Tipuri de uzucapiune și aplicarea în timp și spațiu a uzucapiunii
| Comentarii |
|
tipuri de uzucapiune și aplicarea în timp și spațiu a uzucapiunii, Noul Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 01.10.2011, renunță la tradiția Codului civil din 1864 în materie de uzucapiune și, consecvent adoptării efectului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, reglementează uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară, după cum urmează:
- art. 930: „Uzucapiunea extratabulară. (1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
(2) în toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune".
- art. 931: „Uzucapiunea tabulară. (1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al
unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
(2) Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie".
Norma tranzitorie este cea cuprinsă în art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform căreia: „(1) Dispozițiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864’.
Urmând modelul Codului civil francez, Codul civil român din 1864 a reglementat două tipuri de uzucapiune, cea de 30 de ani, numită și uzucapiunea lungă și cea de 10 până la 20 de ani, numită și uzucapiunea scurtă. Aceste tipuri de uzucapiune, guvernate de Codul civil, au avut incidență, până la apariția Legii nr. 7/1996, numai în regiunile țării în care a funcționat sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripțiuni și inscrip-țiuni, reglementat de art. 818-819, art. 1295 alin. (2), art. 1394, art. 1801-1802 C. civ. și art. 710-720 C. proc. civ., și anume pe teritoriul Vechiului Regat al României, înainte de Marea Unire de la 1918, inclusiv în zonele în care au existat cărțile de publicitate imobiliară reglementate de Legea nr. 242/1947.
De la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare (24 iunie 1996), lege care a înlocuit, printr-un regim unic de publicitate imobiliară prin cartea funciară, atât regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripțiuni și inscripțiuni, cât și pe cel de carte funciară, dispozițiile Codului civil din 1864 în materie de uzucapiune ar fi trebuit să devină aplicabile pe întregul teritoriu al României.
Sediul materiei pentru uzucapiunea de 30 de ani îl constituie următoarele dispoziții ale Codului civil din 1864:
- art. 645: „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune"',
- art. 1837: „Prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege”-,
- art. 1890: „ Toate acțiunile, atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință”.
Sediul materiei pentru uzucapiunea de 10 până la 20 ani îl constituie dispozițiile art. 1895-1899 C. civ.:
- art. 1895: „Cel ce câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul, și prin douăzeci de ani dacă locuiește afară din acea circumscripție";
- art. 1896: „Dacă adevăratul proprietar a locuit, în diferite timpuri, în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul, și afară dintr-însa, prescripția se va completa adăugându-se, la anii de prezență, un număr de ani de absență îndoit decât cel ce lipsește la anii de prezență pentru ca să fie zece”;
- art. 1897: „Justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc.
Un titlu nul nu poate servi de bază prescripției de 10 până la 20 de ani.
Un titlu anulabil nu poate fi opus posesorului care a invocat prescripția de 10 până la 20 de ani, decât de cel ce ar fi avut dreptul de a cere anularea sa, sau de reprezentanții dreptului său, dacă posesorul n-a cunoscut cauza anulabilității’;
- art. 1898: „Buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului’;
- art. 1899: „Justa cauză trebuie să fie totdeauna probată de cel ce invocă prescripția de 10 până la 20 de ani.
Buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință’.
Datorită contextului istoric, regiunile Bucovina și Transilvania au fost guvernate de mai multe reglementări privitoare la uzucapiune. Astfel, în Bucovina, uzucapiunea a fost reglementată începând cu 15.10.1938 prin Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. Acest act normativ a intrat în vigoare la data anterior menționată, prin Decretul-lege nr. 511 din 13.10.1938 pentru punerea în aplicare în Bucovina a legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. De la această dată, posesia cerută în vederea uzucapiunii trebuia să îndeplinească condițiile cerute de Codul civil (la aceeași dată, prin Legea nr. 478/1938 pentru extinderea în Bucovina a legislației din Vechiul Regat, fiind extinsă în această regiune și aplicarea Codului civil). Articolul 3 din acest ultim act normativ conține o normă tranzitorie conform căreia prescripțiile începute înainte de punerea în aplicare a acestei legi rămân supuse legilor anterioare locale (n.n. - Codului civil austriac). Posesia însă trebuia să întrunească cumulativ condițiile din Codul civil austriac și din Codul civil român, conform art. 8 alin. (2) din Decretul-lege nr. 511/1938.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, în Bucovina, respectiv în partea de sud rămasă între granițele României, uzucapiu-nea nu a fost vreodată reglementată prin dispozițiile Codului civil.
Extinderea aplicării Codului civil român și în teritoriile românești de peste Carpați (Transilvania, fără Ardealul de Nord) a avut loc prin Decretul-lege nr. 389/1943 privind extinderea legislației civile și comerciale în România de peste Carpați, intrat în vigoare la 15 septembrie 1943. Uzucapiunile începute în aceste teritorii înaintea datei extinderii aplicării Codului civil au fost guvernate, în general, de vechile legiuiri maghiare sau austriece. Potrivit art. 31 din Decretul-lege nr. 389/1943: „Prescripțiunile începute înaintea punerii în aplicare a acestei legi sunt cârmuite în ce privește natura, durata și efectele lor de dispozițiile legii sub care au început. Când legea nouă prevede un termen mai scurt decât acel din legea veche (n.n. - Codul civil român prevedea termene mai scurte față de legile maghiare și chiar față de Codul civil austriac, în cazul uzucapiunii scurte), se va aplica termenul mai scurt, dacă socotit din ziua punerii în aplicare a legii noi, termenul se împlinește mai înaintea termenului prevăzut de legea veche. Cazurile de suspendare și în-
trerupere a prescripției sunt acelea prevăzute de legea nouă. Dis-pozițiunile art. 1909 din Codul civil nu vor fi aplicabile posesiunilor începute înainte de intrarea în vigoare a legii prezente".
Uzucapiunile începute din data extinderii aplicării Codului civil și până la intrarea în vigoare în aceste teritorii a Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare (și împlinite ulterior) au fost guvernate de dispozițiile din Codul civil, anterior menționate, soluție prevăzută în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.
Prin Legea nr. 260/03.04.1945 legislația României se extinde pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupația ungară impusă prin Dictatul de la Viena, din 30.08.1940 (deci și în Ardealul de Nord).
Punerea în aplicare a Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare a avut loc în întreaga Transilvanie (Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania propriu-zisă) de la 12.07.1947, prin Legea nr. 241/1947.
Deci, în regiunile Bucovina și Transilvania, în care a ființat, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, regimul cărților funciare sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, regim cârmuit de efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară (spre deosebire de regimul registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare din Vechiul Regat, care au avut rol numai de publicitate imobiliară, respectiv de asigurare a opozabilității drepturilor față de terți), sunt cunoscute uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară, tipuri de uzucapiune care au o aplicație excepțională, în condițiile art. 27 și art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Uzucapiunea tabulară este reglementată de art. 27 din Decre-tul-lege nr. 115/1938, astfel: „în cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
Uzucapiunea extratabulară este reglementată de art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel: „Cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemișcător în condițiunile legii, timp de 20 ani, socotiti de la înscrierea în cartea funciară a declaratiunii de renun-țare la proprietate".
În conformitate cu art. 48 din Legea nr. 241/1947, „dispozițiile legislației române, în măsura în care sunt contrarii Legii pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare (n.n. - Decretului-lege nr. 115/1938) sau prezentei legi, nu se vor aplica în tot ceea ce privește drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară'. De aici rezultă că, în privința uzucapiunii, după intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938, în regiunile în care publicitatea imobiliară s-a realizat prin cărți funciare, aceasta este admisibilă exclusiv în cazurile și condițiile speciale reglementate de art. 27 și art. 28 din acest act normativ, cu excluderea formelor de prescripție achizitivă prevăzute de Codul civil. În aceste regiuni, numai pentru imobilele neînscrise în cartea funciară (situație neavută în vedere de legea specială) s-a admis, în mod unanim, că se aplică dispozițiile Codului civil, tocmai în temeiul art. 48 din Legea nr. 241/1947.
Uzucapiunile începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, adică începând din data de 24.06.1996, au continuat să fie reglementate de dispozițiile Codului civil de la 1864, Legea nr. 7/1996 necuprinzând dispoziții speciale în materie de uzucapiune. Cât privește regiunile țării guvernate de Decretul-lege nr. 115/1938, intrarea în vigoare a noii legi privitoare la publicitatea imobiliară ar fi trebuit să determine extinderea la întreg cuprinsul țării a aplicabilității Codului civil din 1864 în materie de uzucapiune. Însă, din cauza dispozițiilor finale contradictorii ale Legii nr. 7/1996, stabilirea legii aplicabile posesiilor începute după intrarea sa în vigoare, în regiunile de carte funciară, este o chestiune controversată.
Uzucapiunile începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 și împlinite ulterior se supun legii vechi, adică Decretului-lege nr. 115/1938, în regiunile anterior menționate, regulă stabilită (în lipsa unei norme cu caracter tranzitoriu în Legea nr. 7/1996) prin Decizia nr. LXXXVI (86)/10.12.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care s-a înscris pe linia principiului instituit prin normele tranzitorii din legile anterioare.
