Dinamica obligațiilor
| Comentarii |
|
dinamica obligaţiilor, Noţiune şi mijloace de realizare. Transmisiunea universală sau cu titlu universal. Transmisiunea individuală sau cu titlu particular. Concluzii privind dinamica obligaţiilor. Mijloacele juridice de transmisiune a obligaţiilor. Enunţare. Mijloacele de transformare a obligaţiilor. Enunţare.
Noţiune şi mijloace de realizare.
Prin sintagma dinamica obligaţiilor înţelegem modificările care intervin in fiinţa obligaţiilor, fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil. în sensul acestei definiţii, dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformarea lor.
în înţelesul strict al cuvântului, atât transformarea propriu-zisă cât şi transmisiunea obligaţiilor presupun o modificare a acestora faţă de formula lor iniţială - la nivelul subiectelor, la nivelul obiectului sau al conţinutului raportului obligaţional. De exemplu, chiar şi transmisiunea pe cale succesorală a unei obligaţii antrenează în sensul strict al cuvântului, o modificare a raportului obligaţional primar prin schimbarea unuia dintre subiecţi. în concluzie, în înţelesul strict al termenului de obligaţie, văzută ca iuris vinailum, aceasta este inseparabilă de persoanele care participă la naşterea raportului obligaţional. Aceasta este abordarea personalistă sau subiectivistă a raportului obligaţional, specifică şi astăzi unor autori, nu este singura abordate a conceptului de obligaţie, însă, în contextul dinamicii raportului obligaţional, o altă abordare există şi trebuie să fie adoptată.
în concepţia altor autori, obligaţia este un bun corporal, o valoare economică supusă circulaţiei cu restricţiile inerente exigenţelor de securitate ale circuitului civil. în acest sens, ea trebuie văzută mai ales ca un element patrimonial, mai degrabă decât ca un element personal, adică mai degrabă ca un bun decât ca un raport juridic. Abordarea uneia sau alteia din cele două opinii prezentate, are consecinţe majore în abordarea dinamicii obligaţiilor. împărtăşirea strictă a primei opinii are drept consecinţă logică intransmisibilitatea absolută a obligaţiei, în timp ce adoptarea celei de a doua are drept consecinţă transmisibilitatea liberă a acesteia. Legiuitorul, astfel cum era şi firesc şi cum se întâmplă în mai toate legislaţiile modeme, s-a oprit la jumătatea drumului - putem spune că a adoptat parţial teoria obiectivistă sau economică a raportului obligaţional (admiţând cesiunea de creanţă, preluarea de datorie, transformarea prin novaţie, subrogaţie, admiţând chiar şi cesiunea de contract) şi că, pentru raţiuni care ţin de securitatea circuitului civil şi mai ales de protecţia creditorului, a renunţat la mai multe aspecte tradiţionale ale teoriei subiectiviste (limitând sever preluarea de datorie şi cesiunea de contract). Aceste două expresii ale abordării raportului obligaţional ne vor însoţi pe tot parcursul prezentării ce urmează.
Transmisiunea universală sau cu titlu universal.
Obligaţia civilă, sub aspectul dreptului de creanţă, face parte din activul patrimonial al creditorului, iar sub aspectul datoriei, face parte din pasivul patrimonial al debitorului. Aşa se explică faptul că, pe durata existenţei sale, obligaţia civilă se poate transmite prin transmisiunea universală, ori cu titlu universal a patrimoniului creditorului sau debitorului, sub condiţia ca obligaţia să aibă un caracter transmisibil, întrucât, anumite creanţe au caracter intuitu personae (legal sau convenţional) făcând imposibilă transmiterea odată cu încetarea fiinţei subiectului raportului obligaţional.
Transmisiunea universală sau cu titlu universal operează, în cazul persoanelor fizice, la decesul creditorului ori a debitorului sau al ambelor subiecte ale raportului obligaţional, prin moştenire legală sau testamentară. De asemenea, în cazul persoanelor juridice, transmisiunea universală sau cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor are loc prin unele din modalităţile de reorganizare ale acestora: absorbţie, fuziune, divizare totală sau parţială. în principiu, chestiunea transmisiunii universale sau cu titlu universal nu a ridicat discuţii majore legate de admisibilitate.
Transmisiunea individuală sau cu titlu particular.
Cu toate acestea, transmiterea dreptului de creanţă şi a datoriei din conţinutul unui raport juridic obligaţional poate avea loc şi ut singuli, privite în individualitatea lor, făcând abstracţie de caracterul lor de elemente componente ale patrimoniului unei persoane. Transmisiunea ut singuli poate avea loc prin acte mortis causa sau prin acte între vii. Transmisiunea prin acte mortis causa se realizează prin legate cu titlu particular, în timp ce transmisiunea prin acte între vii se realizează printr-o multitudine de figuri juridice.
în cadrul de faţă, ceea ce interesează sunt transmisiunile ut singuli prin acte inter vivos. Posibilitatea unei astfel de transmisiuni este reglementată expres sau permisă de lege pentru necesităţi de ordin practic. Dacă, de pildă, o persoană este titularul unui drept de creanţă a cărui exigibilitate este afectată de un termen suspensiv şi are nevoie de prestaţia ce i se datorează înainte de împlinirea acelui termen, poate înstrăina unei alte persoane creanţa sa (persoană care este dispusă să aştepte până la momentul când poate fi cerută plata), de regulă la un preţ inferior valorii sale nominale. De asemenea, o persoană poate să dorească să gratifice pe o alta şi, în acest scop, îi donează dreptul său de creanţă pur şi simplu, ori afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie. în ambele ipoteze, creditorul se poate spune că îşi „înstrăinează” dreptul de creanţă. în acelaşi mod, se poate întâmpla ca o persoană să plătească pe creditor, luându-i locul în raportul obligaţional; prin această înlocuire a creditorului iniţial se realizează o transmisiune a laturii active a raportului obligaţional. Este vorba de aceeaşi transmisiune cu titlu particular a creanţei.
Dreptul nostru civil, sub imperiul vechiului Cod civil, reglementa expres doar transmisiunea creanţei - adică transmisiunea aspectului activ al raportului obligaţional, a drepturilor. în acest scop erau prevăzute două mijloace juridice directe (cesiunea de creanţă şi subrogaţia personală). Transmisiunea datoriei se considera, totuşi, că era şi ea posibilă prin mijloace indirecte. Noul Cod Civil, a inclus în Titlul VI („Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), atât modalităţi de preluare a activului raportului obligaţional (creanţa), cât şi de preluare a pasivului raportului obligaţional (datoria)2. De asemenea, legiuitorul a reglementat, în cadrul Capitolului I („Contractul”) din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), o secţiune a 8-a dedicată „Cesiunii de contract” (art. 1315-1320 noul Cod Civil), operaţiune care presupune şi ea o transmisiune a obligaţiei. Pe de altă parte, au supravieţuit, astfel cum vom putea observa, şi o parte a modalităţilor indirecte de transmisiune a obligaţiilor care se regăsesc reglementate în capitolele/secţiunile dedicate altor materii.
Concluzii privind dinamica obligaţiilor.
Pentru a trage o scurtă concluzie cu privire la transmisiunea obligaţiei prin acte între vii, conchidem că aceasta poate fi definită ca fiind acea operaţiune juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul unui raport obligaţional se transmit de la una dintre părţi la o terţă persoană. Este important de reţinut că această transmisiune nu afectează fiinţa obligaţiei. Ea se transmite aşa cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic, fară să fie afectat conţinutul acesteia.
Pe lângă transmisiune, dinamica obligaţiilor se realizează şi prin transformarea raportului juridic obligaţional iniţial într-un alt raport juridic. Transformarea se poate considera că are ca efect stingerea raportului obligaţional existent şi înlocuirea lui simultană cu un alt raport obligaţional, care prezintă un element nou. Totuşi, ideea stingerii raportului obligaţional (un avatar personalist al teoriei obligaţiei) nu este împărtăşită în totalitate de legiuitor, astfel cum vom observa. Un asemenea efect se produce prin schimbarea unuia dintre elementele structurale ale obligaţiei iniţiale, cum sunt: subiectele, obiectul, cauza, sancţiunea sau modalităţile. De pildă, o obligaţie naturală se poate transforma într-o obligaţie civilă perfectă, însoţită de dreptul de acţiune injustiţie pentru realizarea dreptului de creanţă al subiectului activ.
Aşadar, transformarea obligaţiei este acea operaţiune juridică sau un contract prin care se schimbă unul sau mai multe elemente structurale ale raportului juridic obligaţional, având ca efect, de regulă, înlocuirea unei obligaţii iniţiale vechi cu o altă obligaţie nouă.
Mijloacele juridice de transmisiune a obligaţiilor. Enunţare.
Mijloacele juridice proprii sau directe de transmisiune a creanţei reglementate expres de Codul civil sunt: cesiunea de creanţă (art. 1566-1592 noul Cod Civil) şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (art. 1593-1598 noul Cod Civil). Pe de altă parte, transmisiunea se poate realiza şi sub aspectul datoriei, prin preluarea datoriei (reglementată expres de art. 1599-1608 noul Cod Civil), novaţia prin schimbare de debitor (cuprinsă în operaţiunea novaţiei, art. 1609-1614 noul Cod Civil). Indirect, transmisiunea creanţei sau a datoriei poate avea loc şi prin intermediul novaţiei prin schimbare de creditor (cuprinsă în operaţiunea novaţiei, art. 1609-1614 noul Cod Civil) sau chiar prin operaţiunea complexă a cesiunii de contract (reglementată de art. 1315-1320 noul Cod Civil), ori prin alte modalităţi indirecte, prevăzute de lege (de exemplu, prin stipulaţia pentru altul sau prin poprire). Din raţiuni didactice, am ales să analizăm ca şi tehnici de transmisiune a obligaţiilor doar cesiunea de creanţă, subrogaţia personală, preluarea datoriei şi cesiunea de contract, lăsând analiza novaţiei capitolelor dedicate transformării obligaţiilor, iar mijloacele indirecte de transmitere a obligaţiei secţiunilor unde acestea au fost deja analizate.
Mijloacele de transformare a obligaţiilor. Enunţare.
Codul civil reglementează un singur mijloc de transformare propriu-zisă a obligaţiilor şi anume novaţia (art. 1609-1614 noul Cod Civil). Precizăm însă că, noua reglementare cuprinde într-un singur capitol (capitolul I, Titlul VI), toate mijloacele de transmisiune şi transfonnare a obligaţiilor, de unde se deduce că nu face o distincţie clară între ceea ce înseamnă transmisiune şi transfonnare în sensul strict al cuvântului. Raţiunea pentru care trecem la o analiză distinctă a operaţiunilor care duc la transmisiune şi transfonnare este, astfel cum am arătat, una didactică. Cu toate acestea, nu trebuie neglijată importanţa practică pe care legiuitorul o acordă ideii de transformare a obligaţiei - în principiu, stingerea vechii obligaţii are ca efect stingerea drepturilor şi obligaţiilor accesorii ale obligaţiei ce face obiectul transfonnării prin novaţie, în timp ce, transmisiunea presupune, în principiu, menţinerea tuturor accesoriilor iniţiale ale obligaţiei principale.
Mijloacele juridice de transfonnare a obligaţiilor, au ca efect schimbarea unei obligaţii vechi cu o obligaţie nouă. In acest sens, novaţia este, în acelaşi timp, un mijloc de stingere a unei obligaţii vechi şi de naştere concomitentă a unei obligaţii noi, care o înlocuieşte pe cea veche. în vechea reglementare era cunoscută şi delegaţia ca şi manieră de transfonnare a obligaţiei. Astăzi, reglementarea delegaţiei (care era oricum o variantă de novaţie prin schimbare de debitor), a fost absorbită de alte figuri juridice şi nu mai beneficiază de o reglementare aparte.
