Teoria generală a remediilor neexecutării contractului
| Comentarii |
|
teoria generală a remediilor, înţelegem în realitate să ne referim prin „remedii” la ceea ce în limbajul Codului civil se cheamă „drepturi ale creditorului în caz de neexecutare”, cu referire, de regulă, la executarea silită în natură, excepţia de neexecutare şi rezoluţiune. în dreptul anterior noului Cod, unele din aceste drepturi erau calificate ca şi „sancţiuni” ale neexecutării - cu precădere, rezoluţiunea şi daunele-interese. Alţi autori, acoperind doar o parte din ceea ce astăzi includem în sfera remediilor, vorbeau uneori de drepturi ale creditorului în caz de neexecutare.
Ni se pare că o parte a vechii terminologii, mai ales în ce priveşte termenul de „sancţiune” ar trebui să fie abandonată. în primul rând, pentru considerentul că, ideologia care stătea în spatele ideii de sancţiune nu se mai regăseşte în noua reglementare. Este vorba de conţinutul moral pe care îl implică sancţiunea în drept, moştenire din dreptul canonic medieval şi pandant absolut al principiului pacta sunt servanda. Noul Cod Civil, sub influenţa codificărilor modeme, în materia de faţă, se sprijină pe raţiuni utilitariste, mai degrabă decât pe raţiuni morale (fară ca cele din urma să fie inexistente şi care sunt atestate, de fapt, de menţinerea tradiţiei continentale a dreptului la executarea silită în natură).
Observaţii privind sistematizarea legală a materiei.
Deşi noul cod civil nu utilizează terminologia sugerată de noi, ba chiar, pe alocuri atestă reminiscenţe ale celei vechi, utilizarea noţiunii de remedii ni se pare în acord cu tendinţa europeană şi internaţională de codificare ca şi cu cea reclamată de doctrina de astăzi. Din punct de vedere tehnic, noţiunea de remedii, transcende ceea ce în mod tradiţional este numit mijloc al creditorului în caz de neexecutare. Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil’, doctrina se referea, când folosea această sintagmă, cu precădere, la executarea silită în natură şi la executarea silită prin echivalent şi, preluând un model francez de sistematizare a materiei, alte mijloace, cum erau rezoluţiunea şi excepţia de neexecutare, erau incluse la efectele speciale ale principiului forţei obligatorii a contractului. în plus, în aproape toate situaţiile, se vorbea de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, teoria riscurilor şi neexecutarea fortuită, fiind incluse, după caz, în alte secţiuni de studiu. Menţinerea unei asemenea sistematizări este de natură să creeze sau să întreţină confuzii asupra spiritului noilor reglementări. în noua formulă legislativă, două aspecte preliminarii trebuie subliniate pentru a înţelege sistemul remediilor (adică toate mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare). Reglementarea cuprinsă în Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”) al Titlului V („Executarea obligaţiilor”), al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”) se referă, astfel cum rezultă din economia textelor legale:
a) atât la mijloacele pe care creditorul Ie are la îndemână în caz de neexecutare ,Jără justificare ” a obligaţiilor sale [art. 1516 alin. (2)], cât şi la
b) mijloacele pe care creditorul le are !a îndemână în caz de neexecutare justificată a obligaţiilor contractuale (ne referim, cu precădere, la art. 1555-1557 noul Cod Civil, care includ, în special, excepţia de neexecutare şi mai ales imposibilitatea fortuită de executare) şi, în sfârşit,
c) pe de altă parte, noua reglementare, fie că la baza neexecutării stă noţiunea de culpă, fie că nu, înţelege să regrupeze toate mijloacele sub egida aceluiaşi capitol.
Reglementarea remediilor.
În noul Cod civil avem de a face cu o reglementare relativ sistematică şi extrem de minuţioasă pe alocuri care ne obligă să nu fim leneşi şi să devenim responsabili în aplicarea legii. In primul rând, reglementarea sistematică a remediilor se regăseşte în capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligaţiilor” dintr-un Titlu V, dedicat „executării obligaţiilor”, din Cartea a V-a, „Despre obligaţii”. Capitolul este structurat mai departe în 6 secţiuni dedicate principiilor aplicabile şi prevederilor punctuale în materie de remedii. Pe lângă reglementarea sistematică, regăsim şi reglementări disparate, specifice sau nu, dedicate aceloraşi remedii. Bunăoară, chestiunea restituirilor, adesea conexă remediilor, se regăseşte în Titlul VIII (art. 1635-1649 noul Cod Civil) al aceleiaşi Cărţi. Pe de altă parte, lămurirea unor aspecte ale remediilor se realizează numai prin apelul la noţiuni conexe. De exemplu, problema neexecutării fortuite (art. 1557 noul Cod Civil) trebuie conectată cu cea a reglementării forţei majore (art. 1351 noul Cod Civil), dar şi a efectelor din perspectiva stingerii raportului obligaţional (art. 1634 noul Cod Civil). în sfârşit, reglementări secvenţiale aplicate regăsim şi în materia dedicată contractelor speciale (de exemplu, art. 1695 şi unn. noul Cod Civil privind garanţia contra evicţiunii în cadrul vânzării; art. 1707 şi urm. noul Cod Civil privind garanţia contra viciilor ascunse în cadrul vânzării etc.). în orice caz, specializarea reglementărilor dedicate materiei, indică trecerea de la o reglementare rudimentară, la un adevărat drept al remediilor.
Principii ale invocării remediilor.
În continuare, dorim să facem şi o trecere în revistă a principiilor/regulilor generale reglementate expres sau asumate indirect de Codul civil în materie de remedii. Regulile de mai jos, cu valoare principială, se regăsesc cu privire la toate remediile reglementate în Capitolul II. Acestea oferă o adevărată teorie generală a dreptului remediilor şi sunt cele care conferă noţiunii unitate juridică de concept. Principiile identificate ar fi următoarele:
A. Principiul dreptului la o executare conformă. Asemeni tuturor legislaţiilor modeme, noul Cod Civil instituie prin art. 1516 alin. (1), premiza dreptului creditorului la remedii - dreptul la o executare confonnă. Conform textului citat, „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”. îndeobşte, se consideră că acest tip de definiţie reuneşte cele trei dimensiuni ale conformităţii executării': cantitativă, calitativă (ambele acoperite de sintagmele „îndeplinirea integrală” şi „îndeplinirea exactă” a obligaţiei) şi temporală (sintagma „la timp”). Neconfonnitatea executării sub oricare din cele trei dimensiuni ale sale, deschide, în principiu, dreptul la remedii. Acest principiu se regăseşte în Codul civil şi din perspectiva debitorului, la art. 1518 alin. (1) care instituie o răspundere personală a debitorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor.
B. Principiul neexecutării. Condiţia fundamentală a invocării remediilor constă în existenţa unei neexecutări. Fără o neexecutare nu poate fi vorba de remedii. Deşi condiţia pare simplă sunt necesare mai multe precizări:
a) dreptul la remedii este activat de îndată ce există o neexecutare, indiferent de însemnătatea acesteia pentru creditor. Cu toate acestea, gravitatea neexecutării are o mare semnificaţie în raport cu tipul remediului care poate fi invocat. De exemplu, rezoluţiunea nu va putea fi invocată decât pentru o neexecutare „însemnată” [art. 1551 alin. (1) noul Cod Civil]. Sau, excepţia de neexecutare (art. 1556 noul Cod Civil) nu poate fi invocată decât „într-o măsură corespunzătoare” neexecutării obligaţiei corelative. Dimpotrivă, pentru alte remedii, nu este necesar caracterul însemnat, neexecutarea putând fi minoră. De exemplu, în măsura în care este posibilă obiectiv, reducerea prestaţiilor, acest remediu este aplicabil oricărei neexecutări (art. 1551 noul Cod Civil). De asemenea, daunele-interese pot fi acordate indiferent de gravitatea neexecutării (art. 1530 şi urm. noul Cod Civil);
b) în privinţa aceleiaşi neexecutări, trebuie să subliniem că, elementul vinovăţie nu se regăseşte decât pe alocuri în fizionomia remediilor. Pentru invocarea majorităţii remediilor nu este important dacă neexecutarea este culpabilă sau nu (valabil pentru rezoluţiune, reziliere, reducerea prestaţiilor, excepţie de neexecutare, executare silită în natură). Mai mult, o parte din aceste remedii (mai puţin executarea în natură) pot fi invocate chiar şi în cazul unei neexecutări fortuite [a se vedea, de exemplu, art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil]. Prin excepţie, pentru remediul daunelor-interese este necesară vinovăţia, astfel cum rezultă din prevederile art. 1530 noul Cod Civil şi art. 1547-1548 noul Cod Civil;
c) neexecutarea trebuie să nu fie justificată - în măsura în care debitorul invocă o justificare admisă de lege pentru neexecutare, anumite remedii îi sunt inaccesibile creditorului sau toate acestea, în funcţie de natura justificării. Justificările neexecutării sunt cuprinse în secţiunea 6 a capitolului dedicat remediilor şi pot să presupună: refuzul executării datorat de ordinea legală sau contractuală a executării prestaţiilor (art. 1555 noul Cod Civil), excepţia de neexecutare (art. 1556 noul Cod Civil) şi imposibilitatea de executare (art. 1557 noul Cod Civil). Reamintim însă că, în ultimul caz, mai ales în ipoteza imposibilităţii parţiale sau temporare de executare [art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil], anumite remedii pot fi invocate (de exemplu, rezoluţiunea, excepţia de neexecutare, termenul suplimentar de executare);
d) neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă creditorului. Situaţia este de regulă cunoscută sub numele de mora creditoris şi împiedică invocarea oricărui remediu. De reţinut însă că, textul art. 1517 noul Cod Civil se referă la un domeniu mai vast decât mora creditoris. In principiu, ultima include neexecutări imputabile creditorului şi implică vinovăţia creditorului (mora), în timp ce textul legal se referă la orice neexecutare cauzată de acţiunea sau omisiunea creditorului. Or, acestea pot să nu presupună neapărat vinovăţia sa. Totuşi, activarea remediilor poate avea loc şi în ipoteza în care imputarea neexecutării este comună - adică este imputabilă atât creditorului cât şi debitorului.
C. Principiul favor contractus. In materie de ierarhie a remediilor există concepţii europene diferite. în primul rând, reţinem că, spre deosebire de sistemul juridic anglo-saxon, legiuitorul român a optat pentru o ierarhie a remediilor bazată pe principiul pacta sunt servanda. Tradiţia acestui principiu este îndelungată în dreptul continental şi se regăseşte în dreptul canonic, având puternice conotaţii morale. Expresia acestei tradiţii este concretizată în principiul prioritar al executării în natură a obligaţiilor debitorului. Astfel, oricât de oneroasă ar fi executarea silită în natură, creditorul are dreptul să o solicite şi să o obţină, confonn art. 1516 alin. (1) şi 1527
C. civ. Singura limită a acestui drept este dată de imposibilitatea executării. în dreptul anglo-saxon, principiul este contrar şi constă în acoperirea prejudiciului generat de neexecutare prin daune-interese, executarea silită în natură putând fi obţinută numai cu titlu de excepţie. Revenind la sistemul nostru de drept, trebuie să reţinem că excepţia de la principiu este dată de o imposibilitate obiectivă care poate consta în pieirea bunului (chiar dacă aceasta este fortuită sau este datorată chiar debitorului) sau într-o imposibilitate fortuită de executare (aplicabilă oricărei obligaţii, inclusiv uneia monetare).
Principiul executării în natură este între altele, unul organizator al ierarhiei remediilor în Codul civil. Favorizarea executării în natură, adică favorizarea executării contractului se regăseşte în întreaga ideologie a remediilor. Ea se materializează în următoarele reguli:
a) rezoluţiunea contractului nu poate fi invocată decât dacă neexecutarea este însemnată [art. 1551 alin. (1) noul Cod Civil, interpretarea per a contrario\,
b) pe de altă parte, întreaga tehnică a tennenului suplimentar de executare pusă în valoare de exigenţa punerii în întârziere (art. 1521 şi unn. noul Cod Civil) subliniază aceeaşi prioritate a executării debitorului căruia i se mai acordă astfel o şansă şi care duce la o salvgardare a contractului, în acelaşi timp;
c) implicarea mecanismului punerii în întârziere în cel a rezoluţiunii (exigenţa punerii în întârziere prealabile pentru invocarea rezoluţiunii unilaterale [art. 1552 alin. (1) noul Cod Civil] este şi ea o probă a aceleiaşi priorităţi a executării în natură;
d) în sfârşit, prevalenţa rezoluţiunii parţiale în ipoteza în care o asemenea rezoluţiune este posibilă şi dacă prestaţia neexecutată nu trebuie considerată „esenţială”, în cazul contractului plurilateral [art. 1549 alin. (2) noul Cod Civil].
In concluzie, organizarea textelor din Codul civil sugerează existenţa unei ierarhii care face din rezoluţiune o soluţie de ultim resort şi din celelalte remedii (mai puţin daunele-interese) mijloace menite să ducă în măsura posibilă la executarea în natură pe care legiuitorul o vede ca un remediu de prim-resort (în manieră colaterală, tennenul suplimentar de executare şi excepţia de neexecutare au rolul de a duce la acelaşi rezultat, în măsura posibilă).
D. Principiul punerii în întârziere. Regula care guvernează noua tehnică a remediilor este aceea confonn căreia, pentru aplicarea oricărui remediu este obligatorie punerea în întârziere a debitorului, adică acordarea unui tennen suplimentar de executare. Am putea spune că acest principiu este subordonat celui al salvgardării contractului (favor contractus) întrucât are aceeaşi menire de a face din executarea voluntară o prioritate, înaintea invocării altor remedii. Regula este prevăzută expres de art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, confonn căruia: „Atunci când, fară justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere (s.n.), creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin (...)”. Indirect, aceeaşi punere în întârziere este evidenţiată de tehnica tennenului suplimentar de executare. Deşi nu rezultă cu claritate din prevederile art. 1521 noul Cod Civil că acest remediu este obligatoriu a fi invocat de către creditor înainte de a trece la un remediu incisiv', rezultă această consecinţă însă, din prevederile art. 1522 alin. (5) noul Cod Civil [pe lângă prevederile art. 1516 alin. (2), analizat deja în această privinţă] din care se desprinde că, dacă creditorul a formulat împotriva debitorului o cerere de chemare în judecată fară ca acesta din urmă să fi fost pus prealabil în întârziere, debitorul va avea dreptul la executarea propriilor obligaţii într-un termen rezonabil de la data la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată. Aceeaşi regulă rezultă indirect şi din reglementarea altor remedii - în cazul rezoluţiunii unilaterale se prevede expres că este necesară punerea în întârziere (a se vedea art. 1552 noul Cod Civil).
Prin excepţie, principiul citat nu trebuie aplicat în cazul în care există o punere de drept în întârziere - excepţia rezultă din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil şi ale art. 1523 noul Cod Civil care prevede cazurile în care debitorul de află de drept în întârziere. Tot prin excepţie (de această dată avem de a face cu o excepţie implicită de la principiu), nu este necesară punerea în întârziere nici în situaţia invocării remediului excepţiei de neexecutare a contractului pentru care o asemenea condiţionare ar fi practic o dublare a scopului acestui remediu a cărui finalitate este comună celui al termenului suplimentar de executare.
E. Principiul cumulului remediilor. Din păcate, un asemenea principiu nu este expres regăsibil între textele Codului civil, în maniera în care se regăseşte în alte coduri. El trebuie dedus punctual din reglementarea altor remedii. Sensul acestui principiu este unul triplu:
a) în primul rând, remediile pot fi cumulate, cu condiţia ca acestea să nu fie incompatibile. în acest sens se poate reţine că, de exemplu, creditorul nu are dreptul să solicite în acelaşi timp executarea silită în natură şi să invoce rezoluţiunea [a se vedea, de exemplu, art. 1522 alin. (4), teza I noul Cod Civil, confonn căruia: „Până la expirarea tennenului prevăzut de alin. (3) (s.n. termenul suplimentar de executare), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute de art. 1516 (celelalte remedii ale neexecutării -S./7.), dacă prin lege nu se prevede altfel.”];
b) în al doilea rând, dreptul la daune-interese este de principiu cumulabil cu orice alt remediu, neputând fi considerat incompatibil cu niciunul dintre acestea. Prin excepţie, el nu poate fi cumulat cu remediile aplicabile pentru neexecutarea fortuită (excepţie dedusă din aplicarea art. 1530 noul Cod Civil care presupune o neexecutare imputabilă pentru acordarea de daune-interese);
c) în sfârşit, schimbarea opţiunii între remedii este, în principiu, liberă -creditorul care a ales calea invocării unui anumit remediu, poate în orice moment să renunţe la calea aleasă şi să invoce un alt remediu. Deşi nu există aproape niciun text care să prevadă această latură a principiului [cu excepţia cazului rezoluţiunii unilaterale - art. 1552 alin. (4) noul Cod Civil care împiedică o revenire asupra alegerii iniţiale prevăzând irevocabilitatea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală de la data comunicării ei către debitor; în ce priveşte rezoluţiunea judiciară, textele procedurale pot limita şi ele revenirea asupra opţiunii]. In rest, obligaţia de coerenţă contractuală este singura limită a invocării remediilor. Schimbarea abuzivă de atitudine şi comportament, incompatibilă cu aşteptările/previziunile fireşti ale celeilalte părţi trebuie considerată o limită (de exemplu, trebuie considerată inadmisibilă declararea rezoluţiunii în intervalul de timp în care, creditorul a lăsat debitorul să înţeleagă că acceptă executarea obligaţiilor chiar şi peste termenul limită contractual, ca urmare a ofertei de executare din partea acestuia).
F. Cenzura clauzelor contractuale privind remediile. Ne putem imagina o întreagă serie de clauze contractuale menite să amenajeze tehnica de invocare a remediilor în caz de neexecutare. Intră în această gamă (chiar dacă nu sunt concepute numai cu acest scop), pactele comisorii, clauza penală, clauzele de nerăspundere, alte clauze prin care se restricţionează sau dimpotrivă se conferă drepturi suplimentare în materie de remedii etc. Secţiunea 1 a Capitolului II care ar trebui să cuprindă toate dispoziţiile generale în materie de remedii, nu prevede nimic în legătură cu clauzele referitoare la remedii şi credem că este regretabilă această omisiune. Totuşi, în lipsa unui text legal specializat, credem că sunt utile observaţii diferenţiate:
a) clauzele care limitează sau exclud anumite remedii trebuie analizate din prisma clauzelor de înlăturare sau limitare a răspunderii contractuale. în acest sens, art. 1355 noul Cod Civil expune o serie de reguli stricte aplicabile clauzelor privind răspunderea, reguli aplicabile mutatis mutandis, şi clauzelor privind remediile: clauzele privind înlăturarea răspunderii pentru prejudiciul material cauzat cocontractantului (deşi textul vorbeşte de prejudiciul cauzat „altuia”, referindu-se la răspundere în general, nu la răspunderea contractuală) printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau culpă gravă sunt lipsite de efect [alin. (1)], fiind totuşi valabile clauzele eluzive sau limitative de răspundere pentru fapte săvârşite din simplă imprudenţă sau neglijenţă [alin. (2)]; în principiu, nu trebuie considerate valabile nici clauzele eluzive sau limitative de răspundere pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii altei persoane - rămâne de discutat care este portanţa acestei ultime reguli, în condiţiile noului Cod civil. Raportat la tehnica remediilor, ar fi totuşi firesc şi de această dată, ca limitarea sau excluderea remediilor să nu fie posibilă doar cu referire la fapte săvârşite cu intenţie sau culpă gravă. Totuşi, art. 1355 alin. (3) noul Cod Civil nu prevede nimic în acest sens şi pare să excludă orice fel de clauză de limitare sau excludere a răspunderii pentru acest tip de prejudicii; în sfârşit, alin. (4) al art. 1355 noul Cod Civil prevede că „Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor” care vine în continuarea art. 13 noul Cod Civil, unde se prevede că „renunţarea la un drept nu se prezumă”.
b) deşi nu se prevede în mod expres, în anumite raporturi juridice, clauzele contractuale care exclud sau limitează dreptul la remedii, ca şi clauzele care extind acest drept, sunt uneori supuse unui control juridic sever generat de calitatea beneficiarului acestor clauze. Exemplul tipic îl constituie clauzele abuzive cu efecte directe asupra remediilor, pentru care, o întreagă legislaţie specializată stă la dispoziţia consumatorului şi în centrul căreia se regăseşte Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Asemenea clauze abuzive, independent de regulile expuse mai sus şi instituite de art. 1355 noul Cod Civil, trebuie înlăturate în măsura în care reunesc elementele clauzelor abuzive din această legislaţie specială. Pe de altă parte, observăm şi existenţa unor prevederi punctuale în materie de remedii care au ca efect tocmai înlăturarea unor clauze al căror conţinut ar putea avea un caracter abuziv. De exemplu, art. 1541 alin. (1), lit. b) noul Cod Civil care permite reducerea unei penalităţi excesive; şi mai interesant se dovedeşte art. 1551 alin. (1), teza a IlI-a noul Cod Civil care presupune că o clauză prin care s-ar permite invocarea rezoluţiunii pentru o neexecutare de mică însemnătate (teza I) sau pentru o neexecutare neînsemnată dintr-un contract cu executare succesivă (teza a Il-a), trebuie considerată nescrisă.
Clasificarea remediilor.
Fără a intra în detaliile complexe ale posibilelor clasificări în materie de remedii, vom reţine o clasificare pe care am propus-o în urmă cu nu mult timp într-un studiu dedicat remediilor. Astfel, remediile pot fi naturale (care duc la atingerea scopului contractual aşteptat pe calea executării obligaţiilor contractuale, adică în cele din urmă într-o manieră naturală) sau substitutive (care duc la atingerea rezultatului contractual aşteptat printr-o reconstituire, vezi „substituire” a căii naturale de realizare a contractului). Intră în categoria remediilor naturale: termenul suplimentar de executare, executarea silită în natură, îndreptarea sau corectarea executării, repararea sau înlocuirea, excepţia de neexecutare a contractului, după cum intră în categoria remediilor substitutive: rezoluţiunea şi rezilierea, reducerea prestaţiilor şi daunele-interese. în principiu, toate remediile enumerate mai sus se regăsesc sub calificarea de mai sus sau sub o altă denumire în art. 1516 noul Cod Civil, cu excepţia notabilă a îndreptării sau corectării executării despre care credem că îşi găseşte totuşi locul în tehnica generală a remediilor. în secţiunile care urmează, vom proceda la o prezentare punctuală şi sistematică a remediilor, urmând parţial reglementarea codului. Ne vom abate însă acolo unde regulile ierarhiei remediilor indică o altă ordine a acestora.
