Competenţa instanţelor de judecată în materie comercială
| Comentarii |
|
competenţa instanţelor de judecată în materie comercială, aptitudine recunoscută de lege instanţelor de judecată de a soluţiona litigiile în materie comercială. I. Competenţa materială în primă instanţă revine judecătoriei, respectiv tribunalului, după cum urmează: i) judecătoria are competenţa de a soluţiona litigiile în materie comercială evaluabile în bani, dar numai dacă valoarea obiectului pricinii este sub 100.000 lei; ii) tribunalul comercial sau secţia comercială a tribunalului are competenţa de a soluţiona litigiile comerciale care au un obiect neevaluabil în bani, precum şi litigiile evaluabile în bani, a căror valoare este de peste 100.000 lei. Soluţionarea căilor de atac se face de către: i) tribunal - soluţionează recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de către judecătorie în primă instanţă; ii) curtea de apel — ca instanţă de apel, soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă; ca instanţă de recurs, soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege; iii) înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; recursurile în interesul legii (art. 1-4 C.proc.civ.).
Codul de procedură civilă sau legile speciale consacră şi situaţii speciale privind competenţa materială, precum: i) competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu arbitrajul aparţine instanţei care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond, în lipsa unei convenţii arbitrale (art. 41 C.proc.civ.); ii) în materie de asigurare de răspundere civilă medicală, competenţa revine judecătoriei în a cărei rază teritorială a avut loc actul de malpraxis medical (art. 676 din Legea nr. 95/2006); iii) litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii (art. 72010); iv) cererea privind emiterea ordonanţei de plată şi cererea de emitere a somaţiei de plată se soluţionează de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. II. Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul/sediul pârâtului. Dacă pârâtul este o persoană juridică de drept privat, cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta. Cererea împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. în acest din urmă caz, reclamantul va putea cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor (art. 7 C.proc.civ).
Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; dacă mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la judecătoria sectorului 4. (art. 8 C.proc.civ.). Cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali (art. 9 C.proc.civ.). Competenţa teritorială are un caracter alternativ, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai fiind competente următoarele instanţe: i) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii; ii) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de loca-ţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţi une tabulară, instanţa locului unde se află imobilul; iii) în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată; iv) în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii; v) în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire; vi) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt (art. 10 C.proc.civ); vii) în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află oricare dintre următoarele: domiciliul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs accidentul. Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire. Aceste dispoziţii nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale (art. 11 C.proc.civ.). Reclamantul, potrivit art. 12 C.proc.civ., are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente din punct de vedere teritorial.
în unele cazuri, legea consacră o competenţă teritorială exclusivă, precum: i) cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal (art. 15 C.proc.civ.); ii) cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului (art. 16 C.proc.civ.).
