Constituția Europei. Tratatul de la Lisabona
| Comentarii |
|
Constituția Europei. Tratatul de la Lisabona, 1. Despre Constituția Europei 2. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene
1. Despre Constituția Europei
După momentul semnării Tratatului de la Nisa, în septembrie 2002, a apărut ideea unei Constituții a Europei, textul preliminar fiind gata în octombrie 2002 și fiind adoptat de Convenție în iunie 2003.
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa sau, după cum este denumit de unii autori, Tratatul Constituțional, a fost împărțit în patru părți: Partea I se ocupa de obiectivele și valorile de bază ale UE: drepturile fundamentale, competențele, formele de legiferare, împărțirea atribuțiilor între instituții și altele asemănătoare; Partea a ll-a conținea Carta Drepturilor, căreia i se recunoștea caracterul obligatoriu în Partea I; Partea a III-a privea politicile și funcțiile UE; Partea a IV-a cuprindea dispozițiile generale și finale.
Trebuie subliniat faptul că Tratatul constituțional, astfel cum a fost gândit, abroga toate tratatele anterioare, cu excepția Tratatului EURATOM.
Potrivit opiniei autoarei R. Munteanu, elementele de noutate în cuprinsul Tratatului constituțional ar fi:
> în cadrul dispozițiilor de principiu, noile reglementări se referă, mai ales, la valorile și obiectivele Uniunii, personalitatea juridică, competențele, tipologia actelor juridice, fundamentele democratice (democrația participativă), cetățenia, retragerea voluntară din Uniune;
> în domeniul instituțiilor, organizarea și funcționarea Parlamentului European, Consiliului de Miniștri ai Uniunii, Comisiei Europene și Ministerului Afacerilor Externe;
> în privința procedurilor decizionale: sistemul majorității calificate și lărgirea aplicării acestuia, simplificarea procedurilor legislative.
Pornind de la ideea că existența statului de drept are la temelie și o ierarhie a izvoarelor formale ale dreptului, autoarea C. Gilia constată că una dintre cele mai importante realizări ale Tratatului Constituțional este faptul că. pentru prima dată, s-a stabilit într-un tratat o ierarhie adecvată a actelor legislative și executive, la care se adaugă o categorie nouă a actelor delegate Comisiei. Este nevoie de o ierarhie clară a legislației, ca o consecință a unei bune separări a puterilor. în continuare, aceeași autoare arată că Tratatul Constituțional transpune, din ordinile constituționale statale, principiul potrivit căruia legea trebuie să fie opera reprezentării populare, expresia principiului democratic și îl adaptează particularităților sistemului instituțional al Uniunii. Reglementarea constituțională europeană nu promovează, totuși, o veritabilă separație a puterilor, ci, mai degrabă, o specializare funcțională, însă ea răspunde exigenței apărate de Montesquieu, aceea de a evita concentrarea puterilor în mâinile unui singur organism.
Constituția Europei trebuia supusă ratificării de către statele membre, iar un număr de 15 state membre au ratificat acest text, numai că ratificarea Constituției a fost respinsă prin referendum în Franța și în Olanda, împrejurare ce a întrerupt procesul ratificării. în această situație, celelalte state membre au hotărât să amâne procesul de ratificare, urmând să aibă discuții cu proprii lor cetățeni. Acțiunea de ratificare a avut ca termen limită luna noiembrie 2006, termen ulterior prelungit până când proiectul Tratatului Constituțional a fost complet „abandonat” în iunie 2007.
2. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene
Semnat la 13 decembrie 2007, la Lisabona, acest nou tratat este un tratat prin care statele membre recunosc de comun acord că tratatele existente nu îi ofereau Uniunii Europene instrumentele de care avea nevoie pentru a face față noilor provocări și pentru a înfrunta schimbările. Mai jos sunt enumerate câteva trăsături ale Tratatului de la Lisabona:
• modifică și actualizează tratatele anterioare ale Uniunii Europene;
• ține cont de faptul că Uniunea Europeană s-a extins de la cele șase state membre fondatoare la 27 și de numeroasele evoluții din ultimii 60 de ani;
• simplifică și eficientizează procesul decizional european;
• asigură protecția drepturilor prin Carta drepturilor fundamentale;
• consolidează rolul Parlamentului European și acordă noi puteri parlamentelor naționale;
• acordă personalitate juridică Uniunii;
• asigură mai multă coerență pe plan extern prin crearea postului de înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate;
• protejează drepturile fiecărui stat membru, în special în domenii sensibile, precum fiscalitatea și apărarea.
După cum arată prof. C. Toader, respingerea Tratatului Constituțional prin referendum în unele state membre ale Uniunii Europene nu reprezintă o încetare a procesului de constituțio-nalizare a dreptului Uniunii Europene, fiind vorba de un proces cuprinzător, a cărui origine se află în natura însăși a dreptului comunitar (actualmente, al Uniunii Europene - n.a.), iar discuțiile de la Lisabona pe marginea unui Tratat de reformă sunt doar etapa cea mai recentă a unei evoluții care nu a fost una lineară și care este probabil să continue în viitor.
Constituționalizarea vieții politico-juridice comunitare (actualmente, a Uniunii Europene - n.a.) se datorează în mare măsură jurisprudenței Curții cu privire la echilibrul instituțional și la delimitarea competențelor pe orizontală, între instituțiile comunitare (actualmente, ale Uniunii Europene - n.a.), și pe verticală, între Comunitate (actualmente, Uniunea Europeană - n.a.) și statele membre. în controlul judiciar exercitat, Curtea s-a raportat la dreptul primar ca la o adevărată cartă constituțională, prin interpretarea dată acestuia ea anticipând și determinând de multe ori reforme ulterioare ale tratatelor. Democratizarea și transparența instituțională atinse între timp la nivel comunitar sunt și rezultatul activității Curții.
Potrivit opiniei regretatului prof. V. Duculescu, elemente noi și deosebit de importante în ceea ce privește constituționalizarea dreptului Uniunii Europene au fost aduse de Tratatul de la Lisabona, dintre care enumerăm câteva:
> Primul Protocol cu privire la rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene consacră principiul potrivit căruia toate proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European și Consiliului se transmit parlamentelor naționale, care pot elabora un aviz motivat privind conformitatea acestora cu principiul subsidiarității;
> Cel de-al doilea Protocol, referitor la aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, prevede motivarea tuturor proiectelor de acte legislative, în raport de principiul subsidiarității și proporționalității;
> Se constată și unele dispoziții noi, care denotă luarea în considerare a unor interese și elemente naționale specifice. Astfel, potrivit prevederilor noului tratat, între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând:
a) cel puțin trei sferturi din populație, sau
b) cel puțin trei sferturi din numărul statelor membre, necesare pentru a constitui o minoritate de blocare, anunță opoziția lor la adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul va delibera asupra problemei în cauză, urmă-rindu-se ajungerea, într-un termen rezonabil și fără a aduce atingere limitelor obligatorii de timp stabilite de dreptul Uniunii, la o soluție satisfăcătoare, care să răspundă îngrijorărilor exprimate de membrii Consiliului care au constituit minoritate de blocaj.
în opinia profesorului J.P. Jacque, chiar dacă reține esențialul din reformele aduse prin Constituția Europei, Tratatul de la Lisabona marchează o întoarcere la procesul tradițional de revizuire a tratatelor, în funcție de voința de „deconstituționalizare" manifestată de statele membre.
în cadrul procesului de „deconstituționalizare" care a caracterizat negocierea Tratatului de la Lisabona a părut dificil de păstrat termenul de „lege”, care era marcat de o conotație prea etatică. S-a revenit la vechea clasificare a actelor, dar termenul de „procedură legislativă” a fost păstrat pentru a face referire la procesul de elaborare a actelor. Singura modificare față de vechea clasificare constă într-o modificare a sensului noțiunii de „decizie”. în Tratatul Comunității Europene, decizia este un act individual adresat unui destinatar identificat (unul sau mai multe state membre, unul sau mai mulți particulari). Noțiunea conservă acest sens în Tratatul de la Lisabona, dar categoriei de decizii individuale i se adaugă deciziile cu vocație generală.
Procedura codeciziei constituie procedura legislativă ordinară care se aplică în cele mai multe cazuri, iar, prin derogare, Tratatul de la Lisabona prevede și utilizarea procedurilor speciale.
Importanța acestui tratat nu trebuie neglijată, atâta timp cât acesta preia aproape în întregime dispozițiile din Tratatul constituțional, chiar dacă unele texte preluate au fost reformulate sau au fost interpretate într-o manieră mai precisă.
Potrivit opiniei autorului A. Popescu, „Din perspectiva traducerii în limba română a denumirii, Tratatul de la Lisabona este, după caz, tratat de modificare (limba franceză) sau tratat reformator (limba engleză). Deși cei doi termeni pot fi considerați sinonimi, în realitate, pe fond, în opinia noastră, Tratatul de la Lisabona le realizează deopotrivă, pe amândouă: modifică tratatele Uniunii Europene, dar reformează și instituțiile Uniunii Europene".
în baza noului art. 6 TUE, Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Tratatul de la Lisabona a fost ratificat de Parlamentul României la 4 februarie 2008, România devenind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a ratificat Tratatul.
