteia, înţelegem astfel că, în general, clauzele sunt înţelese corect de consumator.

Secţiunea a IV-a. „Lista" clauzelor considerate abuzive

Legea nr. 193/2000 cuprinde şi o anexă care enumeră prevederile contractuale considerate abuzive.

Listo cuprinsă în anexă face parte integrantă din lege şi „redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive" (art. 4 alin. 4 din lege). Astfel, înţelegem că legiuitorul nu şi-a propus să limiteze cazurile enumerate în lista anexei, ci doar de a reda prevederi contractuale reprezentative pentru noţiunea de clauză abuzivă.

Ca natură juridică, prin „listă" se instituie o prezumţie de existenţa a caracterului abuziv al respectivelor stipulări contractuale.

Prezumţia caracterului abuziv este relativa, cel interesat, respectiv profesionistul putând face dovada că nu sunt îndeplinite condiţiile clauzei abuzive (prevăzute de lege).

Potrivit anexei la lege, sunt considerate clauze abuzive următoarele dispoziţii contractuale.

a). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile de mai sus nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată.

în condiţiile de mai sus profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul².

b). Dispoziţiile core obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu o avut posibilitatea reala sâ ia cunoştinţâ la data semnării contractului.

c). Dispoziţiile care obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care profesionistul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale.

d). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului sâ prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadâ determinatâ, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă.

e). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului sâ modifice unilateralfârâ acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;

f). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu prevederile contractuale.

g). Dispoziţiile care dau dreptul exclusiv profesionistului sâ interpreteze clauzele contractuale.

h). Dispoziţiile care restrâng sau anuleazâ dreptul consumatorului sâ pretindâ despâgubiri în cazurile în care profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale.

i). Dispoziţiile care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

j). Dispoziţiile care restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care profesionistul: a modificat unilateral clauzele contractuale, nu şi-a îndeplinit obligaţiile sau a impus consumatorului clauze referitoare la plata unei sume fixe (în cazul denunţării unilaterale).

k). Dispoziţiile care exclud sau limiteazâ răspunderea legalâ a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor şi serviciilor.

I). Dispoziţiile care exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;

m). Dispoziţiile core permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care fac obiectul unei alte părţi din contract.

n). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului sâ transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane, fără acordul consumatorului (dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator).

o). Dispoziţiile care interzic consumatorului sâ compenseze o datorie către profesionist cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra comerciantului.

p). Dispoziţiile care prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrârii sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului¹.

r). Dispoziţiile care permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator; în cazul neexecutârii sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

s). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului sâ anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator.

t). Dispoziţiile care dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fârâ o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate².

Ca excepţie de la regulile instituite mai sus dispoziţiile referitoare la:

- dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului;

- preţul produselor determinat la momentul livrării care permite vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile;

- dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fârâ o notificare prealabila rezonabila (lit. t din listă);

nu sunt aplicabile în cazul:

- tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile co-taţiei bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla;

- vânzărilor de devize, cecuri de călătorie, ordine de plată internaţionale emise în devize sau alte instrumente de plată internaţionale.

Secţiunea a V-a. Constatarea, sancţionarea şi probarea clauzelor abuzive

Legea nr. 193/2000 are dispoziţii directe privind constatările clauzelor abuzive, dar şi aspectele procedurale ale valorificării acestora.

Constatarea clauzelor abuzive

Constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contract poate fi făcută, „fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege" (art. 6 din lege).

a). Atunci când clauzele abuzive au fost constatate „personal", consumatorul (lato sensu) are drept de opţiune între:

- a introduce acţiuni în justiţie, sau

- a sesiza autorităţile competente să controleze respectarea dispoziţiilor legale.

Apreciem că dreptul personal de constatare aparţine persoanelor şi organizaţiilor ce dovedesc un interes legitim de a sesiza autorităţile competente pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor din contractele standard preformulate.

b). Constatarea clauzelor contractuale abuzive poate fi făcută şi de către autoritatea competentă.

Controlul respectării dispoziţiilor prezentei legi se face de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor (art. 8 din lege).

Organele de control efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu (art. 9 din lege).

Cu ocazia controlului, profesioniştii au obligaţia de a prezenta organelor de control, în original, contractele încheiate cu consumatorii (art. 10 din lege).

Organele de control abilitate încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum şi articolele din lege încălcate de comerciant (art. 11 din lege).

Procesul-verbal se transmite judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în care contravenientul îşi are domiciliul ori, după caz, sediul.

De menţionat că, în cazul contractelor de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control pot solicita profesionistului sâ modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive (art. 12 din lege).

c). Constatarea clauzelor abuzive poate fi efectuată şi de instanţa de judecata, din oficiu, în temeiul obligaţiei sale de a verifica respectarea unor norme de ordine publică.

Pe tărâm contractual, soluţia decurge din regimul juridic al nulităţii absolute, dar a fost consacrată şi de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

d). în contextul general al constatării clauzelor abuzive, nu excludem nici ca părţile sâ soluţioneze litigiul pe cale amiabilâ, fără a apela la instanţa de judecată.

Sancţiunea clauzelor abuzive

Potrivit dreptului comun, în cazul neîndeplinirii condiţiilor de validitate la încheierea contractului (de exemplu, vicii de consimţământ), actul juridic este nul.

Când una dintre părţi, după încheierea valabilă a contractului, îşi exercită abuziv drepturile, vătămând „în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe" cealaltă parte, acesta din urmă poate cere despăgubiri întemeiate pe abuzul de drept (art. 15 C. civ.).

în doctrina majoritară, s-a apreciat că sancţiunea aplicabilă clauzei abuzive este nulitatea contractului de consumaţie. Astfel, nulitatea este

sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării unei condiţii de validitate a actului juridic.

Sancţiunea nulităţii se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 alin. 1 Legea nr. 193/2000 care stabilesc că „orice contract" trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, uşor de înţeles.

Tot astfel, întrucât clauza abuzivă are drept fundament reaua-cre-dinţă la încheierea contractului, apreciem că nulitatea îşi are suportul pe neîndeplinirea condiţiei esenţiale de valabilitate: cauza.

Precizăm că, în condiţiile art. 1236 C.civ., cauza trebuie să fie licită (conform legii şi ordinii publice) şi morală (conform bunelor moravuri).

Deoarece reaua-credinţă afectează numai o parte a voinţei profesionistului la încheierea contractului (şi deci, nu întregul acord de voinţe), neîndeplinirea condiţiei de cauză afectează numai o parte a contractului de consumaţie (respectiv obligaţia considerată abuzivă)¹.

Astfel, nulitatea parţială va desfiinţa numai acea parte din contractul de consumaţie neconformă cu ordinea publică şi bunele moravuri.

în consecinţă, contractul de consumaţie rămâne parţial valabil şi va produce efectele corespunzătoare existenţei sale parţiale.

Astfel, în cazul constatării unor clauze abuzive este posibil ca ele să nu producă „efecte asupra consumatorului", contractul derulându-se în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea acestora mai poate continua (art. 6 din lege).

Atunci când contractul nu îşi mai poate produce efectele (după eliminarea clauzelor abuzive), art. 7 din lege dă dreptul consumatorului de a solicita rezilierea acestuia.

Calea de mai sus poate fi exercitată numai de către consumator. Imposibilitatea comerciantului de a solicita desfiinţarea contractului apare ca o sancţiune pentru conduita bunei-credinţe.

în caz de reziliere, consumatorul are dreptul de a obţine şi despăgubiri. Fiind vorba de nerespectarea unei dispoziţii legale, răspunderea profesionistului va fi una delictuală².

Pentru a hotărî dacă este sau nu posibilă continuarea contractului, instanţa va face o apreciere obiectivă a clauzelor contractuale, ţinând seama şi de interesele consumatorului, dar şi de cele ale profesionistului.

Ca natura juridica, deoarece se are în vedere ocrotirea unui interes general, nulitatea va fi absolută.

Având în vedere regimul nulităţii absolute, aceasta poate fi invocată oricând atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.

Precizăm că întreaga discuţie doctrinară şi practică pe tema sancţiunii clauzelor abuzive se datorează lipsei dispoziţiilor legislative, în materie.

Astfel, deşi problema sancţiunii este esenţială atunci când se impun interdicţii legale, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive nu prevede un mecanism juridic prin care efectele clauzei abuzive vor fi înlăturate.

Spre deosebire de legislaţia naţională, legea franceză prevede că o astfel de clauză este considerată „nescrisă"¹.

Considerarea interdicţiei „ca nescrisă" are avantajul că produce efecte numai în privinţa clauzei abuzive şi menţine echilibrul contractual. Tot astfel, se prezintă avantaje şi în privinţa probelor, în sensul că cel interesat trebuie să dovedească numai inserarea clauzei în contract².

Proba clauzelor abuzive

îndeplinirea elementelor ce privesc clauzele abuzive trebuie probată, deoarece Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziţii speciale, vor fi aplicabile regulile generale din materia probaţiunii.

Potrivit art. 249 NCPC, „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească" (în afara cazurilor anume prevăzute de lege).

în cazul de faţă, cel care va invoca natura abuzivă a unei clauze este consumatorul.

Obiectul probei poate fi oricare dintre cele trei cerinţe prezentate anterior: lipsa negocierii, încălcarea bunei-credinţe, existenţa dezechilibrului semnificativ.

Mijloacele de proba sunt cele stabilite de Codul de procedură civilă. Astfel, dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetare la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege (art. 250 NCPC).

Legea nr. 193/2000 înlesneşte efectuarea probei prin instituirea unei prezumţii de lipso o negocierii. O astfel de prezumţie este prevăzută în privinţa clauzelor standard preformulate.

Prezumţia de mai sus este însă una relativa. în aceste condiţii profesionistul care pretinde că „o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este dator să prezinte probe în acest sens" (art. 4 alin. 3 din lege)¹.

Procedura

în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive (art. 12 din lege).

Astfel, legiuitorul a încredinţat aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege unei autorităţi competente să decidă şi asupra soartei contractului.

La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit de organul constatator (art. 12 alin. 2 din lege).

Controlul exercitat de instanţa de judecată nu este limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, ci se extinde şi asupra contractului. Astfel, atunci când este probată existenţa unei clauze abuzive, instanţa va aplica sancţiunea contravenţională şi dispune modificarea sau desfiinţarea contractului respectiv, plus despăgubiri (art. 13 alin. 1 şi 2 din lege).

Scopul acestei proceduri îndeplinite de instanţă este evitarea unui nou litigiu prin soluţionarea situaţiei viitoare a contractului (continuarea sau desfiinţarea lui) fără a prejudicia pe consumator, dar nici pe profesionist. Astfel, atunci când instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va proceda la anularea procesului-verbal întocmit de organul constatator (art. 13 alin. 3 din lege)².

în plus, asociaţiile pentru protecţia consumatorului îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care

conţin clauze abuzive, pentru încetarea folosirii acestora şi modificarea contractelor aflate în curs de executare .

Tot astfel, şi consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă (art. 14 din lege).

în doctrină s-a opinat că modificarea clauzelor contractului nu se realizează direct de instanţa de judecată, aceasta putând numai sâ oblige pârţile la realizarea echilibrului contractual (deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul libertăţii contractuale prin impunerea unei soluţii exterioare părţilor).

Nu împărtăşim punctul de vedere legat de încălcarea principiului libertăţii contractuale, cel puţin pe considerentul că ne aflăm pe tărâmul contractului de consumaţie în care libertatea de voinţă este limitată de lege, influenţa dreptului consumaţiei manifestându-se pe trei direcţii noi: libertate contractuală, egalitate a voinţelor contractante şi fraternitate contractuală.

Fundamentul clauzelor abuzive: echilibrul contractual

întregul regim juridic al clauzelor abuzive îşi regăseşte fundamentul în principiile: libertăţii contractuale, consensualismului, forţei obligatorii şi al relativităţii efectelor contractului.

întrucât principiile de mai sus nu reuşesc însă să asigure justiţia contractuală în raporturile juridice speciale de consumaţie, pentru contracararea efectelor nefaste ale contractelor ce conţin clauze abuzive s-a intervenit legislativ (mai întâi la nivel european şi apoi naţional).

Reamintim că elementul esenţial în formarea contractului de consumaţie îl constituie (ca şi în dreptul comun) voinţele părţilor. în acest caz, ele se manifestă însă într-un cadru mai limitat (de exemplu, încheierea contractelor nu se face prin negocierea dintre părţi, ci prin acceptarea condiţiilor contractuale propuse de profesionist).

Deoarece consumatorul nu negociază de pe o poziţie egală cu profesionistul, el nu are nici posibilitatea de a modifica (ulterior) clauzele contractuale.

în consecinţă, dreptul consumaţiei recunoaşte dezechilibrul rezultat dintre poziţia dominantă a profesionistului şi situaţia economică precară a consumatorului. în condiţiile în care raporturile juridice sunt alterate, trebuie instaurate noi mecanisme juridice pentru restabilirea echilibrului contractual. în acest demers se conturează două principii directoare:

- principiul apărării contra constrângerilor părţii mai puternice;

- principiul apărării contra avantajului excesiv al părţii dominante.

Modalităţi de prevenire şi înlăturare a dezechilibrului la încheierea

contractului sunt prevăzute şi în dreptul comun. Acestea ar putea fi: anularea contractului pentru vicii de consimţământ, anularea pentru lipsa de cauză, despăgubiri pentru abuz de drept etc.

Situaţiile prevăzute de dreptul comun sunt, uneori, dificil de aplicat (de exemplu, dovedirea relei-credinţe în cazul abuzului de drept, al do-lului - viciu de consimţământ).

în consecinţă, principiile de bază ale dreptului comun, precum libertatea contractuală şi autonomia de voinţă sunt diminuate, în condiţiile economiei de piaţă. Astfel, se impune ca echilibrul contractual să fie restabilit prin mecanisme juridice particulare, specifice protecţiei consumatorului².

Asigurarea libertăţii voinţei consumatorului se realizează şi prin totala transparenţă a contractului. De exemplu, clauzele contractuale trebuie redactate în mod clar, fără echivoc, astfel încât să fie înţelese fără a fi necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 din Legea nr. 193/2000).

Numai în cunoştinţă de cauză, consumatorul va avea o imagine exactă a întinderii drepturilor dobândite şi a obligaţiilor la care este ţinut, a avantajelor şi dezavantajelor pe care le implică încheierea contractului.

Nu sunt compatibile³ cu această cerinţă, clauzele ilizibile, pentru că partea nu le poate înţelege, astfel încât nu poate exprima un consimţământ valabil.

Clauzele incomplete contravin principiului transparenţei întrucât la momentul formării voinţei consumatorul nu are la dispoziţie toate informaţiile necesare în legătură cu viitorul contract. Tot astfel, şi clauzele inserate pe verso-ul documentului, precum şi cele ce figurează după semnătura consumatorului⁴.

Principiul transparenţei este aplicabil în orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, chiar dacă sunt liber negociate⁵. El este un aspect al obligaţiei de informare, care nu se limitează numai la transmiterea unor informaţii, ci impune exigenţe şi în privinţa calităţii infor

maţiei, a unui conţinut complet, precum şi în privinţa modului de redactare a înscrisurilor constatatoare.

Consecinţa inserării în contract a unor clauze ambigue este interpretarea acestora în favoarea consumatorului (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000).

Interpretarea se realizează în favoarea consumatorului, indiferent de persoana celui în sarcina căruia este prevăzută obligaţia conţinută de clauza respectivă.

în consecinţă, clauza neclară nu este o clauza abuzivă (dacă nu sunt îndeplinite cerinţele legale în acest sens).

Sediul materiei îl constituie Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (republicată).

Legea nr. 193/2000 a transpus în legislaţia naţională Directiva 93/13/ CEE a Consiliului din data de 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii¹.