Drepturile şi îndatoririle părinteşti
| Comentarii |
|
drepturile şi îndatotoririle părinteşti, Conţinutul autorităţii părinteşti. Îndatoririle părinteşti cu privire la persoana minorului. Îndatoririle specifice ale părinţilor. Îndatoririle și drepturile părinţilor referitoare la bunurile copilului minor.
Ocrotirea copilului minor este încredinţată părinţilor. Numai în cazul în care niciunul dintre părinţi nu ar mai fi în măsură să asigure ocrotirea minorului, aceasta este încredinţată altor persoane ori unor instituţii de ocrotire, conform Legii nr. 272/2004. Ocrotirea minorului priveşte atât persoana, cât şi bunurile copilului, principalul obiectiv fiind persoana copilului. Mijlocul juridic prin care se înfăptuieşte ocrotirea copilului minor îl constituie „drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori”. Chiar dacă uneori legea utilizează formula „drepturi părinteşti”, în aceasta se cuprind deopotrivă atât drepturile, cât şi îndatoririle părinteşti faţă de copiii lor minori. De altfel, drepturile părinteşti nu pot fi exercitate decât numai în interesul copiilor minori. Ele sunt, prin finalitatea lor, o sarcină legală ce incumbă părinţilor în vederea ocrotirii copilului minor.
Conţinutul autorităţii părinteşti.
Cu privire la persoana minorului, părinţii au următoarele drepturi şi îndatoriri:
- dreptul de a-şi creşte personal copilul;
- dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală a copiilor lor minori;
- dreptul şi îndatorirea de a-şi educa copiii potrivit propriilor lor convingeri;
- dreptul şi îndatorirea de a îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit însuşirilor şi nevoilor acestora;
- dreptul şi îndatorirea părinţilor de a da copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia;
- dreptul şi îndatorirea de a cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept;
- dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor;
- dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere nulitatea adopţiei;
- dreptul de a cere modificarea măsurilor luate cu privire la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii a căror căsătorie a fost desfăcută ori desfiinţată şi copiii lor minori;
- dreptul de a încuviinţa căsătoria copilului de 16 ani;
- dreptul şi îndatorirea de a acorda întreţinere copilului;
- dreptul şi îndatorirea de a stabili locuinţa copilului;
- dreptul şi îndatorirea de a aplica copilului anumite măsuri disciplinare, cu respectarea demnităţii lui;
- dreptul părinţilor de a alege prenumele copilului şi, când este cazul, numele de familie, în condiţiile legii.
Îndatoririle părinteşti cu privire la persoana minorului.
În legătură cu persoana copilului, noul cod civil stabileşte în sarcina părinţilor câteva îndatoriri importante, şi anume: îndatorirea de a creşte copilul, de a da copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia, de a supraveghea copilul minor, îndatorirea de a-l întreţine.
a) îndatorirea de a creşte copilul. Potrivit art. 487 Noul Cod Civil, părinţii sunt datori să crească copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.
îndatorirea de a creşte copilul se concretizează în mai multe alte obligaţii, care toate converg spre acelaşi scop, între care menţionăm:
- dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală a copilului;
- dreptul şi îndatorirea de a-şi educa copilul;
- dreptul şi îndatorirea de a îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului.
Părintele, având îndatorirea de a se îngriji de sănătatea copilului, este obligat de a-l supune la toate vaccinările împotriva bolilor infec-ţioase, de a prezenta copilul periodic medicului spre consultare şi de a-l trata cu toată responsabilitatea în cazul îmbolnăvirii.
O importanţă deosebită are respectarea de către părinte a obligaţiei de a-şi educa copilul în sensul dragostei faţă de muncă şi faţă de învăţătură, pentru a deveni util societăţii. Părinţii trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea socială ce le revine ca factori principali de îndrumare şi educare a minorului, de formare şi modelare a personalităţii lui. Pentru situaţiile în care părintele nu îşi îndeplineşte corespunzător obligaţiile sale, legea a instituit un mecanism de control al felului cum este crescut minorul. în acest context, art. 498 Noul Cod Civil dispune că instanţa de tutelă poate încuviinţa copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la cererea acestuia, să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale
Prin urmare, îndatorirea părintelui referitoare la creşterea copilului nu are caracter exclusiv, iar drepturile lui de a stabili învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu sunt absolute. Deşi trebuie să recunoaştem părintelui o autoritate asupra copilului, aceasta nu trebuie să fie nelimitată şi nici să se exercite discreţionar. Există, în condiţiile prevăzute de lege, un control care o reduce, când este cazul, la limitele ei fireşti. Pe linia aceasta se înscrie şi posibilitatea reglementată de lege a scoaterii minorului din mediul familial al părinţilor, atunci când acesta s-ar dovedi dăunător pentru sănătatea ori dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a lui, când se va institui plasamentul în regim de urgenţă, în conformitate cu Legea nr. 272/2004.
b) îndatorirea de supraveghere a copilului. Părinţii sunt obligaţi să îndrume formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului.
Copilul minor este un adult în devenire; el este un individ în formare şi dezvoltare. Trăsăturile de caracter, comportamentul lui în şcoală şi în societate depind în mare măsură de modul în care părinţii îl îndrumă şi îl supraveghează, de promptitudinea şi eficienţa cu care aceştia îi corectează greşelile. Grija permanentă şi controlul continuu pe care părinţii trebuie să le aibă cu privire la comportamentul copilului sunt elementele definitorii ale conţinutului îndatoririi de supraveghere ce cade în sarcina lor.
Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă (art. 491 Noul Cod Civil).
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale. Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte, conform art. 498 alin. (2) Noul Cod Civil, pe baza raportului de anchetă psihosocială, cu ascultarea obligatorie a copilului.
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinţi a îndatoririi de supraveghere este prezumată de lege ca fiind un element determinat al comportamentului necorespunzător al minorului în anumite situaţii. Ca urmare, art. 1372 alin. (1) Noul Cod Civil îi declară responsabili pe aceştia pentru faptele păgubitoare săvârşite de minorii care locuiesc împreună cu dânşii. Aşadar, responsabilitatea civilă a părinţilor pentru pagubele pricinuite terţilor prin faptele ilicite ale copiilor lor minori se fondează pe ideea de culpă în îndeplinirea obligaţiei de supraveghere.
Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează, potrivit art. 494 Noul Cod Civil, de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului.
c) îndatorirea de întreţinere a copilului. întrucât creşterea copilului presupune, în mod firesc, o seamă de cheltuieli, legea instituie şi îndatorirea părinţilor de a asigura întreţinerea copilului şi de a suporta cheltuielile legate de educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a acestuia. Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori este consacrată prin dispoziţiile art. 499 Noul Cod Civil Cât priveşte obiectul obligaţiei de întreţinere, trebuie precizat că acesta are un caracter complex, legiuitorul înţelegând prin întreţinere nu numai acoperirea cheltuielilor de hrană şi îmbrăcăminte, ci a tuturor cheltuielilor pe care le reclamă îndeplinirea îndatoririlor de creştere şi educare a copilului.
Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. Potrivit art. 499 alin. (3) Noul Cod Civil, părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Îndatoririle specifice ale părinţilor.
Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure în mod armonios dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
în acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
237. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului minor. Consideraţii introductive. în sistemul noului Cod civil, la fel ca şi în sistemul vechiului Cod al familiei, părintele este supus aceluiaşi regim juridic ca şi tutorele în ceea ce priveşte administrarea bunurilor copilului său minor (art. 502 Noul Cod Civil). Asimilarea sub acest aspect a situaţiei părintelui cu aceea a tutorelui îşi găseşte explicaţia în principiul independenţei patrimoniale în raporturile dintre părinte şi minor; aceasta este consfinţită prin art. 500 Noul Cod Civil, care prevede că părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
Îndatoririle părinţilor referitoare la bunurile copilului minor.
Principala îndatorire a părinţilor în această materie este aceea de administrare a bunurilor. Această îndatorire este consacrată prin dispoziţiile art. 501 alin. (1) Noul Cod Civil Termenul „administrare” este folosit de legiuitor cu o semnificaţie complexă, prin el desemnându-se nu numai actele de administrare propriu-zise, ci şi actele de conservare, iar, în anumite limite, chiar şi unele acte de dispoziţie. Din interpretarea art. 501 rezultă că administrarea bunurilor comportă o distincţie în funcţie de vârsta minorului; ea îmbracă aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14 ani faţă de acelea pe care le prezintă în cazul minorului mai mare de 14 ani.
a) în cazul copilului mai mic de 14 ani, îndatorirea părintelui de administrare a bunurilor acestuia comportă câteva precizări:
- administrarea se înfăptuieşte în mod curent şi prin acte de conservare. în categoria actelor de conservare se includ orice acte necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă;
- în principal, administrarea se înfăptuieşte însă prin acte de administrare propriu-zise. în literatura de specialitate s-a apreciat că sunt acte de administrare propriu-zise acele acte care sunt destinate să permită folosirea unui bun sau întrebuinţarea veniturilor produse de bunuri ori a sumelor la care are dreptul minorul.
în afara actelor de conservare şi de administrare propriu-zise, părintele este îndreptăţit şi chiar obligat să facă şi unele acte de dispoziţie, adică acte ce cuprind un element de înstrăinare sau care, potrivit legii şi faţă de consecinţele lor posibile, sunt asimilate acestora;
- potrivit art. 144 Noul Cod Civil, părintele (la fel ca şi tutorele) nu poate să facă, în numele minorului, unele acte de dispoziţie fără autorizarea instanţei de tutelă - şi anume înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, nici să încheie în mod valabil orice acte ce depăşesc dreptul de administrare. Actele făcute cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile, potrivit art. 146 alin. (4) Noul Cod Civil
Cu toate acestea, părintele poate înstrăina fără autorizarea instanţei de tutelă bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi pe cele devenite nefolositoare pentru minor [art. 144 alin. (4)].
b) în cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, îndatorirea părintelui referitoare la administrarea bunurilor acestuia prezintă unele aspecte deosebite. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă.
Vechiul Tribunal Suprem, prin Secţia sa civilă, a decis într-o speţă că, deşi un asemenea minor are capacitate de exerciţiu restrânsă, pe baza căreia îşi exercită singur drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, el poate totuşi să facă singur, fără această încuviinţare, acte de conservare, precum şi acte de administrare patrimonială, dar numai în măsura în care nu îi produc o leziune.
în afara îndatoririi de administrare, părintele mai are şi alte îndatoriri referitoare la bunurile copilului minor, pe care le vom trata însă, prin asemănare cu îndatoririle tutorelui, în capitolul despre ocrotirea minorului prin tutelă.
Drepturile părinţilor referitoare la bunurile copilului minor sunt următoarele:
a) Dreptul de administrare a bunurilor minorului. în concepţia legiuitorului nostru, administrarea bunurilor copilului minor constituie nu numai o îndatorire, ci şi un drept al părinţilor acestuia (art. 501 Noul Cod Civil). Legătura dintre drept şi îndatorire este aici atât de strânsă, încât nici dreptul şi nici îndatorirea nu au trăsături sau aspecte ce le sunt proprii numai lor. De aceea, analiza îndatoririi de administrare -făcută anterior -, ca şi concluziile prilejuite de această analiză sunt valabile şi pentru dreptul de administrare. Ca urmare, nu vom mai reveni asupra lor.
b) Dreptul părinţilor de a-l reprezenta pe minor în actele juridice sau de a-i încuviinţa asemenea acte. într-un anumit sens, acest drept se referă nu numai la bunurile minorului, ci şi la persoana acestuia, conţinutul său fiind unic şi indivizibil.
întrucât, până la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul nu are capacitate de exerciţiu, el este reprezentat în acte juridice civile de către părinţi. După împlinirea vârstei de 14 ani, copilul minor îşi exercită direct obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor [art. 501 alin. (2) Noul Cod Civil].
c) întrucât, atât în privinţa reprezentării copilului, cât şi a încuviinţării actelor sale de către părinţi, sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la tutela minorului, este vădit că părintele - aşa cum am mai arătat - nu poate, în numele minorului, să facă donaţii sau să garanteze obligaţiile altuia, la fel cum nu poate, fără prealabila autorizare a instanţei de tutelă, să înstrăineze sau să gajeze bunurile copilului ori să renunţe la drepturile acestuia. Totodată, atunci când între părinte şi copil apare o contrarietate de interese, instanţa de tutelă va numi un curator[art. 150 alin. (1) Noul Cod Civil referitor la tutelă].
în fine, aşa cum este cunoscut atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească, copilul cu capacitate de exerciţiu restrânsă participă personal la judecarea proceselor civile, fiind însă asistat de părinţii săi. De aceea, el urmează să fie citat şi să îi fie comunicate actele de procedură, iar părinţii care asistă minorul în proces trebuie să semneze alături de acesta cererile adresate instantei.
Asistarea copilului în proces nu se poate realiza însă - aşa cum s-a susţinut în literatura juridică - printr-o încuviinţare globală şi prealabilă a tuturor actelor procesuale, ci prin încuviinţări succesive, date pentru fiecare act procesual în parte.
Am o intrebare:
-ce drepturi si obligatii au minorele care au implinit varsta de 16 ani ? Dar parintii? Daca parintii sunt mama naturala si tata vitreg? Va spun acestea pt ca ne confruntam cu situatia urmatoarele:-fata de 16 ani ,clasa 10 ,nu se tine de scoala,fumeaza,drogheaza ocazional,relatii sexuale cu un baiat rom de 20 de ani,frecvente scandaluri si amenintari din partea ei.Am incercat de nenumarate ori sa discutam pasnic dar fara rezultate,am incercat sa nu mai vorbim cu ea deloc cateva zile ,etc.
-dupa varsta de 16 ani mai avem obligatia de intretinere ?
Cu respect.
Citește mai mult
daca se mai poate duce o asemenea fata pe calea cea dreapta decat prin cateva luni de slujire la manastire de maicute altfel e clara treaba, toate cele bune. Art 499 Cod Civil