Doctrină
| Comentarii |
|
doctrina, a fost definită în literatura de specialitate după cum urmează:
1. opinie, teorie, teză;
2. În sens larg, ansamblu de produse datorate, prin opoziție față de jurisprudență, științei juridice, precum lucrări care au ca obiect să expună dreptul sau să îl interpreteze (Capitant);
3. În sens strict, opinii emise de autori în operele lor (Carbonnier); prin extensie, aceste lucrări și autorii lor (Cornu);
4. opinie care prezintă autoritate (Malaurie, Atias).
Termenul „doctrină” provine din latinescul doctrina, doctum, docere, adică a instrui, a da lecții.
Doctrina reprezintă un studiu sistematic și critic al diferitelor materii juridice. Ea este constituită din opiniile cu autoritate emise de autori în lucrările lor. Doctrina înseamnă dreptul, astfel cum este conceput de teorie, explicarea lui științifică, generalizarea și sistematizarea lui. Rolul doctrinei a variat și el după epoci și țări și azi concepția asupra ei nu mai este aceeași ca la romani sau chiar ca la începutul secolului trecut. Pe când azi jurisconsulții nu-și pot impune părerile lor, pe care tribunalele au facultatea de a le urma sau nu, deci doctrina are o autoritate pur morală, la Roma rolul ei era mult mai mare.
Cercetând sursele dreptului, doctrina devine, prin aceasta, ea însăși o sursă a dreptului, deoarece izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăși, de la care a împrumutat deja elemente specifice, ținând, în principal, de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat, de experiența sa juridică și socială, în general, de capacitatea sa de sinteză, de pregătirea sa profesională ș.a.m.d.
Există mulți autori care consideră că doctrina nu este izvor de drept. În această privință, prof. N. Popa adresează o serie de întrebări:
> obligă pe legiuitor interpretarea legii dată într-o lucrare științifică și soluția propusă de autor?;
> este ținut legiuitorul (Parlamentul) să se învestească cu dezbaterea unui proiect legislativ (sau a unor măsuri sau soluții) propuse într-o lucrare științifică (tratat, monografie, curs, studiu etc.)?;
> cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei să i se recunoască valoarea de inițiator legislativ?
Prof. M. Djuvara arăta că doctrina poate fi, de asemenea, un izvor formal al dreptului pozitiv. După cum subliniază prof. I. Craiovan, în contemporaneitate, doctrina juridică, fără a fi izvor formal al dreptului, are funcționalități complexe în construcția conceptuală a dreptului, în expunerea și sistematizarea cunoștințelor despre fenomenul juridic, în abordarea critică și perfecționarea dreptului pozitiv, în elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului, fiind un adevărat izvor neoficial al dreptului contemporan.
Doctrina nu creează reguli noi. Putem spune că este un suport al dreptului pozitiv, câtă vreme ea explică și interpretează principiile și regulile de drept stabilite. Principala atribuție a doctrinei este interpretarea, ea cuprinde analizele, investigațiile, cercetările sau soluțiile specialiștilor în drept. Putem spune, fără a greși, că fără doctrină dreptul ar fi greu de înțeles și extrem de dificil de aplicat. Cel puțin la ora actuală, în țara noastră, rolul doctrinei va fi în perioada următoare unul extrem de important, datorită intrării în vigoare a noilor coduri civile și de procedură civilă și a codurilor penale și de procedură penală. Doctrinarii, specialiștii în drept, profesorii vor avea un rol foarte important de jucat în explicarea noilor termeni și în modul de aplicare a noii legislații. Putem spune că doctrina a rămas „tutorele izvoarelor de drept”.
Doctrina nu constituie o sursă a dreptului, dar ea are o influență asupra creării normelor juridice în fața vidului legislativ, când se apelează la doctrină. Ea participă la elaborarea dreptului, dar nu în mod direct, ci într-un mod secret și mediat. Dar, influența ei poate fi și imediată și oficială, atunci când în opera de elaborare legislativă sunt chemați juriști de seamă să participe în comisiile de reformă legislativă.
Referindu-se la știința dreptului, Giorgio del Vecchio aprecia că: „Știința nu poate avea prin sine însăși autoritate obligatorie, dar ea exercită o influență, uneori chiar preponderentă, în producerea dreptului și aceasta atât în forma consuetudinii, cât și în aceea a legii".
Piatra de temelie a doctrinei este situația de fapt, căci doar prin raportarea la elementele faptice, doctrina, ca și celelalte izvoare de drept, poate să răspundă nevoilor sociale. Pentru a răspunde trebuințelor destinatarilor dreptului, doctrina trebuie să fie ancorată în realitatea imediată și să elimine orice element fictiv.
Doctrina se manifestă sub forme foarte variate. Pot fi menționate următoarele:
a. tratatele și cursurile, care sunt expuneri sistematice, în care este prezentată fiecare ramură de drept, în ansamblu;
b. comentariile, care reprezintă explicarea textelor legii sau hotărârilor judecătorești. Comentariile constituie cel mai vechi gen de lucrări doctrinare, fiind forma în care au fost prezentate lucrările jurisconsulților romani;
c. repertoriile sistematice sau alfabetice, în special ale hotărârilor judecătorești;
d. monografiile, ca lucrări consacrate unor probleme juridice particulare;
e. studiile, articolele și alte elaborate științifice prezentate în publicații de specialitate.
De-a lungul timpului, doctrina a fost, alături de cutumă și jurisprudență, cel mai important izvor de drept, jucând un rol deosebit în vechiul drept roman. Dreptul era la un moment dat monopolul jurisconsulților și interpretarea dreptului nu se făcea decât de către aceștia. De precizat că, inițial, singurii jurisconsulți erau pontifii. Cu timpul, însă, interpretarea legilor a trecut în mâinile jurisconsulților laici. Acest lucru nu a afectat poziția dominantă a jurisconsulților, care a rămas neclintită, mai cu seamă că judecătorul (judex) era un simplu particular, iar părțile din proces foloseau în susținerea cauzelor opiniile jurisconsulților, opinii pe care judecătorii le urmau în mod regulat. Pe fondul creșterii numărului jurisconsulților, Augustus a dat unora dintre ei dreptul de a da consultații judecătorului. Autorul I. Hatmanu arată, în lucrarea „Istoria doctrinelor juridice”, că „celebra lege a citațiilor, a lui The-odosiu și Valerian, dispune că nu vor fi obligatorii decât părerile lui Papinianus, Modestinius, Gaius, Paulus, Ulpianus și, în caz de divergență, opinia majorității va fi hotărâtoare, iar în caz de împărțire egală, opinia lui Papinianus (...) lustinian, în compunerea Digestelor, se inspiră numai din doctrina care, astfel, dobândește putere de lege”!'.
Și în Grecia antică întâlnim mari doctrinari ai dreptului, cum ar fi Thales din Milet și discipolul său, Anaximandros (întemeietorul Școlii ionice), aceștia considerând că absolutul este identic cu justiția, apoi Parmenide, din ale cărui scrieri rezultă că justiția se identifică cu adevărul.
În Evul Mediu, marii doctrinari ai dreptului sunt considerați glosatorii care reînvie dreptul roman. Printre primii putem să-i amintim pe Irnesius, profesor de logică la Școala de drept din Bologna. Conform opiniei prof. Hatmanu, activitatea glosatorilor „consta în comentarii critice sau glose și de a reda în formule succinte unele principii generale ale dreptului roman”. Un rol important în evoluția doctrinei l-a jucat și Thomas d’Aquino, adept al Școlii teologice din Occident. Puternic influențat de concepțiile lui Aristotel, considera că „dreptul omenesc pozitiv nu poate realiza justiția absolută, fiind o creație imperfectă, realitate de ordin laic, în afara spațiului divin”, după cum arată autorul român I. Hatmanu.
Cu timpul, rolul de inițiator legislativ al doctrinei a scăzut. Apogeul doctrinei a fost în secolele XVII-XVIII, dar, începând cu secolul XIX, odată cu marile acțiuni de codificare a dreptului, rolul de izvor de drept al doctrinei a scăzut. Practic, în prezent, doctrina poate fi considerată un izvor indirect al dreptului.
