competenţă jurisdicţională în materie civilă şi comercială în cadrul Uniunii Europene, aptitudinea jurisdicţiei aparţinând unui anumit stat membru al Uniunii Europene de a soluţiona litigiile în materie civilă şi comercială, cu un element de extraneitate aparţinând unui alt stat membru. C.j.m.c.c. este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Acest regulament se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei; nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă; de asemenea, nu se aplică pentru: a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni; b) falimente, concordate sau proceduri similare; c) securitate socială; d) arbitraj. A) Competenţa de drept comun. Regulamentul stabileşte principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, cu excepţiile prevăzute de acest regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru (termenul „stat membru" defineşte statele membre, cu excepţia Danemarcei) sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză. Persoanele care nu au naţionalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă aplicabile cetăţenilor statului în cauză. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului membru în cauză; împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naţionalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate să invoce normele de competenţă în vigoare în statul în cauză, în acelaşi mod ca şi cetăţenii statului în cauză. B) Competenţe speciale. Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru astfel: 1) în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată; în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este: a) în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; b) în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile; 2) în materia obligaţiei de întreţinere, în faţa instanţelor de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită sau, în cazul unei cereri accesorii unei acţiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea instanţei competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza, cu excepţia cazului în care competenţa se întemeiază exclusiv pe naţionalitatea uneia dintre părţi; 3) în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă; 4) în cazul unei acţiuni civile în despăgubiri sau în restituire născute în temeiul săvârşirii unei infracţiuni, în faţa instanţei sesizate cu privire la acţiunea penală, în măsura în care, conform legislaţiei interne, instanţa în cauză este competentă şi în materia acţiunii civile; 5) în privinţa unei contestaţii privind exploatarea unei sucursale, agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză; 6) în calitate de fondator, trustee sau de beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul legii, fie în scris sau printr-o convenţie verbală, confirmată în scris, în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză îşi are sediul; 7) în privinţa unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în faţa instanţei pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau marfă: a) a fost sechestrată în vederea obţinerii unei astfel de plăţi; sau b) ar fi putut fi sechestrată, însă a fost depusă o cauţiune sau altă garanţie; cu condiţia ca această dispoziţie să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operaţiunii de salvare sau de asistenţă (art. 5 din Regulament). O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acţionată în justiţie: 1) atunci când există mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei domiciliului oricăruia dintre aceştia, cu condiţia ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp, pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor; 2) printr-o cerere de chemare în garanţie sau de intervenţie, în faţa instanţei sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul scoaterii sale de sub competenţa instanţei în cauză; 3) în cazul unei cereri reconvenţionale rezultate în urma aceluiaşi contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în faţa instanţei sesizate prin cererea principală; 4) în materie contractuală, dacă acţiunea poate fi conexată unei acţiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiaşi pârât, în faţa instanţei din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul (art. 6 din Regulament). C) în anumite materii, Regulamentul prevede norme de competenţă speciale mai favorabile pentru partea defavorizată decât normele generale: 1) în materie de asigurări, competenţa se determină astfel: a) un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul; sau în alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către deţinătorul poliţei de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul; sau dacă este coasigurător, în faţa instanţelor dintr-un stat membru sesizate cu acţiunea introdusă împotriva asigurătorului principal; b) în cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă; acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii de bunuri fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut; c) în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanţei permite acest lucru, să fie acţionat în faţa instanţei la care persoana vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului; 2) în materia contractelor încheiate de consumatori într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competenţa se determină astfel: a) un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi din contract fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie înaintea instanţelor din locul unde consumatorul îşi are domiciliul; b) acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul; aceste reguli nu se aplică în cazul contractelor de transport, altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare; 3) în materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină astfel: a) un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie: înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat; sau în alt stat membru: înaintea instanţelor din locul în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea; sau dacă angajatul nu-şi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta; b) acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul. D) Competenţă exclusivă. Potrivit Regulamentului, următoarele instanţe au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu: 1) în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul; cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult şase luni consecutive, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competenţă, cu condiţia ca: a) locatarul să fie o persoană fizică; şi b) proprietarul şi locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat membru; 2) în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanţele din statul respectiv; pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat; 3) în ceea ce priveşte valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul; 4) în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc; fără a aduce atingere competenţei pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind acordarea brevetelor europene, semnată la Miinchen la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare stat membru au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu, în acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză; 5) în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Competenţă jurisdicţională în materie civilă şi comercială în cadrul Uniunii Europene
