Reglementarea răspunderii contractuale în noul Cod Civil
| Comentarii |
|
reglementarea răspunderii contractuale în Noul Cod Civil, sub aspectul sistematic al reglementărilor, textele dedicate noţiunii de răspundere contractuală se regăsesc, în principal, în două secţiuni diferite ale Codului civil. Sistematizarea textelor dedicate răspunderii contractuale atestă o concepţie intermediară asupra răspunderii contractuale, aşadar, într-o anumită măsură, părăsirea orbitei tradiţionale a acestui concept.
O parte din aceste texte se află în Capitolul IV, intitulat „Răspunderea civilă”, din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”), al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”). în acest context legal, regăsim textul art. 1350 noul cod civil care este dedicat în mod expres răspunderii contractuale. Acest text are rolul, în concepţia legiuitorului, de a sublinia particularismul acestei forme de răspundere în cadrul răspunderii civile şi pentru a o distinge de răspunderea generală care este cea delictuală. Accentul este pus pe ideea că răspunderea contractuală este o urmare a principiului forţei obligatorii a contractului [art. 1350 alin. (1) noul Cod Civil] şi pe ideea de reparaţie a prejudiciului cauzat prin neexecutare [art. 1350 alin. (2) noul Cod Civil]. Concluzia finală a art. 1350 noul Cod Civil, materializată în alin. (3), este aceea că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”1 In continuarea acestei reglementări, regăsim o sumă de texte dedicate „cauzelor exoneratoare de răspundere” (art. 1351-1356 noul Cod Civil) care includ o serie de reguli deopotrivă aplicabile răspunderii contractuale şi răspunderii delictuale. în cadrul lor, întâlnim şi norme referitoare la clauzele speciale cu privire la răspundere (art. 1355 noul Cod Civil) care prezintă un interes major pentru determinarea conţinutului răspunderii contractuale.
Cealaltă parte a textelor dedicate răspunderii, se regăseşte în Capitolul II intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor”). Cartea a V-a („Despre obligaţii”). între dispoziţiile generale ale acestui capitol, se află două texte care prezintă interes pentru noţiunea de răspundere: unul dintre acestea (art. 1518 noul Cod Civil) prevede răspunderea personală a debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor sale", iar celălalt text (art. 1519 noul Cod Civil), reprezintă o reglementare din care se poate deduce aşa-numita răspundere contractuală a debitorului pentru fapta altei persoane (art. 1519 noul Cod Civil). Pe de altă parte, în cadrul aceluiaşi capitol, o întreagă secţiune este dedicată şi răspunderii contractuale care este asimilată executării prin echivalent (secţiunea a 4-a, art. 1530-1548 noul Cod Civil).
Concepţia intermediară a legiuitorului român.
Astfel cum se poate observa din chiar organizarea textelor legale, răspunderea contractuală este văzută de legiuitorul român într-o manieră intermediară, parţial tradiţională, parţial adaptată concepţiei europene actuale asupra răspunderii. în acest sens:
a) latura tradiţională a răspunderii, atestată de textul art. 1350 noul Cod Civil atestă concepţia legiuitorului asupra răspunderii concretizată în trei idei directoare: i. răspunderea contractuală este pandantul principiului forţei obligatorii a contractului [conform alin. (1): „Orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat.”]; ii. răspunderea contractuală are un conţinut moral şi se întemeiază pe ideea de reparare a prejudiciului, deoarece presupune o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale [conform alin. (2): „Atunci când, fără justificare”], nu îşi îndeplineşte această îndatorire [cea de la alin. (1) - n.n.], ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.”); iii. răspunderea generată de neexecutarea unei obligaţii contractuale are un regim juridic distinct - cel al răspunderii contractuale [confonn alin. (3): „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”];
b) latura modernă a răspunderii, în acord cu spiritul legislativ european în materie, este atestată de reglementarea executării prin echivalent a obligaţiilor în cadrul capitolului dedicat remediilor neexecutării obligaţiilor. Cu alte cuvinte, deşi legiuitorul a înţeles să individualizeze răspunderea contractuală în cadrul unei răspunderi generale civile, prin art. 1350 noul Cod Civil (comentat în paragraful precedent), a înţeles şi să subordoneze această răspundere teoriei generale a remediilor pentru neexecutarea obligaţiilor (prin reglementarea executării prin echivalent -art. 1530-1548 noul Cod Civil), în cadrul capitolului dedicat mijloacelor pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare (adică în cadrul capitolului dedicat remediilor), în materializarea acestui spirit legislativ, trebuie să observăm că, răspunderea contractuală nu este mai mult decât un remediu al neexecutării, alături de alte remedii cum sunt termenul suplimentar de executare, excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea contractului.
Pentru a menţine sistematizarea conceptuală pe care ne-o oferă astăzi legiuitorul, am ales să analizăm executarea prin echivalent în cadrul prezentării remediilor pentru neexecutarea contractului. O asemenea prezentare este de natură să lămurească din punct de vedere tehnico-juridic urmările fireşti ale principiului forţei obligatorii a contractului şi să ofere o viziune de ansamblu asupra tuturor mijloacelor pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare a contractului, fie că aceasta este culpabilă sau nu, fie că generează sau nu un prejudiciu.
