Discriminare
| Comentarii |
|
Terminologie
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, a discrimina înseamnă a face deosebire, a face distincție, iar discriminarea este definită ca fiind acțiunea de a discrimina și rezultatul ei.
Noțiune
Atât legiuitorul național, cât și cel comunitar au definit noțiunea de discriminare ca reprezentând tratamentul diferit aplicat unor persoane aflate într-o situație comparabilă. A discrimina înseamnă a face o diferență sau o deosebire, a distinge, a respinge, a aplica un tratament arbitrar sau inegal în mod nejustificat între două persoane sau situații aflate în poziții comparabile. Deosebirile, restricțiile, excluderile sau preferințele legate de caracteristicile unei persoane sunt discriminatorii dacă scopul sau efectul lor este diminuarea sau excluderea unor drepturi, oportunități sau libertăți.
Orice criteriu în funcție de care o persoană este tratată diferit poate constitui un criteriu de discriminare. Există discriminare și atunci când două sau mai multe persoane sunt tratate identic, cu toate că acestea se află în situații diferite. Aceste persoane sunt tratate identic deoarece o caracteristică specifică și care le diferențiază de alte categorii nu este luată în considerație. Dacă diferența de tratament sau tratamentul identic are o justificare obiectivă, nu constituie discriminare. În jurisprudența națională și comunitară s-a apreciat în mod unanim că diferența de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Diferențele de tratament arbitrare nu sunt permise.
Discriminarea nu este numai o acțiune sau un comportament, ci și intenția de a promova inegalități sociale, este o formă de marginalizare. Discriminarea se referă la categorii de oameni care sunt marginalizați, izolați sau dezavantajați pe baza unor criterii interzise. În jurisprudența C.E.J. (Cauza C-106/83, Sermide SpA c. Cassa Conguaglio Zucchero și alții) s-a statuat că „principiul egalității de tratament exclude ca situațiile compatibile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate identic”.
„Problema în stabilirea corectă a existenței unei fapte de discriminare constă în faptul că nu este întotdeauna ușor să identifici «situația comparabilă». Trebuie să găsești o persoană a cărei situație poate fi comparată cu situația celui care susține că a fost victimă a discriminării. Numai în condițiile în care aceste două situații sunt identice sau similare, comparația poate avea loc.
Uneori este imposibil să găsești un termen de comparație care să existe în realitate, situație în care se poate face referire la un termen de comparație ipotetic, chiar dacă există circumstanțe diferite. Cu toate acestea, odată ce s-a demonstrat că cele două persoane aflate în aceeași situație sau în situații similare au fost tratate diferit, este destul de greu să demonstrezi că această diferență este admisibilă.
„în cadrul raporturilor de muncă, pot exista acte și fapte de discriminare ale salariaților atât din partea angajatorului și a organelor de conducere ale acestuia, cât și din partea unor alți salariați”. „Egalitatea de tratament nu este un simplu principiu de filozofie politică sau o valoare morală, este o veritabilă regulă juridică obligatorie, care produce consecințe concrete pentru justițiabili.
Definiție
Articolul 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000’’ definește noțiunea de discriminare ca fiind „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
În jurisprudența Comitetului European de Drept Social, noțiunea de discriminare a fost definită ca reprezentând „diferența de tratament între persoane care se află în situații comparabile, diferențiere care nu urmărește un scop legitim și/sau nu se bazează pe motive obiective și raționale.
O analiză a legislației naționale și a U.E., a opiniilor doctrinare și jurisprudențiale ne conduce la următoarea definiție: discriminarea reprezintă diferența de tratament aplicată la două sau mai multe persoane aflate în situații identice sau comparabile pe baza unui criteriu interzis sau, dimpotrivă, tratarea identică a unor persoane aflate în situații diferite, atât timp cât un asemenea tratament nu are o justificare rezonabilă și obiectivă.
Caracteristici
Discriminarea se caracterizează prin reunirea următoarelor elemente:
- tratarea diferită a două sau mai multe persoane aflate în situații identice sau compatibile sau omiterea de a trata diferit situațiile diferite;
- lipsa unei justificări obiective și rezonabile pentru tratamentul diferit.
Încălcarea principiului egalității și al nediscriminării ar putea fi constatat doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferențiat unor situații egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a putea fi reținut un tratament diferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoge sau comparabile există, ea să nu-și găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
O faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare, dacă îndeplinește cumulativ mai multe condiții, și anume:
- existența unui tratament diferențiat aplicat unor situații analoge sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile;
- tratamentul diferit să se manifeste prin excludere, deosebire, restricție sau preferință;
- existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile;
- existența unui criteriu de discriminare prevăzut de lege;
- tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, a folosinței sau a exercitării, în condițiile de egalitate, a unui drept recunoscut de lege (de exemplu: încălcarea dreptului la muncă);
- tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Unul dintre elementele definitorii ale faptelor de discriminare constă în restrângerea sau înlăturarea unui drept recunoscut de lege. Nu orice abuz sau orice încălcare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege se circumscrie noțiunii de discriminare. „Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite”'4'.
În jurisprudență, s-a reținut că: „principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi”.
Există discriminare doar atunci când comparația se efectuează în același domeniu, nu și când se efectuează între domenii diferite. Astfel, prin sentința civilă nr. 7972 din 23.09.2011, Tribunalul București, Secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, a reținut că: „Nu prezintă relevanță că prin cererea de chemare în judecată se invocă discriminarea între personalul salarizat din sectorul bugetar și cel din sectorul privat, pentru că există discriminare doar atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Comparația efectuată de reclamanți în cererea de chemare în judecată excede acestei ipoteze în condițiile în care se efectuează între domenii diferite".
în concluzie, pentru a ne afla în fața unei fapte de discriminare trebuie ca deosebirea, excluderea, restricția sau preferința să aibă la bază unul din criteriile interzise prevăzute de lege, să fie arbitrară, să se refere la persoane aflate în situații comparabile și să aibă drept scop sau efect restrângerea sau înlăturarea unui drept recunoscut de lege. Ori de câte ori există o justificare rezonabilă și obiectivă a diferenței de tratament, nu ne mai aflăm în fața unei fapte de discriminare.
