Debitor poprit
| Comentarii |
|
debitor poprit, persoana fizică sau juridică ţinută de îndeplinirea obligaţiei înscrise în titlul pus în executare prin poprire şi care are calitatea de creditor al terţului poprit; în cazul debitorilor obligaţi solidar, creditorul se poate îndrepta împotriva oricărui debitor pentru realizarea întregii creanţe.
debitorul poprit, este persoana care nu şi-a îndeplinit de bunăvoie obligaţia înscrisă în titlul executoriu, în baza căruia s-a înfiinţat poprirea, având în acelaşi timp şi calitatea de creditor faţă de o terţă persoană de la care, în baza unor raporturi juridice, trebuie să primească o sumă de bani, un titlu de credit ori alte bunuri mobile incorporale.
Ca şi în cazul creditorului poprit, calitatea de debitor o poate avea şi succesorul în drepturi, fie că poprirea a fost înfiinţată împotriva autorului în timpul vieţii, fie că urmărirea a început după deschiderea succesiunii.
Dispoziţiile generale cuprinse în art. 643 NCPC în materie de executare silită se aplică deopotrivă şi în cazul executării prin poprire.
Calitatea de debitor poprit se poate transmite în aceleaşi condiţii ca şi în cazul creditorului, pe cale convenţională sau legală, potrivit art. 38 NCPC. în actuala reglementare nu au mai fost preluate dispoziţiile potrivit cărora dacă moştenitorii au dobândit calitatea de debitori în cursul executării, nu se va mai putea continua urmărirea decât după trecerea unui număr de 8 zile de la data la care adresa de înfiinţare a popririi însoţită de copia de pe titlul executoriu se comunică la ultimul domiciliu al defunctului, făcându-se o înştiinţare colectivă a moştenitorilor.
În lipsa unei astfel de dispoziţii exprese, moştenitorii vor fi citaţi în condiţiile art. 155 pct. 15 NCPC, printr-un curator special numit de către instanţă, fără a se mai emite o altă adresă de înfiinţare a popririi, toate actele de urmărire împotriva autorului lor fiindu-le opozabile.
în ipoteza în care printre moştenitorii debitori sunt persoane incapabile, până la numirea reprezentantului legal la sesizarea executorului judecătoresc şi cererea părţii interesate, instanţa de executare va desemna un curator specialîn condiţiile art. 58 NCPC, precum şi în ipoteza unor interese contrare ale acestor persoane cu reprezentanţii lor.
S-a exprimat opinia că poprirea se înfiinţează pe sumele de bani datorate debitorului de către un terţ şi nu pe persoană, astfel că nu mai este nevoie a se face o nouă comunicare moştenitorilor, atunci când poprirea a fost înfiinţată de autorul lor").
În legătură cu obligaţia debitorului poprit, jurisprudenţa a fost confruntată cu situaţia creată de obligaţiile solidare, respectiv cu posibilitatea creditorului de a urmări întreaga sumă de la oricare dintre debitorii solidari ori să-şi împartă creanţa la numărul acestora, potrivit beneficiului diviziunii ce i s-ar putea opune.
Părerea dominantă a fost în sensul că în cazul solidarităţii pasive creditorul poate să-i urmărească pe toţi debitorii pentru întreaga creanţă, în acelaşi timp ori succesiv, iar atunci când ar aprecia că debitorul împotriva căruia s-a pornit urmărirea silită este insolvabil, să o întrerupă pentru alegerea unui alt debitor, până când creanţa sa va fi executată integral''.
Soluţia adoptată în legătură cu aceste chestiuni trebuie nuanţată faţă de următoarele împrejurări:
Solidaritatea între debitori, reglementată de art. 1443 NCC, presupune o obligaţie comună, fiecare dintre debitori putând fi constrâns să o execute în întregime, ceea ce oferă creditorului avantajul că nu va suporta riscul insolvabilităţii, putând în acelaşi timp să renunţe la beneficiul solidarităţii, iar creanţa să se dividă între debitori.
Dacă creditorul ar urmări prin înfiinţarea popririi numai o parte din datorie, arătând în mod expres că renunţă la solidaritate ori din felul în care a pornit urmărirea să se înţeleagă în mod neîndoielnic că se renunţă la acest beneficiu, poprirea se va înfiinţa numai asupra sumelor contributive ale fiecărui debitor, ca urmare a divizării creanţei, obligaţia devenind una conjunctă.
Obligaţia solidară se mai poate divide între moştenitori şi atunci când se transmite pe calea moştenirii, fiecare moştenitor fiind ţinut la plata creanţei proporţional cu cota ce i se cuvine, potrivit art. 1460 NCC, astfel că în cazul urmăririi unei obligaţii solidare, după moartea debitorului, creditorul popritor nu va mai beneficia faţă de moştenitori de efectele solidarităţii, ca urmare a transformării creanţei într-una divizibilă, în temeiul legii.
Faţă de împrejurarea că obligaţia se divide de plin drept, fiecare moştenitor putând fi urmărit doar proporţional cu cota ce i se cuvine din succesiune, se pune întrebarea dacă creditorul poate continua executarea în baza popririi înfiinţate împotriva autorului comun ori se vor înfiinţa atâtea popriri câţi moştenitori sunt.
Pornind de la părerea că ceea ce se divide este creanţa şi nu procedura urmăririi, credem că executarea se poate face în cadrul procedural început de către creditor împotriva autorului moştenitorilor, cursul executării fiind întrerupt ca urmare a morţii acestuia, care a transmis succesorilor în drepturi legitimarea procesuală pasivă în procedura judiciară a executării silite.
Dacă acceptarea succesiunii debitorului s-a făcut pur şi simplu prin confuziunea de patrimonii, moştenitorii vor fi ţinuţi a răspunde pentru toate datoriile şi sarcinile moştenirii nu numai în limita activului transmis, dar şi cu bunurile poprii.
O atare ipoteză ar pune în discuţie înfiinţarea unei alte popriri, dacă în cadrul celei dintâi creditorul nu şi-a putut îndestula creanţa, ca urmare a insuficientei sumei urmărite.
Caracterul solidar al obligaţiei trebuie să rezulte din titlul executoriu, fiindcă spre deosebire de obligaţiile divizibile, solidaritatea nu se prezumă, constituind o excepţie de la această regulă, potrivit art. 1445 NCC, singura situaţie când se prezumă fiind în cazul obligaţilor contractate în exerciţiul unei întreprinderi.
În legătură cu menţiunea expresă a solidarităţii în titlul executoriu, s-au purtat discuţii pe marginea unei hotărâri de obligare la plata cheltuielilor de judecată într-o sumă globală fără a se menţiona că suma se împarte proporţional sau egal între debitori.
într-o primă' opinie, s-a susţinut că nu trebuie prevăzut în mod expres caracterul solidar al obligaţiei, fiind suficient ca debitorii să fie obligaţi la plata unei sume globale, fără a se specifica modalitatea de plată, dacă obligaţia are o cauză comună sau presupune un raport juridic indivizibil, divizarea sumei între debitori după pronunţarea titlului ar constitui o modificare a acesteia, contrară voinţei părţilor.
După o altă opinie, solidaritatea obligaţiei trebuie să fie prevăzută în mod expres în titlul executoriu, pentru că izvorul său nu poate fi decât voinţa părţilor ori legea.
Controversa supusă analizei prezintă interes practic ca urmare a dificultăţilor ce se pot ivi la executare, lămurirea chestiunii putându-se face numai pe calea unei contestaţii la executare sau a instituţiei lămuririi hotărârilor judecătoreşti reglementată de art. 443 NCPC.
La analiza acestei împrejurări vom porni de la dispoziţiile cuprinse în art. 455 NCPC care reglementează modalitatea de plată a cheltuielilor de judecată în cazul coparticipării procesuale.
Dacă sunt mai mulţi pârâţi sau mai mulţi reclamanţi, instanţa îi poate obliga la plata cheltuielilor de judecată în raport de culpa procesuală, în mod egal, proporţional sau solidar, criteriul de apreciere fiind acela al poziţiei coparticipanţilor în raportul
juridic, interesul şi cauza ce i-a legat în cadrul acestei relaţii de drept'".
Stabilindu-se ulterior modalitatea de plată a sumei pe calea contestaţiei la executare, s-ar putea obiecta pe motiv că judecătorul revine asupra părerii sale completând hotărârea contrar dispoziţiei art. 401 NCPC, însă prin actul de lămurire nu face altceva decât să precizeze modul de plată, asigurând pe această cale posibilitatea executării titlului.
Când instanţa a soluţionat un conflict de interese în legătură cu o obligaţie solidară ori indivizibilă, considerăm că nu se mai impune stipulaţia expresă a solidarităţii cât priveşte plata cheltuielilor de judecată, întrucât prin soluţionarea litigiului s-a apreciat asupra caracterului obligaţiei principale, urmând ca cheltuielile de judecată, ce au un caracter accesoriu, să aibă acelaşi regim juridic.
În cazul obligaţiilor divizibile, creditorul nu poate pretinde de la debitorul său decât partea din datorie ce i se cuvine, existând atâtea raporturi juridice câţi creditori şi debitori sunt, astfel că într-un litigiu referitor la asemenea obligaţie, fiecare va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu culpa sa procesuală, iar dacă instanţa a stabilit o sumă globală, nu a creat o solidaritate între coparticipanţi pentru că nu rezultă din voinţa părţilor şi nici din vreo dispoziţie legală.
Tot în legătură cu calitatea de debitor poprit, în cele ce urmează ne vom referi la situaţia urmăririi prin procedura popririi a unui debitor persoană de drept public, având în vedere regimul juridic al creanţelor bugetare, aflate în conturile trezoreriei statului.
Resursele financiare publice sunt constituite din impozite, taxe, contribuţiile şi veniturile nefiscale colectate de la contribuabili, repartizarea şi utilizarea lor făcându-se sub controlul Curţii de Conturi, al Ministerului Finanţelor Publice sau al altor organe împuternicite să gestioneze aceste sume.
Gestionarea resurselor financiare se asigură printr-un sistem unitar de bugete în care sunt cuprinse venituri şi cheltuieli. Cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă, executarea
lor fiind asigurată prin creditele bugetare deschise de către Ministerul Finanţelor Publice la Trezoreria Statului şi la dispoziţia ordonatorilor principali de credite.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a utiliza resursele financiare numai în limita destinaţiilor lor, nefiind admis a se face din aceste credite cheltuieli care nu s-au prevăzut, sub sancţiunea tragerii la răspundere a celor vinovaţi.
Pornind de la aceste reguli care au scopul să asigure o disciplină riguroasă în execuţia bugetară, se pune întrebarea dacă poate fi urmărită o creanţă bugetară pe calea procedurii popririi în mâinile Trezoreriei Statului, prin intermediul căreia instituţiile publice, indiferent de sistemul lor de finanţare, sunt obligate să efectueze operaţiuni financiare.
În literatura veche s-a susţinut că nu se poate urmări o creanţă bugetară dacă nu a fost înscrisă la capitolul cheltuieli, având în vedere destinaţia specială a acestora, de la care nu se poate abate.
Executarea creanţei bugetare nu se poate face decât după reguli speciale în cadrul unei proceduri administrative, pe care creditorul şi-a asumat-o din momentul în care a înţeles să intre în raporturi juridice cu instituţia publică.
După o altă opinie , trebuie să-i fie recunoscută creditorului posibilitatea urmăririi unei creanţe bugetare născută într-un raport juridic la care instituţia publică a participat în calitate de subiect de drept privat, putând fi urmărit ca orice debitor, numai cu condiţia ca suma cuprinsă în buget să se refere la domeniul privat.
în legislaţia noastră, spre deosebire de dreptul francez ’, nu există o reglementare expresă a posibilităţii urmăririi prin procedura popririi a statului sau a celorlalte instituţii publice şi nici doctrina actuală nu s-a pronunţat în legătură cu această chestiune.
Pornind tot de la analiza Legii finanţelor publice, observăm că, de regulă, orice sumă încasată de stat se constituie în venit public, utilizarea ei făcându-se numai în cadrul şi limita bugetului''.
Acest principiu conduce la opinia că toate sumele încasate de stat se înscriu în domeniul public şi sunt supuse unui regim special cât priveşte urmărirea silită. în caz contrar, ar trebui să recunoaştem oricând posibilitatea creditorilor de a urmări creanţele bugetare pe care le au împotriva statului la trezoreria publică, ceea ce ar afecta în mod serios disciplina bugetară şi să tulbure funcţionarea serviciilor publice.
în opinia noastră, nu ar putea fi urmărite silit creanţele care nu au fost prevăzute în buget la capitolul cheltuieli. în cazul în care aceste sume au fost destinate executării creanţelor instituţiilor publice către creditorii lor, nu ar exista nicio piedică la urmărire pe calea popririi.
Cu privire la executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, a fost adoptată O.G. nr. 22/2002, care prevede posibilitatea urmăririi numai în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate prin lege.
În legătură cu acest text de lege a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate în sensul că ar constitui un privilegiu în favoarea instituţiilor publice şi ar dezavantaja celelalte categorii de subiecţi de drept conform principiului egalităţii subiecţilor de drept civil.
Curtea Constituţională a reţinut că norma criticată are scop să protejeze un interes general, fiindcă este de neconceput să se ajungă la lipsirea de resurse financiare a instituţiilor publice prin urmărirea silită a acestora. Ordonatorii principali de credite sunt obligaţi să ia toate măsurile, inclusiv pe acelea de virări de credite bugetare alocate în acest scop.
Alta este însă situaţia titlurilor de valoare pe care statul le dobândeşte în calitate de subiect de drept privat.
Nu ne vom opri asupra definiţiei şi conţinutului titlurilor de valoare, deoarece la vom analiza pe larg într-un capitol rezervat obiectului popririi, însă vom face observaţia că titlurile pot fi urmărite de către creditor fără nicio restricţie, mai puţin dividendele şi dobânzile aferente acestora care se fac venit la bugetul de stat, putând fi urmărite numai cu respectarea regulilor la care ne-am referit.
Opinia exprimată în sensul că nu pot fi urmărite sumele de bani ce reprezintă creanţele bugetare decât dacă au fost prevăzute în capitolul de cheltuieli ar putea fi criticată pe motiv că, refuzându-i creditorului posibilitatea satisfacerii creanţei pe această cale, s-ar încălca un principiu constituţional - acela al ocrotirii şi garantării proprietăţii în egală măsură".
Creditorului nu îi sunt restrânse posibilităţile de realizare a creanţei, fiindcă disciplina bugetară la care ne-am referit obligă ordonatorii principali de credite să plătească datoriile din sumele aprobate cu această destinaţie, aflate în conturile deschise la Trezoreria Statului şi alimentate de Ministerul Finanţelor Publice.
Problema s-ar pune numai dacă sumele aprobate cu această destinaţie sunt sau nu suficiente plăţii datoriilor statului, mai ales a acelora care nu au putut fi prevăzute la data aprobării bugetului.
S-a susţinut în literatura de specialitate că, în principiu, urmărirea silită a statului nu ar fi de natură să afecteze ordinea economico-financiară, însă reprezintă o măsură "jignitoare pentru demnitatea statului".Autorul a făcut această afirmaţie în legătură cu urmărirea unui stat străin prin procedura popririi, opinia exprimată fiind valabilă şi atunci când debitorul este statul naţional care ar putea evita această măsură vexatorie prin executarea de bunăvoie a obligaţiilor asumate în cadrul raporturilor juridice.
