Obligaţiile facultative
| Comentarii |
|
obligaţiile facultative, Reglementare. Noţiune. Distincţii faţă de obligaţiile alternative. Efecte.
Reglementare. Noţiune.
Obligaţiilor facultative le este acordat un singur articol - art. 1468 noul cod civil care constituie secţiunea a 2-a („Obligaţiile facultative”) a Capitolului III („Obligaţiile alternative şi facultative”) a Titlului IV („Obligaţiile complexe”) din Cartea a V-a („Despre obligaţii”).
Din chiar art. 1468 alin. (1) noul Cod Civil rezultă că obligaţiile facultative sunt acele obligaţii complexe care au ca obiect, la naşterea lor, o singură prestaţie, dar debitorul are posibilitatea de a se libera executând o altă prestaţie determinată prin acordul părţilor. Exemplu: debitorul se obligă să predea creditorului un autoturism, dar prin convenţie el are dreptul să plătească, în locul autoturismului, o sumă de bani determinată la scadenţă.
Rezultă că specificul obligaţiei facultative constă în faptul că obligaţia are ca obiect o singură prestaţie, dar prezintă particularitatea că debitorul poate executa o altă prestaţie determinată. Aşadar, obligaţia facultativă are in obligatione un singur obiect, în timp ce in facultate solutionis, ea are o pluralitate de obiecte care apare numai în legătură cu posibilitatea de a plăti.
Distincţii faţă de obligaţiile alternative.
Intre cele două tipuri de obligaţii există diferenţe de substanţă, deşi, se poate spune că obligaţiile facultative nu reprezintă decât o expresie a obligaţiilor alternative:
a) dacă obligaţiile alternative presupun pluralitate de obiecte in obligatione, obligaţiile facultative presupun această pluralitate numai in faccultate solutionis;
b) de aceea imposibilitatea fortuită de executare nu atrage în cazul obligaţiilor alternative stingerea lor, în timp ce, imposibilitatea fortuită a prestaţiei principale din cadrul obligaţiilor facultative atrage stingerea acestora;
c) dacă obligaţia alternativă poate genera o opţiune în favoarea debitorului sau chiar creditorului (în cazul stipulării exprese a opţiunii sale sau în cazul decăderii debitorului din dreptul de a alege), întotdeauna, opţiunea („facultatea”) de a alege din cadrul obligaţiei facultative aparţine debitorului şi nu creditorului. Alte diferenţe se pot observa cu ocazia analizei efectelor obligaţiei facultative.
Efecte.
Creditorul poate cere debitorului să execute numai prestaţia care constituie obiectul obligaţiei. Cealaltă prestaţie este doar o facultate de plată la care poate recurge numai debitorul, fără a avea nevoie în acest sens de consimţământul creditorului.
Caracterul sau natura obligaţiei facultative depinde de natura obiectului său unic. Din specificul obligaţiilor alternative se desprind o serie de consecinţe juridice care o deosebesc substanţial de obligaţia alternativă cu care prezintă afinităţi substanţiale la o primă vedere. Astfel:
a) alegerea la scadenţă a prestaţiei principale sau a prestaţiei subsidiare aparţine numai debitorului care nu trebuie să ceară consimţământul creditorului pentru a-şi exercita această opţiune. Debitorul păstrează această facultate de a executa prestaţia subsidiară chiar şi în ipoteza în care a fost obligat la executare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De unde se poate deduce că debitorul nu este decăzut din dreptul său de opţiune nici măcar dacă nu îşi execută obligaţia până la scadenţă. De aceea, alegerea nu va putea niciodată aparţine creditorului, ceea ce o deosebeşte încă o dată de obligaţia alternativă;
b) dacă prestaţia principală a debitorului devine imposibil de executat (pentru că obiectul acesteia piere fortuit, este scos din circuitul civil, survine imposibilitatea fortuită de executare etc.), atunci debitorul este liberat de datorie [art. 1468 alin. (2)
C. civ.]; dimpotrivă, dacă prestaţia subsidiară devine imposibil de executat (indiferent de natura imposibilităţii), obligaţia complexă facultativă devine obligaţie simplă, iar orice drept de a alege al debitorului dispare (el nu va putea, de exemplu, să pretindă creditorului să accepte echivalentul prestaţiei devenite imposibil de executat);
c) dacă, dimpotrivă, prestaţia principală din cadrul obligaţiei facultative devine imposibil de executat din culpa debitorului, atunci creditorul este îndreptăţit la daune-interese, fară a putea pretinde plata prin prestaţia subsidiară.
