Concepţia tradiţională asupra răspunderii contractuale
| Comentarii |
|
concepţia tradiţională asupra răspunderii contractuale, în concepţia tradiţională a răspunderii contractuale, aceasta este strâns legată de ideea care stă la baza principiului forţei obligatorii a contractului. Din moment ce contractul are forţa unei legi în raporturile dintre părţi, se consideră că pandantul acestui principiu este că fiecare parte trebuie să răspundă de eventuala nerespectare a acesteia „legi”, aşadar de încălcarea „normei private” pe care contractul o generează".
Ataşamentul noţiunii de răspundere faţă de principiul pacta sunt servanda explică de fapt şi existenţa conceptului de răspundere mai cu seamă în dreptul continental, spre deosebire de sistemele common law, în care nu se vorbeşte aproape niciodată de răspundere contractuală.
In dreptul continental, neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către debitor, dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură şi la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine prestaţia care i se datorează sau de a obţine echivalentul economic al acestei prestaţii. între mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în situaţia când una din părţile contractante nu execută prestaţiile pe care le datorează, se regăseşte şi executarea prin echivalent - acordarea de daune-interese. Acest termen este în concepţia tradiţională echivalent cu angajarea răspunderii civile contractuale a debitorului, care va fi obligat să plătească creditorului sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat. Despăgubirile pentru repararea acestui prejudiciu se cheamă daune-interese.
Noţiunea de răspundere civilă contractuală.
În literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat. în toate celelalte cazuri, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă extra-contractuală sau delictuală. Reţinem din această definiţie care constituie chintesenţa concepţiei tradiţionale asupra răspunderii, că:
a) răspunderea contractuală este urmarea obligaţiei generale de a răspunde pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane - dacă prejudiciul este cauzat partenerului contractual şi el este urmarea neexecutării contractuale, avem de a face cu o răspundere contractuală (în actualul cod, această obligaţie este reglementată expres de art. 1518 alin. (1) noul cod civil care prevede că debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale şi mai ales de art. 1350 alin. (1) noul Cod Civil care prevede că „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat”);
b) răspunderea contractuală are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor cauzate prin neexecutarea contractului. Prin urmare, ea ar trebui să excludă alte mijloace pe care creditorul le are la îndemână pentru a vedea obligaţiile sale executate sau pentru a le putea considera executate. De aceea, când vorbim de executarea silită în natură sau de rezoluţiune, nu ne aflăm în prezenţa unei răspunderi contractuale ci, astfel cum vom vedea, a altor remedii pentru neexecutarea contractului;
c) răspunderea contractuală este urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale — este vorba de orice expresie a neexecutării: de la executare cu întârziere, neexecutare totală sau parţială şi până la executarea defectuoasă. Răspunderea contractuală serveşte în toate aceste cazuri la repararea prejudiciului cauzat prin aceste forme de neexecutare prin intermediul daunelor-interese (executării prin echivalent), fară a acoperi celelalte mijloace pe care creditorul le are la dispoziţie pentru a obţine executarea obligaţiilor sale (de exemplu, executarea silită în natură sau rezoluţiunea contractului pentru neexecutare).
Concepţia tradiţională a unităţii de răspundere.
Răspunderea civilă delictuală este răspunderea patrimonială de drept comun, în sensul că normele şi principiile sale se aplică fară excepţie, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii. Codul civil conţine asemenea dispoziţii speciale (aşadar, derogatorii), în materie de răspundere contractuală. Astfel, răspunderea contractuală apare ca o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile, în situaţiile în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea unei obligaţii asumată printr-un contract. Normele juridice referitoare la răspunderea contractuală sunt de două feluri: norme juridice aplicabile răspunderii contractuale, în general, fară a deosebi între diferite contracte, şi norme specifice răspunderii în fiecare contract numit (vânzare, antrepriză, locaţiune, schimb, arendă etc.). Ne referim în această secţiune numai la regulile generale care stau la baza răspunderii contractuale. Celelalte reglementări, referitoare la fiecare contract în parte, se analizează în materia contractelor speciale.
Condiţiile răspunderii contractuale în concepţia tradiţională.
Pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale se consideră în general, după modelul răspunderii de drept comun, adică al răspunderii delictuale, că este necesar să fie întrunite patru condiţii: fapta ilicită care constă în neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale asumate de debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul; existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciu; culpa, greşeala sau vinovăţia debitorului:
a) fapta ilicită. Neexecutarea obligaţiilor contractuale. Premisa generală a angajării răspunderii contractuale o constituie existenţa unui contract valabil încheiat. Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor contractuale. Sintagma „neexecutarea obligaţiilor contractuale” are două înţelesuri: lato sensu, constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor şi stricto sensu, constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii. Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. în caz de neexecutare totala , răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul prejudiciu cauzat. în caz de neexecutare parţială5, se face distincţie între două situaţii, după cum obiectul obligaţiei este indivizibil sau divizibil. Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă, prin natura sa ori prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei neexecutări totale. Rezultaftil este acelaşi şi în ipoteza când debitorul nu execută o obligaţie accesorie. Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia este executată, cu diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului său. Executarea necorespunzătoare constă în executarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale". Această problemă nu se pune în cazul obligaţiilor pecuniare. Numai obligaţiile pozitive de altă natură sunt susceptibile de executare necorespunzătoare sau defectuoasă. Executarea necorespunzătoare poate fi, uneori, apreciată ca o neexecutare totală. Este vorba de acele ipoteze când, de pildă, debitorul predă creditorului un bun cu vicii ascunse care-1 fac inutilizabil. Prin executarea cu întârziere’ a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu. Pe cale de consecinţă, debitorul va fi obligat să repare prejudiciul prin despăgubiri. întârzierea în executare poate fi considerată, uneori, o neexecutare propriu-zisă, totală sau parţială, a obligaţiilor.
Proba neexecutării obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da sau de a nu face este uşor de administrat. în schimb, proba este dificilă în cazul obligaţiilor de a face, când trebuie avută în vedere clasificarea lor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. în cazul obligaţiilor de rezultat, faptul neexecutării se dovedeşte indirect probându-se că rezultatul la care debitorul s-a îndatorat nu a fost obţinut. în schimb, atunci când suntem în prezenţa unor obligaţii de mijloace, creditorul trebuie să dovedească cum că debitorul nu a acţionat în nici un fel sau că activitatea desfăşurată de el şi mijloacele utilizate au fost insuficiente sau necorespunzătoare şi de aceea rezultatul urmărit nu a fost obţinut.
b) prejudiciu?. Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat. Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert. Prejudiciul este cert atunci când existenţa sa este sigură şi poate fi stabilită întinderea lui. Sunt certe prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce. Prejudiciile actuale sunt acelea care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor. Prejudiciile viitoare şi certe sunt prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce şi pot fi evaluate în prezent, pe bază de elemente suficiente. Prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură. Ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce. In ceea ce priveşte prejudiciile nepatrimoniale, repararea lor bănească este admisă cu valoare de regulă generală de către doctrina juridică şi practica judiciară, dacă au fost cauzate printr-o faptă ilicită extracontractuală2. în schimb, angajarea răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie.3 în mod tradiţional se considera că, repararea bănească a unor asemenea prejudicii intervine în contractele de transport de persoane, contractele de valorificare a drepturilor de autor şi de inventator, precum şi în „alte contracte care cuprind obligaţii implicite de protecţie a persoanelor, cum sunt cele hoteliere, de organizare şi de vizionare a spectacolelor sau de organizare a jocurilor sportive”4. Astăzi, perspectiva asupra posibilităţii acordării de daune-interese pentru daune morale generate de neexecutarea unui contract este privită mai relaxat, motiv pentru care a fost prevăzută expres şi de legiuitor [a se vedea art. 1531 alin. (3) noul Cod Civil, unde se prevede dreptul creditorului obligaţiei contractuale neexecutate şi la acoperirea prejudiciului nepatrimonial]. în cadrul răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale, despăgubirile care se acordă sunt numite simplu „daune”;
c) raportul de cauzalitate. Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este necesară existenţa raportului de cauzalitate între neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor. Debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-interese atunci când neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor se datorează forţei majore sau unui caz fortuit. Lor le sunt asimilate şi fapta creditorului şi fapta unei terţe persoane. Subliniem că în materie de răspundere civilă contractuală, de regulă, nu există deosebire de efecte între forţa majoră şi cazul fortuit. Ele alcătuiesc una şi aceeaşi cauză care exclude existenţa raportului de cauzalitate, nefiind întrunită această condiţie a răspunderii civile. De la regulă există însă şi excepţii când debitorul contractual este chemat să răspundă şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit. Lipsa raportului de cauzalitate face inaplicabile regulile răspunderii civile. Aşadar, răspunderea civilă se consideră că nu acoperă ipoteza neexecutării fortuite a contractului.
d) culpa sau vinovăţia debitoruluiCondiţia culpei debitorului este în general reţinută pentru angajarea răspunderii contractuale. Obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin neexecutarea contractuală este legată de neexecutarea culpabilă a acestor obligaţii. De aceea, răspunderea nu funcţionează în ipoteza unei neexecutări justificate a contractului, tocmai pentru că aceasta nu este culpabilă. Gradele culpei, în principiu, nu au nicio relevanţă, decât în unele contracte. Problema care a dat naştere la discuţii este aceea dacă greşeala, vinovăţia sau culpa trebuie sau nu să fie dovedită. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării obligaţiilor contractuale după obiectul lui în: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. în cazul obligaţiilor de rezultat, s-a impus soluţia potrivit căreia culpa debitorului este prezumată. Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul face dovada că debitorul nu a realizat sau obţinut rezultatul la care s-a obligat. Nerealizarea scopului urmărit constituie faptul vecin şi conex din existenţa căruia legea prezumă culpa debitorului. în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă situaţia este diferită. Prin definiţie, debitorul se obligă să pună în valoare toate mijloacele necesare şi să desfăşoare o activitate diligentă pentru a obţine un anumit rezultat. El nu garantează acel rezultat. De aceea, nerealizarea rezultatului, prin ea însăşi, nu are ca efect prezumarea automată a debitorului în culpă. Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale, creditorul este ţinut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi folosit mijloacele adecvate şi nu a desfăşurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la realizarea acelui rezultat. Aprecierea comportării debitorului în executarea obligaţiilor contractuale se face în virtutea unui criteriu obiectiv, care implică necesitatea comparării activităţii debitorului contractual cu aceea a unei persoane diligente care acţionează cu grijă faţă de interesele societăţii şi membrilor ei, subordonându-şi conduita exigenţelor impuse de lege şi de bunele moravuri. în anumite contracte, criteriul se aplică cu o mai mare sau mai mică rigoare. Criteriul este dinamic, fiind definit în funcţie de dezvoltarea ştiinţei, de creşterea nivelului de instrucţie şi educaţie a membrilor societăţii şi a conştiinţei sociale. în acelaşi timp, este variabil, în sensul că aplicarea lui se face cu luarea în considerare şi a condiţiilor specifice în care debitorul acţionează, de timp, de loc etc.
Reticenţe moderne faţă de concepţia tradiţională asupra răspunderii contractuale.
Concluziile de mai sus care îndeobşte sunt reţinute ca repere ale concepţiei asupra răspunderii contractuale, au fost sever puse la îndoială, atât de o anumită parte a doctrinei modeme, cât şi de o parte a dreptului pozitiv modem.
în privinţa doctrinei, s-au susţinut opinii dintre cele mai variate. Unii autori au afirmat inexistenţa răspunderii contractuale, ataşând-o răspunderii delictuale. Dintre aceştia, unii autori nu şi-au propus o demontare prin sine a conceptului de răspundere contractuală, astfel cum au făcut alţi autori care au denunţat falsitatea conceptului", ci au sugerat o idee esenţială şi anume, că răspunderea contractuală este inaptă prin extensia pe care o oferă, să asigure contururile mijloacelor pe care creditorul le are la îndemână pentru a-şi asigura satisfacţia de pe urma contractului. Tocmai pentru acest motiv, din punct de vedere tehnic, unii autori consideră că ideea de răspundere contractuală este inutilă. Alţi autori, fară a nega existenţa răspunderii contractuale, au nuanţat conţinutul acestei noţiuni arătând că ea are virtutea de a îndeplini două funcţii, din punct de vedere tehnico-juridic: una reparatorie şi una „satisfactorie” (menită adică să asigure creditorului valoarea pe care ar fi obţinut-o de pe unna executării corecte a contractului). în sfârşit, alţi autori consideră că întreaga discuţie legată de inexistenţa răspunderii contractuale este inutilă din moment ce dreptul pozitiv o consacră în manieră expresă şi din moment ce ea reprezintă un concept utilizat pe scară largă atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă şi ar trebui să fie considerat un dat câştigat al dreptului actual. Calitatea de dat câştigat a răspunderii contractuale este subliniată de numeroasele texte care consacră o separaţie de regimuri între răspunderea contractuală şi cea delictuală. Cu alte cuvinte, dreptul pozitiv, prin evoluţia sa, a ajuns să particularizeze regimul răspunderii contractuale faţă de cel al răspunderii de drept comun - adică de cel delictual. Această particularizare este evidentă la nivelul întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciilor cauzate prin neexecutare, la nivelul prescripţiei acţiunii în răspundere, la cel al convenţiilor de nerăspundere sau de limitare a răspunderii etc. Aceste particularităţi ale răspunderii contractuale, considerate astăzi „ireductibile”, îi conferă acestei noţiuni o individualitate aparte în cadrul răspunderii civile.
în sfârşit, această individualitate a răspunderii contractuale, care trebuie în principiu recunoscută, este pusă sever la îndoială astăzi de chiar unele texte legale actuale care fac de multe ori abstracţie de separaţia de regimuri juridice între cele două răspunderi. De exemplu, adesea prin declararea unui comportament contractual ca doloziv, se consideră că este necesară părăsirea răspunderii contractuale pentru acordarea unor daune-interese chiar şi pentru prejudicii imprevizibile. Alteori, legiuitorul face abstracţie de regimul juridic al răspunderii contractuale, adică de particularismul său şi îi conferă un regim juridic special, care depăşeşte distincţia tradiţională între răspunderea contractuală şi cea delictuală.
Cu toate acestea, acelaşi legiuitor care relativizează uneori frontiera între regimurile juridice ale celor două răspunderi, o întăreşte alteori. Este cazul instituirii legale a răspunderilor profesionale, care conferă în cazuri tipice, un particularism accentuat al răspunderii contractuale în cazul anumitor contracte. Este vorba, de regulă, de contracte încheiate cu profesionişti cum sunt medicii, avocaţii, notarii, arhitecţii, constructorii etc., pentru care, treptat, s-a edificat un regim juridic de răspundere care prezintă numeroase particularităţi faţă de cel al răspunderii contractuale obişnuite, care devine un soi de „a doua răspundere de drept comun”, alături de răspunderea delictuală.
Concluzii finale asupra concepţiei tradiţionale asupra răspunderii contractuale.
Cu toate că este perfect admisibilă şi considerăm corectă această orientare, mai trebuie să subliniem că răspunderea contractuală, prin sine, nu este un mijloc suficient pentru a asigura creditorului satisfacţia pe care o aşteaptă de pe urma contractului încheiat. Pe de altă parte, răspunderea contractuală nu este un concept suficient pentru a explica urmările pe care le are sau le poate avea abaterea de la principiul forţei obligatorii a contractului. In sfârşit, răspunderea contractuală se particularizează în cadrul remediilor prin componenta sa morală. Astfel:
a) răspunderea contractuală se prezintă, în concepţia tradiţională ca o modalitatea de reparare pecuniară a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei contractuale. De aceea, răspunderea contractuală este, în realitate, sinonimă cu executarea prin echivalent. Cu toate acestea, executarea prin echivalent este doar unul din mijloacele pe care creditorul obligaţiei neexecutate le are la îndemână pentru a-şi procura satisfacţia aşteptată de pe urma contractului încheiat - adică doar unul din mijloacele reglementate de legiuitor pentru a oferi creditorului posibilitatea de a îşi procura sau crea o situaţie economică şi juridică similară celei în care s-ar fi aflat dacă debitorul şi-ar fi executate complet şi corect obligaţiile contractuale. Rezultatul echivalent executării poate fi obţinut şi printr-o serie de alte mijloace pe care legiuitorul le pune la dispoziţia creditorului şi care se bazează pe aceeaşi condiţie fundamentală a neexecutării contractului, fară a mai reţine însă şi aplicabilitatea exactă a celorlalte condiţii ale răspunderii; este vorba de ceea ce numim remediile neexecutării contractului. Acestea constituie acele mijloace tehnico-juridice menite să asigure creditorului satisfacţia juridico-economică aşteptată de pe urma contractului, în toate ipotezele în care obligaţiile contractuale nu sunt executate de către debitor. In sfera extinsă a remediilor pentru neexecutare, răspunderea contractuală sau executarea prin echivalent a contractului, nu este altceva decât unul dintre remediile posibile puse la dispoziţia creditorului. Alături de aceasta, regăsim şi executarea silită în natură, acordarea termenului suplimentar de executare, excepţia de neexecutare, rezoluţiunea contractului sau chiar teoria riscurilor generată de imposibilitatea fortuită de executare. Concluzia este aceea că, răspunderea contractuală, astfel cum ea se înfăţişează în concepţia sa tradiţională, nu este mai mult decât un mijloc pus la dispoziţia creditorului în caz de neexecutare. Cu alte cuvinte, răspunderea contractuală nu este mai mult decât un remediu pentru neexecutarea contractului, al cărui particularism este dat de ideea vinovăţiei ca şi de cea a prejudiciului care stau la baza angajării răspunderii debitorului;
b) în al doilea rând, răspunderea contractuală nu este aptă prin conceptul pe care îl reprezintă să explice urmările principiului forţei obligatorii a contractului. Deşi răspunderea este o consecinţă a aplicării principiului forţei obligatorii a contractului', ea nu este în măsură să epuizeze urmările tehnico-juridice ale acestui principiu în plan contractual. Să luăm un exemplu: în ipoteza imposibilităţii fortuite de executare a contractului, prin definiţie, neexecutarea obligaţiilor contractuale nu este una culpabilă şi ea poate sau nu să producă prejudicii creditorului. Poate fi în acest caz vorba de o răspundere? Nicidecum. Ceea ce nu înseamnă că teoria riscurilor este mai puţin o consecinţă a forţei obligatorii a contractului. Chestiunea riscurilor se soluţionează şi de această dată prin aplicarea regulilor generale în materie de remedii pentru neexecutarea contractului. Al doilea exemplu: rezoluţiunea contractului poate fi pronunţată sau declarată în pofida existenţei culpei sau vinovăţiei debitorului în neexecutarea obligaţiilor sale şi în pofida inexistenţei unui prejudiciu generat de această neexecutare - ceea ce nu face ca rezoluţiunea să nu fie o urmare a forţei obligatorii a contractului, deşi ea nu este o formă de răspundere contractuală. în concluzie, ca şi în paragraful anterior, trebuie să reţinem că răspunderea contractuală este doar una din urmările principiului forţei obligatorii a contractului, alături de celelalte remedii pentru neexecutare-,
c) în sfârşit, odată lămurită chestiunea integrării răspunderii contractuale în sfera remediilor pentru neexecutarea contractului, trebuie să subliniem că particularismul acut al răspunderii în contextul general al remediilor este dat de conţinutul său moral şi doar în subsidiar tehnic, spre deosebire de celelalte remedii care au un conţinut preponderent tehnic şi în subsidiar moral. Caracterul moral al răspunderii este dat de condiţiile care stau la baza angajării răspunderii şi mai cu seamă la două dintre acestea: condiţia vinovăţiei şi condiţia prejudiciului. Condiţia vinovăţiei subliniază că poate fi vorba de o răspundere numai în ipoteza în care i se poate imputa debitorului neexecutarea - corelaţia morală la acest nivel este evidentă prin intennediul noţiunii de imputabilitate. Condiţia prejudiciului are şi ea un pronunţat caracter moral - este nenatural ca prejudiciul să fie suportat de către creditorul obligaţiei neexecutate şi, în consecinţă, este moral ca acesta să fie suportat de către debitorul care a cauzat acest prejudiciu.
În continuare, vom observa care este concepţia asupra căreia s-a oprit legiuitorul în noua reglementare a răspunderii şi a celorlalte remedii pentru neexecutarea contractului. Cu toate acestea, nu vom trece la această discuţie decât după ce vom prezenta în câteva cuvinte o formulă aparte în cadrul răspunderii contractuale şi anume - răspunderea contractuală pentru fapta altuia.
Răspunderea contractuală pentru fapta altuia.
În principiu, astfel cum am arătat deja, „debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale” [art. 1517 alin. (1) noul Cod Civil]. Pe de altă parte, atunci când o parte, fară justificare, nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale „ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii” [art. 1350 alin. (2) noul Cod Civil]. Aşadar, în principiu, răspunderea contractuală este directă şi personală. Cu toate acestea, ne putem imagina numeroase situaţii în care prejudiciul este cauzat în mod direct celeilalte părţi de o persoană pe care creditorul şi-a substituit-o în executarea obligaţiilor sale contractuale. De exemplu, ne putem imagina încălcarea obligaţiei de securitate rezultată dintr-un contract medical, de către un angajat al medicului (sau al stabilimentului medical cu care se poate considera încheiat contractul) care datorează prestaţiile medicale, adică de către un asistent medical brancardier etc. în mod evident, medicul sau stabilimentul medical va răspunde de fapta persoanelor interpuse în executarea contractului, adică, am putea spune de fapta „prepuşilor contractuali”3 ca şi cum ar răspunde pentru fapta proprie. Eventuala culpă în neexecutare, este suficient să fie dovedită în persoana prepusului contractual pentru a se putea angaja răspunderea debitorului contractual'. Această răspundere, deşi rămâne contractuală, prezintă anumite particularităţi care o individualizează, ea este numită în doctrină „răspundere contractuală pentru fapta altuia”. Acest tip de răspundere şi-a găsit locul şi în peisajul actual al reglementărilor. Textul principal este cel al art. 1519 noul Cod Civil conform căruia: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale”.
In doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, ipoteza răspunderii contractuale pentru fapta altuia a făcut obiectul unor discuţii destul de ample, chiar şi în ţara noastră, fiind recunoscută ca atare. Tot în cadrul acestei doctrine au fost subliniate condiţiile generale ale răspunderii, pe care le putem relua în condiţiile unei reevaluări prin prisma actualelor dispoziţii legale. Astfel, pentru a fi în prezenţa unei răspunderi contractuale pentru fapta alei persoane este necesar ca:
a) obligaţia contractuală a debitorului să se execute prin altul — trebuie să avem de a face cu o obligaţie asumată personal de către debitor faţă de creditor, obligaţie în executarea căreia să implice un terţ - eventual un prepus contractual, chemat să execute prestaţia în locul, în numele şi pe seama debitorului sau alături de acesta. în cazul în care debitorul nu s-a obligat personal faţa de creditor, poate fi vorba de o altă figură juridică (un contract de intermediere, o convenţie de porte-fort etc.);
b) terţul interpus în executarea contractului să fie desemnat voluntar de către creditor. Desemnarea voluntară nu presupune neapărat o desemnare expresă a terţului. Ea se deduce, de regulă, din contextul juridic al executării contractului. Astfel, asistentul medical va avea calitatea de terţ desemnat ca urmare a încheierii contractului de muncă, persoanele care locuiesc împreună cu locatarul într-un imobil vor avea această calitate pentru că legiuitorul prevede, subcontractantul dintr-un contract de antrepriză dobândeşte această calitate pentru că i-a fost încredinţată printr-un subcontract executarea lucrărilor de către antreprenorul principal etc. Când ne referim la aceşti terţi, putem să avem în vedere prepuşii propriu-zişi ai debitorului, simpli auxiliari ai acestuia care nu au totuşi calitatea de prepuşi, subcontractanţii sau substituiţii în executarea contractului;
c) absenţa de scutire de răspundere a debitorului de către creditorul său contractual. Menţinerea acestei condiţii în prezent este subliniată de prevederea art. 1519 noul Cod Civil, conform căreia răspunderea se angajează numai dacă „părţile nu convin altfel”. în cazul în care există o clauză de nerăspundere a debitorului principal obligat în ipotezele de neexecutare din partea interpusului contractual, răspunderea pentru fapta altuia nu se va mai putea angaja, în mod natural;
d) neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului principal să constituie o faptă ilicită3 şi culpabilă a terţului interpus în executare. Aşadar, avem de a face cu o răspundere contractuală pentru fapta altuia atunci când fapta terţului reprezintă în acelaşi timp o neexecutare nejustificată din partea debitorului principal. în plus, legiuitorul subliniază şi exigenţa culpei persoanei de care debitorul se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale (art. 1519 noul Cod Civil). Bineînţeles că cea de a doua sub-condiţie are particularismul său în cadrul nor răspunderi profesionale (de exemplu, în cazul răspunderii medicale) şi ar trebui nuanţată.
Respectând punctual condiţiile de mai sus sau deviind într-o anumită măsură de la ele, dincolo de aplicabilitatea generală a conceptului (de exemplu, în ipoteza grupurilor de contracte, în ipoteza prepuşilor contractuali care au încheiat un contract cu debitorul principal etc.), răspunderea contractuală pentru fapta altuia este consacrată şi de câteva texte legale speciale. Cu titlu de exemplu:
a) în cazul locuţiunii, din prevederile art. 1805-1808 noul Cod Civil se deduce, de exemplu că, în cazul sublocaţiunii, locatarul principal va răspunde de executarea obligaţiilor sublocatarului faţă de locator; din prevederile art. 1830 alin. (2) noul Cod Civil se deduce că locatarul răspunde pentru fapta membrilor familiei sale sau a altor persoane „cărora acesta din urmă (locatarul — s.n.) le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune”;
b) în cazul mandatului, din prevederile art. 2023 noul Cod Civil se deduc două reguli de răspundere pentru fapta altei persoane în cazul în care mandatarul şi-a substituit o persoană în executarea mandatului: i. „dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi” [art. 2023 alin. (4) noul Cod Civil]; ii. „dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului”;
c) în cazul contractului de antrepriză, din prevederile art. 1852 noul Cod Civil se desprinde limpede existenţa unei răspunderi contractuale pentru fapta unei alte persoane în cazul în care antreprenorul a încredinţat „unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor” [art. 1852 alin. (1) noul Cod Civil]. într-o asemenea ipoteză, „în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă” [art. 1852 alin. (2) noul Cod Civil];
d) în cazul contractului de depozit hotelier, din prevederile art. 2127-2130 noul Cod Civil se deduce din nou existenţa unei răspunderi contractuale a hotelierului pentru fapta prepuşilor săi contractuali. Astfel, de exemplu, potrivit art. 2129 noul Cod Civil, răspunderea hotelierului este nelimitată pentru prejudiciul cauzat clientului său „dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta răspunde”. Astfel, de exemplu, hotelierul răspunde pentru fapta angajaţilor săi care sustrag bunuri ale clienţilor cazaţi în hotel sau localuri asimilate unui asemenea stabiliment;
e) anumite prevederi ale legislaţiei speciale ne îndreptăţesc să regăsim răspunderea contractuală pentru fapta altuia - avem în vedere, de exemplu, prevederile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 107/1999 (modificată şi completată prin Legea nr. 631/2001) privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, unde se prevede că agenţia de turism cu care s-a contractat răspunde pentru executarea obligaţiilor contractuale chiar şi atunci când ele „trebuiau îndeplinite de către o altă agenţie de turism sau de către alţi prestatori de servicii”.
