Decădere
| Comentarii |
|
decădere, sancţiune procedurală constând în pierderea dreptului cu privire la folosirea unei căi de atac sau la îndeplinirea oricărui alt act de procedură, care nu a fost exercitată, respectiv nu a fost îndeplinit în termenul legal. Această sancţiune este susceptibilă de aplicare în cazul neexercitării oricărei căi de atac, precum şi al neîndeplinirii oricărui alt act de procedură în termenul legal, afară numai dacă legea dispune altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. In acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, partea urmând să arate, în acelaşi termen, şi motivele împiedicării. D. se raportează în exclusivitate la termenele legale imperative (peremptorii), deoarece în privinţa termenelor prohibitive (dilatorii) operează sancţiunea nulităţii actului îndeplinit mai înainte ca termenul să fi fost împlinit. Aplicarea d. nu este condiţionată de exprimarea termenului prin unităţi de timp (număr de zile) care îi arată durata; această sancţiune primeşte aplicare şi atunci când legea stabileşte că un anumit act trebuie făcut într-o anumită ordine sau într-o anumită etapă a procesului, iar partea nu a respectat prevederile legale respective. D. se invocă în faţa instanţei, în cursul desfăşurării procesului, ca excepţie procedurală; criteriul în raport de care se stabileşte momentul până când poate fi invocată o atare excepţie, precum şi partea îndreptăţită să o invoce este natura normei ce a stabilit limite de timp pentru exercitarea căii de atac sau pentru îndeplinirea actelor de procedură respective. Astfel, dacă norma care instituie termenul nerespectat are caracter imperativ, excepţia poate fi invocată în orice stadiu al procesului, de către partea interesată, de procuror sau de instanţă, din oficiu; sunt şi situaţii în care legea limitează momentul până la care se poate invoca d. (de exemplu, dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen); dacă, dimpotrivă, norma incidenţă are caracter dispozitiv, excepţia trebuie invocată la primul termen de judecată ce urmează momentului la care s-a cunoscut motivul decăderii. în această ultimă ipoteză, îndreptăţirea de a invoca excepţia revine numai părţii interesate, instanţa neputând proceda la invocarea ei din oficiu. Dacă a intervenit o hotărâre de fond, d. poate fi invocată pe calea apelului sau a recursului. Dacă norma juridică are caracter de ordine privată, d. poate fi valorificată pe calea apelului sau a recursului numai dacă, în faţa instanţei de fond, ea a fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia de d. sau a omis să se pronunţe cu privire la aceasta. Sancţiunea d. operează de plin drept, pronunţarea ei nefiind lăsată la aprecierea judecătorului; instanţa are obligaţia, şi nu facultatea să o constate. Prin efectul d. dispare complet posibilitatea exercitării dreptului, respectiv îndeplinirii actului procedural vizat; exercitarea căii de atac sau îndeplinirea actului procedural ulterior împlinirii termenului legal este lipsită total de eficienţă juridică. In această situaţie se vor afla şi toate actele procedurale succesive celui îndeplinit tardiv. Producând acest efect, d. este comparabilă cu nulitatea, care şi ea lipseşte de eficacitate juridică actele procedurale pe care le vizează. Totuşi, d. rămâne o sancţiune mai gravă decât nulitatea, deoarece ea stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi actul respectiv, pe când actul anulat poate fi refăcut ulterior, cu respectarea condiţiilor legale, dobândind astfel deplină valabilitate. Din acest punct de vedere, d. se apropie mai mult de prescripţia extinctivă, care şi ea conduce la pierderea dreptului nevalorificat înăuntrul unui interval de timp. Nu există însă identitate între prescripţia extinctivă şi d., întrucât aceasta din urmă este o sancţiune care vizează prin excelenţă drepturile procedurale.
decăderea, din prevederile art. 185 alin. (1) NCPC rezultă că decăderea este sancţiunea procedurală ce constă în pierderea exerciţiului dreptului procesual în cazul nerespectării unui termen imperativ (peremptoriu) prevăzut de lege sau fixat de judecător.
Spre deosebire de codul de procedură civilă din 1865, care, prin art. 103, sancţiona cu decăderea neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, noul Cod de procedură civilă nu face această precizare cu privire la felul termenului nerespectat; astfel, în actuala reglementare, decăderea operează şi în ipoteza nerespectării unui termen judecătoresc, şi nu doar a unuia legal.
Decăderea este sancţiunea de drept comun incidenţă în cazul nerespectării unui termen procedural imperativ (peremptoriu), iar nu prohibitiv (dilatoriu), iar excepţiile privind intervenţia unei alte sancţiuni în locul decăderii trebuie expres stipulate de lege. De asemenea, termenul încălcat trebuie să fie absolut, iar nu relativ (acesta poate să facă incidente, eventual, sancţiuni disciplinare sau pecuniare).
298. în cazul nerespectării unui termen judecătoresc, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu, motivat de faptul că ar fi inutilă instituirea decăderii şi pentru nerespectarea unui termen judecătoresc, dacă instanţa nu ar fi în măsură să invoce această sancţiune.
Çn cazul termenelor legale, dacă nu a fost respectat un termen reglementat printr-o normă imperativă, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu. De asemenea, poate fi invocată în orice moment al procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Legea prevede altfel în art. 485 alin. (2) NCPC, potrivit căruia, dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el va fi socotit în termen, ceea ce înseamnă că intimatul nu poate să invoce tardivitatea recursului oricând pe parcursul procesului, deşi termenul de recurs este unul imperativ, ci numai prin întâmpinare depusă în cel mult 15 zile de la data comunicării motivelor de recurs.
Dacă norma încălcată are caracter dispozitiv, s-a făcut distincţie după cum părţile au sau nu dreptul de a renunţa expres la invocarea decăderii:
a) în lipsa acordului expres al părţilor, în cazul în care legea stabileşte că pentru înlăturarea sancţiunii decăderii este necesar un astfel de acord, ce nu poate fi dedus pe cale de interpretare din lipsa părţilor la termen, instanţa din oficiu sau procurorul are dreptul să invoce sancţiunea decăderii [spre exemplu, ipotezele reglementate de art. 62 alin. (3), art. 204 alin. (3), art. 254 alin. (2) pct. 5 NCPC etc.];
b) dacă legea nu prevede necesitatea unui acord expres al părţilor pentru înlăturarea sancţiunii, decăderea ar putea fi invocată numai de către partea interesată şi numai la termenul la care a cunoscut motivul de decădere; sancţiunea nerespectării acestui termen este decăderea părţii din dreptul de a mai invoca decăderea (nefiind cazul unei renunţări tacite); în cazul în care partea nu este prezentă la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea, susţinerea decăderii se poate face la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond.
Pentru a opera decăderea este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
1) existenţa unui termen absolut imperativ, legal sau judecătoresc, înăuntrul căruia trebuie exercitat un drept procesual;
2) neexercitarea dreptului procesual în termenul prevăzut de lege;
3) inexistenţa în lege sau a unui acord al părţilor în sensul unei derogări exprese de la aplicarea sancţiunii decăderii.
Decăderea intervine în următoarele situatii:
1) când legea sau judecătorul a stabilit un termen fix pentru săvârşirea unui act de procedură sau pentru exercitarea unui drept, iar partea a lăsat să expire acel termen fără să beneficieze de el [de exemplu: termenul de apel sau de recurs];
2) când legea procesuală a stabilit că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual, iar partea nu a respectat această cerinţă (de exemplu: înainte de începerea oricărei dezbateri);
3) când legea procesuală stabileşte o anumită ordine în efectuarea actelor de procedură, pe care partea nu a respectat-o [de exemplu: art. 178 alin. (3) lit. b) NCPC - pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, nulitatea relativă trebuie invocată la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a se pune concluzii pe fond - corespondent art. 108 alin. (3) CPC - neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond].
Decăderea nu se aplică în următoarele cazuri:
1) când nu a fost constatată de instanţă (decăderea nu operează de drept);
2) atunci când partea care putea să invoce sancţiunea renunţă la acest drept; renunţarea intervine în următoarele condiţii: renunţarea trebuie să provină de la o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu; termenul nerespectat este reglementat de norme dispozitive; renunţarea se face după expirarea termenului; renunţarea este strict personală şi expresă; renunţarea poate să fie şi tacită, atunci când sunt săvârşite acte de procedură din care rezultă voinţa părţii de a continua judecata. în orice caz, renunţarea tacită nu poate să fie dedusă din tăcerea părţii;
într-o altă opinie, pentru ca partea adversă să poată renunţa la invocarea decăderii este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: legea să prevadă în mod expres această posibilitate, partea care renunţă să întrunească cerinţele de exercitare a acţiunii civile, renunţarea să fie strict personală şi să fie expresă, neputând fi dedusă pe cale de interpretare din lipsa părţii la termen. Având în vedere că, spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod prevede posibilitatea ca instanţa să invoce din oficiu decăderea, chiar şi în ipoteza unor termene reglementate de norme juridice de ordine privată, rezultă că, în lipsa unui acord expres al părţilor în sensul renunţării la dreptul de a invoca decăderea, cererile respective vor fi respinse ca tardive, decăderea putând fi invocată din oficiu de către instantă;
3) dacă decăderea priveşte pe una dintre părţile legate printr-un raport de solidaritate sau de indivizibilitate, cu condiţia ca cel puţin una dintre celelalte părţi să fi săvârşit actul de procedură în termen; astfel, efectele admiterii apelului sau recursului declarat de unul dintre coparticipanţi se extind şi asupra participanţilor care nu au exercitat calea de atac sau a căror cale de atac a fost respinsă fără să fi fost examinată în fond;
4) decăderea se acoperă potrivit legii; de exemplu, potrivit art. 254 alin. (6) NCPC [corespondent art. 129 alin. (5) CPC], părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a dispune, din oficiu, probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii;
5) când legea prevede în mod expres o altă sancţiune pentru nerespectarea unui termen imperativ [de exemplu, anularea cererii de chemare în judecată în cazul nerespectării termenului de cel mult 10 zile pentru completarea sau modificarea cererii, prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC; nulitatea recursului care nu a fost motivat în termenul legal, potrivit art. 489 alin. (1) NCPC];
6) partea interesată a fost împiedicată de motive temeinic justificate să efectueze actul de procedură în termen şi s-a admis cererea de repunere în termen.
302. Principalul efect al sancţiunii decăderii este pierderea dreptului procesual ce nu a fost exercitat în termen. De asemenea, decăderea are ca efect ineficienta actului procedural efectuat cu depăşirea termenului imperativ, acesta fiind lovit de nulitate, nefiind posibilă remedierea sau refacerea actului.
Desfiinţarea unui act de procedură va atrage şi desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare [art. 179 alin. (3) NCPC].
Deşi decăderea lipseşte actul de procedură de efectele sale fireşti, se produc efectele manifestărilor de voinţă, ale declaraţiilor sau ale constatărilor de fapt cuprinse în act.
decădere, urmare cu caracter juridic, permanentă sau de lungă durată, de ordin penal sau extrapenal, constind in pierderea anumitor drepturi (de ex., decăderea din dreptul la pensie) şi din restrîngerea capacităţii de exerciţiu. D. decurge şi din pronunţarea unei hotărîri de condamnare a unei persoane. Aceste consecinţe sînt stabilite fie prin legea penală, fie prin reglementări ce aparţin altor ramuri de drept, încetarea decăderilor are loc prin reabilitare. V. şi reabilitare.
decădere din termenul legal, sancţiune juridică ce constă în pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau anumite acte procedurale, ori un drept subiectiv, în privinţa cărora prin dispoziţii legale imperative s-a stabilit pentru titular obligaţia de a le valorifica într-un anumit mod şi într-un anumit termen, iar acesta n-a îndeplinit obligaţia respectivă. Decăderea din termenul legal poate fi invocată şi din oficiu de către instanţa judecătorească.
decăderi - incapacităţi permanente sau de lungă durată, de ordin penal sau extrapenal, stabilite expres prin lege ca decurgând din comiterea unei infracţiuni şi din suferirea unei condamnări penale, constând în pierderea anumitor drepturi pentru anumite intervale de timp stabilite prin hotărârea judecătorească de condamnare şi restrângând capacitatea de exerciţiu. încetarea decăderilor are loc prin reabilitare, v. şi reabilitare. ~ din drepturile părinteşti - pedeapsă complimentară care constă în pierderea tuturor drepturilor legate de calitatea de părinte [art. 64 lit. d) C. pen.]. ~ dintr-un drept procedural - pierderea unui drept procedural ca urmare a neexecu-tării lui la termenul şi în condiţiile prevăzute de lege (de ex., decăderea din dreptul de a declara apel). Dacă cel condamnat este minor, condamnarea nu atrage aceste decăderi.
