Duşegubina
| Comentarii |
|
dușegubina, cuvântul duşegubina reprezintă forma în care a fost redat în limba română termenul slav duşegubstvo . El este slav prin originea sa, dar trebuie considerat românesc - după opinia lui E. Vârtosu - întrucât face parte din categoria acelor cuvinte care au intrat în patrimoniul istoric al limbii române, exprimând titluri, calităţi, instituţii. Intr-adevăr, duşegubina denumeşte o importantă instituţie juridică, cu o largă circulaţie în dreptul penal cutumiar român până în secolul al XlX-lea.
Forma slavă a fost puţin folosită, doar iniţial în secolul al XV-lea, fiind înlocuită în mod constant în documentele redactate în limba slavonă de forma „românizată” (duşegubina), repetată aidoma (duşegubina) şi în traducerea în limba română a acestor documente. Frecventa şi îndelungata folosire a termenului duşegubină a înregistrat unele alterări ale formei sale, astfel că în documente întâlnim uneori variante ca: deşegubină, dişegubină, dişigubină sau forma prescurtată şugubină, şigubină, precum şi derivate ca duşegubinăr, şugubăţ, a şugubeţi.
Duşegubina introduce în limba română pe sl. duşegubstvo, dar nu sugerează şi înţelesul său. Acesta a trebuit să fie stabilit de către filologi prin cercetarea etimologiei sale. Astfel, Gh. Ghibănescu, pornind de la varianta „deşugubină”, arată că ea cuprinde două componente: „deş” (duş) adică „duh”, şi „ugubină” = ucidere, ceea ce împreună înseamnă „ucigător de suflet”, sinonim cu „moarte de om”, omucidere,
omor. Această explicaţie a fost criticată de Şt. Berechet ca fiind total greşită şi negramaticală, propunând în schimb componentele sl. suflet şi a pierde, deci „pierzător de oameni”.
Etimologia propusă de Şt. Berechet este justă, numai că ea a fost publicată mai înainte şi explicată mai complet de B.P. Haşdeu în două articole din anii 1865 şi 1882. El traduce cele două componente prin „pierdere de suflet”. Totodată, Haşdeu explică sensul tradiţional, de origine biblică, al acestei sintagme, „suflet” însemnând viaţă, iar „pierdere” curmarea unei vieţi şi dă ca dovadă psalmul 105 în care se menţionează expresia că Dumnezeu a vrut „să-i piardă” pe necredincioşi. Am mai putea adăuga în acest sens şi alte texte biblice: Regii II, cap. 14: Dumnezeu nu voieşte „să piardă sufletul!; de asemenea, în Pravila ritorului Lucaci găsim: cine va „pierde pe om”, după ce cu o pagină mai înainte menţiona: „cine ucide pe om”. Ceva mai mult, acelaşi sens era frecvent folosit în limba poporului; astfel un sătean condamnat la moarte scrie într-un zapis redactat în limba română: „Văzând eu că sunt dat la pierzanie (:.)”. La fel în Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu din 22 ianuarie 1821: „Veniţi, fraţilor, cu toţii, cu răul să-i pierdem pe cei răi”. Aceeaşi semnificaţie de moarte găsim şi în poeziile lui M. Eminescu şi G. Bacovia în expresii ca: „s-a stins viaţa” sau „un suflet s-a stins”.
Haşdeu mai are meritul de a fi explicat şi modul cum s-a ajuns la variantele prescurtate şugubină, şugubăţ, şugubinat: criticând pe Cihac că s-a ocupat numai de formele prescurtate pe care le-a găsit la Th. Codrescu (şi face etimologia de „a şuguba”), el demonstrează că alterarea primei silabe din duşegubină, adică „du” în „de” (deşugubină) s-a produs în vorbirea curentă a poporului şi a dus la situaţia ca în unele expresii când de exemplu era vorba „de deşugubină” să se dea impresia că „de” este o repetare a prepoziţiei „de”, astfel că ea a fost eliminată ca inutilă. Dispariţia ei nu a schimbat sensul iniţial de „ucigaş” al cuvântului şugubăţ.
Această semnificaţie - „pierdere de suflet” - pune deşugubină în sfera dreptului penal, anume în legătură cu cea mai gravă infracţiune împotriva vieţii, aceea de omucidere. De aici o stare de ambiguitate care se oglindeşte în literatura juridică prin poziţiile contradictorii privitoare la caracteristicile duşegubinii, la multiplele sale schimbări în diverse faze ale evoluţiei sale, schimbări de conţinut tot aşa de numeroase ca şi variantele formei sale lingvistice. Astfel, în literatura juridică duşegubina este calificată fie infracţiune în legătură cu moartea de om, precum şi cu alte fapte penale,
fie ca pedeapsă: pedeapsă capitală, despăgubire materială constând din diverse bunuri, amendă pecuniară, taxe, tarife.
Prima problemă care se pune este în legătură cu ambiguitatea ce rezultă din similitudinea dintre „pierderea de suflet” şi omucidere. în multe documente duşegubina este tradusă ca omor, moarte de om. Se ştie că omuciderea este o infracţiune străveche şi firesc se pune întrebarea: de ce a apărut o nouă infracţiune -denumită duşegu-bină - având acelaşi obiect? De aceea se impune o delimitare a lor, cu privire la ce este comun între omucidere şi duşegubina, precum şi la ceea ce este specific fiecăreia. în acest scop ne vor lămuri documentele.
Hrisoavele domneşti menţionează omuciderea şi duşegubina ca fapte - adică infracţiuni în limbaj juridic medieval - grave, pentru care se prevăd sancţiuni (gloabe); de exemplu: gloabă pentru deşugubină. Or, nu se poate da gloabă decât pentru o infracţiune. Dar în ce constă infracţiunea de duşegu-binăl
Potrivit exprimării documentelor, deşugubină este socotită ca infracţiune din momentul în care se constată existenţa unui om mort pe hotarul satului sau pe terenul unui sătean din cadrul acelui hotar: „a fost găsit un om mort, ucis”, „o moarte de om pe o poiană a unui om din hotarul satului Oglinzi”, „pe ocina satului a căzut acel loc într-o deşugubină”. Cu alte cuvinte, ceea ce declanşează procedura juridică a duşegubinei este o întâmplare, după cum menţionează un document: „s-a întâmplat moarte de om” pe teritoriul satului. Această întâmplare este un "fapt" căruia legea ţării îi atribuie anumite efecte juridice cu privire la responsabilitatea satului sau a proprietarului terenului.
Obligaţia satului este de a-l preda statului pe ucigaş. în acest scop el trebuie să cerceteze şi să afle pe autorul omuciderii, să-l judece în instanţa oamenilor buni şi bătrâni stabilindu-i vinovăţia şi să-l trimită legat organelor statului spre a fi sancţionat. Cu privire la sancţiune, se aplică regulile comune privitoare la omucidere prevăzute la legea ţării: pedeapsa cu moartea pentru ucigaş, despăgubirea familiei victimei, amenda faţă de stat pentru tulburarea ordinei publice. în acest caz satul nu are nici o răspundere în legătură cu prevenirea sau cu săvârşirea omuciderii respective (lipsă de vigilenţă). Culpa satului intervine numai în momentul când nu-l predă pe ucigaş, pentru că: nu-l cunoaşte, refuză să-l caute, îl scapă după ce l-a descoperit. în situaţia de nepredare a ucigaşului, satul răspunde ca şi autorul omuciderii, dar numai faţă de familia victimei şi faţă de stat în ceea ce priveşte despăgubirea materială şi amenda. Aici este elementul comun, punctul de contact dintre duşegubină şi infracţiunea de omor propriu-zisă, întrucât duşegubina este o infracţiune sui generis, în legătură cu moartea de om, dar care nu implică şi vinovăţia pentru comiterea omorului.
Asemănarea dintre omucidere şi duşegubină privitoare la răspunderea materială este rezultatul unei îndelungate practici juridice. In trecutul antic şi feudal, în perioada relaţiilor gentilice bazate pe rudenia de sânge, cazurile de omucidere se rezolvau pe calea răspunderii private, a răzbunării (talionului). Un progres se înregistrează prin apariţia compoziţiei, o procedură prin care pedeapsa capitală a fost înlocuită cu o sancţiune materială. în cadrul asociaţiilor de obşti săteşti (teritoriale) - forma de organizare politică a românilor până la întemeierea Principatelor — rezolvarea cazurilor de omucidere se facea pe baza solidarităţii teritoriale a obştei (care a înlocuit relaţiile gentilice), prin organele obştei: straja, gonitorii din urmă, tribunalul oamenilor buni şi bătrâni. Obştea sancţiona pe ucigaş prin pedepse cu moartea şi conform regulilor compoziţiei, prin impunerea unei duble sancţiuni materiale: una în folosul familiei victimei (wehrgeld) şi cealaltă pentru comunitate, ca preţ al restabilirii păcii în sânul comunităţii tulburate de fapta comisă (fredum, pretium pacis).
întemeierea Principatelor a produs o schimbare în normele legii ţării privitoare la omucidere, deoarece obştile săteşti au ajuns sub autoritatea statului. De astă dată tulburarea păcii însemna atingerea ordinei publice a statului, astfel că statul ia asupra sa dreptul obştei de a sancţiona omuciderea săvârşită pe hotarul satului, adică duşegubina. Prin aceasta procedura de sancţionare a omuciderii este diferită în sate, faţă de restul teritoriului statului. în timp ce duşegubina este cercetată numai pe hotarul satului, omuciderea comisă în afara satelor este cercetată pe întregul teritoriu al statului, de către organele de stat. în cazul descoperirii ucigaşului, desigur că se pot aplica normele privitoare la atenuarea sau agravarea sancţiunii, iar pentru nedesco-perirea lui nimeni nu poartă vreo răspundere ca la duşegubină. Ca garant al ordinei publice statul mai introduce o inovaţie, în sensul că pune capăt practicii ca rudele celui ucis să ierte pe făptaş, căci - după cum arăta Dimitrie Cantemir, „Domnul nu poate suferi ca în ţara lui să trăiască ucigaşi”.
Pe lângă deosebirea - am putea spune - de ordin teritorial, mai sunt de reţinut intenţia criminală prezentă la omucidere, dar lipsind la duşegubină, precum şi aspectul material al infracţiunii, constând dintr-o acţiune la omucidere, pe când la duşegubină este mai degrabă o omisiune, aceea de a nu preda pe autorul omuciderii. Numai satele răspundeau pentru omuciderile săvârşite pe hotarul lor, oraşele, târgurile, ocoalele etc. nu aveau nici o răspundere pentru omuciderile de pe teritoriul lor şi ai căror autori nu au fost descoperiţi. Este o discrepanţă în reglementarea juridică a infracţiunii de omucidere care defavoriza satele. Ea s-a petrecut prin modificarea legii ţării de către conducerea politică a Principatelor, căci în locul dreptului de sancţionare preluat de stat de la obştea satelor le-a impus acestora obligaţia de a preda pe ucigaş. în caz de omisiune se invocă tradiţia conform căreia „despăgubirea o va da cine s-a hrănit pe acea ocină”, adică satul răspunde pentru hotarul său, iar proprietarul pentru terenul său pe care s-a găsit un om ucis. Documentele arată că procedura privind duşegubina îşi are temeiul juridic în „Legea ţării”, „Obiceiul pământului”, „Legea veche”, după cum au susţinut N. lorga, P.P. Panaitescu, B.P. Haşdeu şi Al. Gonţa, şi nu în dreptul bizantin, cum se afirmă în Dicţionarul instituţiilor feudale. De asemenea, deşi termenul se găseşte în pravila lui Iaroslav aceasta nu înseamnă că însăşi instituţia duşegubină ar fi fost împrumutată de la ruşi, cum susţin Şt. Berechet şi I. Boldur, dată fiind incompatibilitatea dintre cele două sisteme de drept, rus şi român, arătată de Al.I. Gonţa.
Duşegubina s-a aplicat atât în Ţara Românească şi Moldova, cât şi în Ardeal.
Sancţiunea aplicată satului pentru nepredarea ucigaşului consta în mod tradiţional din vite mari - boi şi vaci -, ceea ce dovedeşte vechimea acestei instituţii, căci asemenea sancţiuni găsim şi pentru alte instituţii tot aşa de străvechi ca: proba cu jură-tori, încălcarea hotarelor. Mai târziu însă, în loc de vite mari se dau şi animale mai mici (oi) sau bunuri mişcătoare zise „averj”, „bucate”, dar numai în mod excepţional ocine. Documentele menţionează ca o scuză pentru aceste sancţiuni târzii că „nu au aflat vite”, ca şi cum ar fi o abatere de la sancţiunea tradiţională. Oricum, cuantumul sancţiunii este foarte mare, sătenii o socotesc o „năpastă”, căci de multe ori ea întrece posibilităţile lor materiale, încât unele sate se răzleţesc şi hotarul lor este confiscat. Din această cauză, grija sătenilor nu mai pune accentul pe aspectul de „pierdere de suflet” al infracţiunii, ci pe sancţiunea acesteia, pe aspectul de despăgubire materială. în loc să se refere la omul ucis şi găsit pe teritoriul satului, documentele menţionează: „a căzut satul Piscul într-o năpastă”, „a căzut o duşegubină pe satul Câineşti” . Aceasta semnifică schimbarea sensului juridic iniţial, căci termenul juridic „duşegubină” nu mai denumeşte infracţiunea în întregul ei, ci se restrânge doar la sancţiunea sa. De aceea literatura juridică pare contradictorie, unii
autori susţinând că duşegubina este o infracţiune - N. Iorga, P.P. Panaitescu, I.C. Filitti, Al.I. Gonţa iar alţii că duşegubina este o pedeapsă: D. Bogdan, I. Boldur, N. Grigoraş, Şt. Berechet, N. Stoicescu, Val. Costăchel, C. Obedeanu, precum şi Dicţionarul de instituţii feudale, Istoria dreptului românesc (voi. I, 1970) . în realitate este vorba de etape diferite ale acestei instituţii.
Schimbarea sensului duşegubinei de la infracţiune la pedeapsă este începutul unui lung proces de extindere a termenului „duşegubină” şi la pedepsele altor infracţiuni. Mai întâi cu privire la omucidere.
Am arătat mai sus deosebirea dintre infracţiunea de duşegubină şi aceea de omucidere în ceea ce priveşte elementul intenţional şi cercetarea pe teritorii diferite. Este însă un element comun ambelor infracţiuni, anume compoziţia. Fiind aceeaşi compoziţie, adică aceeaşi pedeapsă, aceeaşi gloabă, denumirea „duşegubină” atât pentru infracţiunea respectivă, cât şi pentru sancţiunea acesteia, se ajunge ca duşegubina ca pedeapsă să se extindă şi la omucidere. Dacă mai înainte se prevedea în documente gloaba atât pentru omucideri, cât şi pentru duşegubine, vedem că începe să se prevadă duşegubina ca pedeapsă în locul gloabei pentru omucideri. Astfel: „Fovrija dă o duşegubină pentru că a ucis un om; Ilea plăteşte duşegubina pentru tatăl său P. Ponici, care a ucis pe Andrică; popa Vârlan dă partea sa de ocină în contul duşegubinei fiilor săi care au ucis un om”. în consecinţă, se poate afirma că duşegubina a luat locul gloabei, nu că gloaba a devenit duşegubină.
Procesul de extindere a duşegubinei ca pedeapsă continuă însă şi pentru alte infracţiuni.
Pasul următor este în legătură cu infracţiunea numită „răpirea de fete” care se aseamănă mult cu omuciderea şi duşegubina în ceea ce priveşte gravitatea, vechimea şi compoziţia. Răpirea de fete era cunoscută în antichitatea daco-romană. în dreptul roman răpirea se încadra în infracţiunea furtum liberorum (furtul de copii), pentru care se prevedea pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii autorului raptului în
folosul victimei, dacă aceasta nu accepta să se căsătorească cu el. Se socotea o „faptă mare”, adică gravă, deoarece răpirea era comisă cu violenţă, urmată de obicei şi de viol: ea leza cinstea victimei şi liberul consimţământ al ei la căsătorie.
La rândul său, biserica susţinea aceeaşi pedeapsă pentru răpire. Pravilele prevedeau că „siluitorul se judecă şi de biserică şi de judeţul cel mirenesc (...)”; „Certarea răpitorilor este numai moartea (...) pierderea bucatelor (...) la fel şi cei ce i-au sfătuit sau i-au dat ajutor”. Pe lângă pedeapsa judeţului mirenesc, biserica aplica şi pedepse canonice, duhovniceşti, chiar şi anateme (Sinod 6 de la Trulla).
După întemeierea Principatelor Române, documentele încep să folosească, în legătură cu „răpirea de fete”, „duşegubina de fete”. Spre a explica această schimbare, unii autori - în special Al.I. Gonţa - identifică răpirea cu duşegubina, arătând că locuitorii satului moldovenesc au socotit ca pierderi de suflete omuciderea şi legăturile sexuale comise cu violenţe. Cu alte cuvinte, răpirea ar fi tot o „pierdere de suflet”, dar de natură „spirituală”. Totodată, violatorul este socotit ca „duşman al lui Dumnezeu”. In realitate, însă, raptul cu violenţă, sechestrarea şi violul nu au nimic „spiritual” şi nici cu „pierderea de suflet” (adică a vieţii). în limbajul juridic al Legii ţării răpitorul era denumit „tâlhar de fete”, asemenea autorului infracţiunii de tâlhărie - furtul la drumul mare -, o faptă tot aşa de gravă ca şi omuciderea şi pedepsită ca şi aceasta tot cu moartea (spânzurarea la locul comiterii). Deşi uneori victima ierta aplicarea pedepsei cu moartea, răpitorul era totuşi obligat să suporte despăgubirea materială prin confiscarea bunurilor sale în folosul victimei, adică aceeaşi compoziţie ca şi pentru omucidere şi pentru infracţiunea de duşegubină. Prin urmare, denumirea „duşegubina de fete” este pedeapsa ce se dă pentru răpirea de fete; ea nu implică o infracţiune de „pierdere de suflet”. Este aici iarăşi o extindere a înţelesului nou al duşegubinei ca pedeapsă a unei alte infracţiuni. Răpirea de fată - în documentele slave este infracţiune, iar „duşegubina de fată” este pedeapsa sa, compoziţia fiind dată de răpitor. Susţinerea că răpirea este o „pierdere de suflet spirituală” se bazează pe confuzia de a considera duşegubina de fete ca infracţiune, nu ca pedeapsă. în realitate, duşegubina de fete este pedeapsa pentru răpire. Pe când infracţiunea de „duşegubină” propriu-zisă este denumită ca atare fără nici un determinant, denumirea de „duşegubina de fete” are determinantul „de fete” care îi schimbă înţelesul prin legătura ce o face cu „răpirea de fete”. De altfel, duşegubina de fete este, ca şi omuciderea — spre deosebire de duşegubină —, cercetată şi urmărită pe întregul teritoriu al ţării, nu este mărginită la hotarul satului ca la duşegubină, iar satul nu are nici o răspundere pentru răpire, aşa cum este, de asemenea, cazul cu duşegubina propriu-zisă (adică fără determinant).
Procesul de extindere a duşegubinei cu sensul de pedeapsă continuă şi pentru alte infracţiuni, care nu mai au nici o legătură cu înţelesul iniţial de pierdere de suflet: nepăzirea graniţei, stricarea hotarelor, tâlhărie, furt, rănire, lovituri, chiar cheltuieli de
judecată sau redeschiderea unui proces judecat. Pentru aceste infracţiuni - mari şi mici - cuantumul despăgubirii nu mai putea fi aceeaşi compositio (aestimatio homicidi) ca la infracţiunile de duşegubină, omucidere şi răpire de fete. El variază în raport cu gravitatea faptei şi cu prejudiciul cauzat, iar plata lui nu mai porneşte de la vite mari, ci tot mai des constă din bani. De aceea despăgubirile acestor infracţiuni au fost caracterizate în literatura juridică: taxe, tarife, pedepse pecuniare sau cu un termen general - „amendă”.
în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat a fost reînnoită răspunderea solidară a satelor pentru duşegubină (pierdere de suflet) în ambele Principate prin hrisoavele din 1741 şi 1742.
O mare extindere a termenului „duşegubină” se produce în legătură cu faptele de încălcare a moralei publice, în cazul relaţiilor sexuale ilicite comise pro fomicatione. Ele s-au numit „duşegubini de muieri” sau „şugubini de muieri”, precum şi „gloaba pântecului”. Spre deosebire de duşegubina de fete, la şugubina de muieri există consimţământul ambilor parteneri şi de aceea se pedepseau împreună, femeile de obicei numai cu „plata ciubotelor”, pentru deplasarea duşegubinilor care încasau amenzile. Este adevărat că aceste infracţiuni în legătură cu încălcarea moralei au dat prilejul multor abuzuri din partea duşegubinarilor şi de aceea „şugubina de muieri” a fost rău văzută de opinia publică, motiv pentru care duşegubina a fost desfiinţată de domnitorul Matei Ghica, în 1752, ca fiind „un rău şi urât obicei”. Biserica a recomandat, la 18 septembrie 1814, ca în asemenea cazuri să se folosească sfaturi duhovniceşti cu prilejul spovedaniei.
Extinderea termenului „duşegubină” ca pedeapsă la un cerc atât de larg de infracţiuni a fost posibilă prin dispariţia înţelesului său iniţial de „pierdere de suflet”. N. Iorga a arătat că „duşegubina” s-a referit numai la „oamenii morţi” (Jadis pour Ies morts seulement)".
într-adevăr, în toate celelalte cazuri duşegubina este însoţită de un determinant: duşegubină pentru omucidere, duşegubină pentru fete, duşegubină pentru muieri etc. în urma dispoziţiei lui Matei Ghica din 1752 a dispărut expresia „duşegubină”, precum şi unele din derivatele sale — ca duşegubinar —, dar a supravieţuit „şugubăţ ,
cu un înţeles diferit faţă de „pierderea de suflet”, anume: glumeţ, huligan, poznaş, primejdios, înşelător, amăgitor. Tot aşa expresia „a da de sugubini” se păstrează cu sensul: a da de ruşine, a se face de râs, de ocară.
In consecinţă, credem că putem afirma că termenul duşegubină a parcurs o dublă evoluţie, atât a formei sale lingvistice, cât şi a conţinutului său juridic. Pe plan lingvistic duşegubina părăseşte înţelesul iniţial de „pierdere de suflet”, iar pe plan juridic trece de la denumirea unei infracţiuni concrete (duşegubina) la o noţiune abstractă - devenită casus generalis - ca denumire a pedepsei pentru orice infracţiune, când termenul duşegubină este totodată însoţit de un determinant (duşegubina pentru omucidere, pentru fete etc.). O dată cu desfiinţarea răspunderii penale colective a obştei săteşti, înlocuită cu răspunderea individuală modernă, s-a desfiinţat şi infracţiunea respectivă şi, totodată, a încetat şi folosirea termenului de duşegubină, inclusiv în denumirea diverselor forme de pedeapsă.
